poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 113 .



Limite
proză [ ]
fragment de roman

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cioplitorul ]

2024-09-21  |     | 



În săptămâna următoare, înainte de weekend, Mioara a primit răspunsul clinicii din Viena care se încheia cu o dublă programare la consult, una în prima zi de luni, a doua tot luni, dar la o săptămână, în cazul în care primul termen nu putea fi onorat.
În urma discuțiilor de vineri seara au hotărât să meargă la primul termen, chiar în seara aceea Bogdan formulând răspunsul, apoi făcând rezervarea a două camere la un hotel apropiat de clinică pentru duminică după amiază, achitând cu cardul Mioarei câte cinci nopți pentru fiecare cameră.
- Fără el m-aș fi descurcat mai greu, mi-a tradus mesajele lor și răspunsurile mele în engleză, cunoaște foarte bine speța, el va fi și translatorul nostru acolo, e nemaipomenit că vine cu noi.
- Mioara! nici ție, nici lui - și mă privea pe mine - nu știu cum voi putea vreodată să vă mulțumesc pentru tot ce faceți pentru mine...
- Zâmbește, așa cum o faci în ultimele zile, altceva nu ne trebuie, i-a răspuns cu blândețe Mioara.
- Iar pentru mine, am vorbit și eu după Mioara, du-te tu frumos la Viena, să pot eu să te văd zeci de ani de-acum înainte și, dacă-ți lași și capul pe umărul meu, nu mai am nevoie de nimic... palmele ei cuprinzându-mi brațul, capul așezându-se încet pe umăr, simțeam că nu-mi caută privirea, i-am văzut ochii strânși, în încercarea zadarnică de a opri câteva lacrimi, adunate, în cele din urmă, în batista de hârtie primită de la Mihaela.
- Ia și tu o batistă, Iona, îți strici machiajul, mi-a întins pachetul Mihaela, însoțindu-i zâmbetul tandru al mamei ei, cu un zâmbet larg, sugestiv și complice.
Buna mea Letiția avea să-mi ofere sâmbătă seara dovada vie, de o intensitate greu de suportat, a iubirii, acea iubire pe care voia cu toată convingerea să mi-o ofere. Spre seară, după plecarea copiilor, am intrat fiecare în cameră, urmând să facem duș, eu în baia de pe hol, ea în cea de la dormitor, a doua zi, duminică, plecarea fiind programată la cinci dimineața. Bineînțeles că mie mi-a luat mai mult îmbăierea, eram aproape gata cu îmbrăcarea halatului de baie, așezat anterior pe cărucior, mi-am legat cordonul mergând în dormitor, unde Letiția stătea pe pat, de asemenea în halat, valiza pentru drum fiind pregătită, încă deschisă, pe pat.
- Iona, sunt tare fericită în acest moment, datorită unei dorințe care mi-a crescut tot mai mult în suflet, în zilele astea, aceea de a-ți arăta ceea ce doar Mioara a văzut, o fac cu inima ușoară, chiar dacă, pentru tine va fi o lovitură.
S-a ridicat în picioare, și-a scos halatul de pe mâneci, fiind legat în talie acesta s-a oprit în cordon, oferindu-mi o imagine terifiantă, care, cu certitudine mi-a marcat chipul, expresia feței preluând și reflectând șocul vizual, chiar împotriva strădaniei mele de a nu fi așa, toate astea pentru scurt timp, conștientizarea valorii gestului ei, a suferinței pe care, poate, tocmai gestul în sine o va ajuta s-o depășească, făcându-mă să-mi recapăt căldura în priviri, crispările de pe fețele noastre dispărând în aceleași momente, prin sesizarea reciprocă a liniștii și împăcării care-și făcuse loc în noi.
- Mă lași să-ți sărut cicatricile?
- Chiar mi-o doresc, crede-mă! Sărutul îngerului nu poate să doară, dimpotrivă, vindecă precum rugăciunea.
A venit lângă mine în partea dreaptă a căruciorului, i-am cuprins complet mijlocul cu mâna dreaptă așezându-mi mai întâi obrazul pe pieptul ei, în zona, altădată, dintre sâni, apoi, cu delicatețe mi-am apropiat buzele, pe rând, de cele două cicatrici oblice, singurul semn al existenței anterioare a frumoșilor ei sâni.
- Peste câteva luni, cu voia ta, voi săruta doi sâni obraznici! i-am spus cu lumină în ochi, aprinzându-i și-n ochii ei visul.
- Spui tu? a rostit cu un început de zâmbet pe chip.
- Știu! Fără nicio îndoială, așa va fi!
- Mă lași să dorm cu tine pe canapea?
- Fără nicio îndoială, așa va fi!

Ne-am trezit la trei jumate, am rugat-o să mă ajute să mă îmbrac mai repede decât aș fi făcut-o singur cu tehnica cârligelor cu clești, pe care o perfecționam de la o zi la alta, trebuia să fac cafeaua, să pregătesc ceva de mâncare, mi-a spus că vrea doar o cafea mare cu lapte și un sandviș pentru mai târziu, până la ieșirea din țară și intrarea pe autostrada din Ungaria, unde sigur vor opri să mănânce prânzul. Și-a pus în valiză ultimele lucrușoare mărunte, a închis-o, iar eu am coborât-o de pe pat. Mi-a promis că mă sună imediat ce poate, să-mi comunice primele concluzii.
Ne-am băut cafeaua în tăcere, o tăcere pașnică, ce se plimba de la unul la celălalt. Când s-a luminat complet afară am ieșit în grădină, anticipând răcoarea dimineții mi-a pus pe mine o pătură, ea luându-și peste hainele de drum un halat. Am făcut mai întâi un drum până la portiță, trecând în revistă trandafirii, apoi ne-am întors la foișor, așezându-se în așteptarea mașinii.
- Să-ți tai trandafiri, să ai mereu în cameră!
- Când vrei să vorbim, scrie-mi mesaj și te sun, să nu mă uiți... pentru vreun doctor de pe-acolo.
- Nu mai am cum, toată inima mea e ocupată de doi oameni îndărătnici, care nu mai vor să plece.
- N-are toată Austria femeie ca tine, Letiția!
- Sunt bătrână, Iona... și nici nu mai sunt femeie...
- Greșit! Ești unică, mai bătrână decât altele și mai tânără decât celelalte.
...-trăim marile drame personale în cea mai cumplită singurătate, îmi tot venea în minte, trăind lângă ea, oricum lângă ea, orice-aș fi făcut nu-i puteam scoate toată spaima, suferința era a ei, ceea ce-i luam eu, noi ceilalți, era ceva, dar mereu conștientiza cine este, unde merge, disperarea cu care m-a sărutat apăsat pe buze era mai mult decât un bun rămas, avea conotații de adio, - a venit mașina, i-am spus; parcă speriată de ceva rău, implacabil, a venit lângă mine ridicându-și brațele cu un geamăt scurt de durere, mi-a prins obrajii între palme, sărutându-mă cu disperare, lung și apăsat.
- Nu veni la poartă, rămâi aici!
- Vin cu voi!
- Bună dimineața, dragilor! Sunteți gata? I-ai schimbat pansamentul? m-a întrebat Mioara îmbrățișând-o pe Letiția.
- Bună dimineața! Ea și l-a schimbat. Adu-i valiza din dormitor, te rog, iar tu lasă halatul acasă, acolo ți-or da ei unul, i-am spus Letiției zâmbind. Pune-l pe picioarele mele!
Bineînțeles că am ieșit în stradă cu ele, Mioara împingea căruciorul, i-am salutat pe copii, le-am dorit drum bun și au plecat. Singurătatea în care am rămas era una nerăbdătoare, dar optimistă. Depistarea timpurie, extirparea completă, tratamentul de înaltă clasă pe care urma să-l facă, îmi dădeau și mie, dar și Mioarei, siguranța revenirii Letiției la o viață normală. Erau nenumărate cazuri în care recidiva bolii a avut loc peste zece-cincisprezece ani, chiar mai mult, cu o conduită terapeutică precisă și bine aleasă. Nerăbdarea care mă însoțea mereu era aceea de a primi veștile bune, dar mai ales, de a o vedea din nou acasă. Dacă ar fi fost după mine, n-aș fi trăit nici o clipă departe de ea, chiar fiind conștient că o împărțeam cu Mioara. Acceptarea iubirii Mioarei era echivalentă cu acceptarea de către Mioara a iubirii mele. Eu acceptam fără suferință o iubită pentru Letiția, iar Mioara accepta, la fel de bine, iubirea unui bărbat. Trăiam un fel de menage a trois la nivel spiritual, afectiv.
...- ar trebui să termini cu vrăjelile astea sterile și să te-apuci de antrenamente! Lucrează! Lucrează! Lucrează! Atât ar trebui să te intereseze... și trandafirii, cât poți.
Mi-am îndeplinit tabieturile matinale, ajungând în cele din urmă din nou în pat pentru antrenament. Foloseam instalația în varianta cea mai solicitantă, pe care o abandonasem când am început ședințele în Centrul de recuperare, trăgeam de mine ca de un dușman, asta zi de zi. Repetarea susținută, până la saturație, a exercițiilor îmi disciplina într-un fel și mintea, care, oricum, de câte ori prindea o pauză, trecea pe modul contemplativ.
În prima seară am sunat-o pe Letiția, era în cameră cu Mioara, obosite de drum, dar în regulă. A doua zi m-a sunat Mioara de lângă patul Letiției, așteptau rezultatele unor analize de sânge, și, implicit, conduita terapeutică pe care avea s-o stabilească colectivul de medici care se ocupa de bolnavele de cancer mamar. Rezultatele n-au fost tocmai rele, iar după prima întâlnire medici - bolnavă din cea de-a treia zi, li s-a comunicat programul terapeutic stabilit. I se propusese o serie de zece zile de radioterapie, pe durata a două săptămâni, pentru distrugerea eventualelor celule canceroase din ganglionii atinși. Primind acceptul, au efectuat deja prima ședință de radioterapie, efectul cel mai important fiind în primul rând cel psihologic, dar și acesta nu foarte grav, datorită asigurărilor oferite de medicul radiolog că nu-și va pierde, în niciun caz, părul, efectele nocive ale radioterapiei rezumându-se doar la zonele expuse, zona sânilor și a subbrațelor. Seara am vorbit cu Mioara din camera de hotel, mi-a spus că ar vrea să rămână toată săptămâna cu Letiția, întorcându-se, toți trei, sâmbătă, urmând să meargă după ea la finalul ședințelor terapeutice. La sugestia mea ca ea să rămână toată perioada la Viena, mi-a răspuns că nu mai poate lipsi de la muncă, având deja foarte multe zile de învoire.
Zis și făcut, au ajuns în oraș sâmbătă noaptea, târziu, Mioara vizitându-mă duminică dimineața, la cafea, povestindu-mi detaliat tot ce se întâmplase în clinică, despre care, spunea ea, se poate vorbi ca de un hotel, din toate punctele de vedere - curățenie, hrană, și, în primul rând, tratament uman, grijă pentru pacient. Rezultatele obținute în clinica vieneză erau spectaculoase, la împlinirea unui an de la operații se va putea face reconstucția mamară, apoi, periodic, trebuie mers la investigații de rutină, pentru a depista din vreme orice mică problemă apărută.
- Iona, o vom avea pe Letiția mulți ani de-acum încolo, sunt foarte sigură de asta.
- E tare bine să aud ce-mi spui și sunt convins că ai dreptate. În altă ordine de idei, aș vrea să-ți spun la ce m-am gândit săptămâna în care ați lipsit. Oare, o cerere în căsătorie i-ar face bine, sau ar speria-o, ce crezi?
- Dragul meu, iubit al iubitei mele Letiția, am în minte această variantă de mai mult timp, pentru a nu sta singuri, m-am gândit la însoțirea voastră, lucru ce se întâmplă, de fapt, în cel mai bun mod cu putință, de ceva vreme, și cu maximă intensitate de când a revenit la tine. Dacă aș fi sigură că i-ar face bine, eu v-aș cununa, cu Marcel... dar cred că e mai bine să nu ne grăbim, Letiția este, uneori, imprevizibilă, lasă lucrurile să vină de la sine, n-ar fi mare lucru într-o zi să te ceară ea.
Mi-am scos din minte gândul anterior, concentrându-mă pe susținerea subtilă a Letiției prin prezență virtuală, mesaje și convorbiri zilnice, îndelungate. În a doua săptămână de ședere în clinică, am avut ideea să-i trimit în fiecare dimineață, la ora șapte, câteva poze cu trandafiri, singulari sau în buchet, flori pur și simplu, fără comentarii, indiferent de vremea de afară. Era luna iulie, era cald, într-o zi i-am făcut pozele pe o ploaie violentă, flori și picături, i-am trimis cele mai multe poze dintr-o zi, m-a certat pentru ploaia din poze, i-am scris că sunt trucate, de fapt era senin, dar o vecină ținea o stropitoare deasupra mea. Pe nesimțite, cele două săptămâni au trecut, vineri a avut loc ultima ședință terapeutică și tot vineri, același echipaj, cu aceeași mașină, s-a cazat la același hotel până sâmbătă dimineața, când au preluat-o pe Letiția din spital, pornind către casă. Copiii mai aveau două zile până la întoarcerea în Franța, Letiția făcuse un pas uriaș spre vindecare, toți erau obosiți, dar mulțumiți. Am sunat-o pe Mioara avertizând-o ca nu cumva să îndrăznească să nu se prezinte în formație completă la mine, deseară când ajung în oraș.
- Aveți o jumătate de oră să treceți fiecare pe acasă, apoi adunarea la numărul treizeci și trei!
- Stai liniștit, ți-o aducem pe Letiția, mă lasă pe mine și într-o oră vom fi la tine.
- Letiția a auzit cum ai spus? ți-o aducem, ce frumos a sunat!
- Ai fi vrut să-i vezi ochii în acel moment, erau albaștri, ai dreptate!

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!