XIII

- Dragul meu Vlăduț, mi-ai promis, dar te mai rog o dată, deseară, la cel mai mic semn de oboseală, indiferent unde ești, oprești și te cazezi la un hotel, bani ai suficienți, important este să ajungi cu bine, nu trebuie să demonstrezi sau să-ți demonstrezi nimic. Nu ai condus foarte mult, mai acordă-ți timp să câștigi experiență. Te rog mult, te iubesc și mai mult! Sună-mă de la hotel! Drum bun!
Era șase dimineața, doisprezece septembrie, un copil își lua zborul, o mamă rămânea pe trotuar, singură și tristă, nu era prima dată, dar de fiecare dată este altfel. De data asta nu-i tocmai rău, doar grija îi apasă sufletul, fără experiență prea multă la condus, s-a pornit băiatul în lume la mii de kilometri, e-adevărat că Vlăduț este un băiat ponderat și echilibrat, mi-a dat el asigurări că va fi foarte atent și, mai ales, prudent, dar sunt mii de kilometri pe autostrăzile lor de mare viteză, la care nu greșești de două ori, nici nu vreau să mă gândesc, va fi bine, nu-i altă cale, puii pleacă întotdeauna din cuib, și el nu mai este un copil, și e inteligent, și ce soluție a găsit el cu tablourile, parcă simt că voi primi toți banii și tablourile vor rămâne tot la mine, acum îmi plătește, de fapt, partea mea de la divorț, conform legii și a bunului simț, nu i-am spus nimic lui Vlăduț, dar cred că așa va fi, el parcă a intuit, voia să mă lase împăcată, la facultate ne descurcam noi și fără să primim banii ăștia, dar e bine așa, abia aștept să vină acasă de Crăciun, vezi, mintea ta știe că va fi bine, sare deja etape, ajunge în vacanța de sărbători și încă n-ai primit telefonul din seara asta, hai du-te în casă, azi ești liberă, e o zi frumoasă de toamnă, peste câteva zile începe școala, de fapt de mâine trebuie să mergi la facultate, îmbracă-te de drum lung și hoinărește toată ziua, fă poze cu orașul plin de viață dar indiferent la viețile voastre, ale muritorilor care trăiesc în el, nu zăbovi, mai fă-ți o cafea, mănâncă ceva și zburdă, n-ai fost pe malul râului, mereu ai evitat din cauza ascunzișurilor create de vegetația abundentă, o frică instinctivă te făcea să ocolești zona, ar trebui să te apropii la distanțe și în locuri sigure, să faci poze, știi că raportul este unu la o sută, abia la o sută de poze alegi una pentru pictură, ai până acum trei, plus cea de pe șevalet, ai reușit să pictezi vreo opt tablouri în patru ani, poate că după ce vine frigul vei picta mai mult, vei picta, mai ales în contextul în care viața ta s-a așezat, du-te în sânul toamnei, la amiază mănânci undeva prin centru, apoi când vei fi obosită te retragi acasă, savurându-ți singurătatea ta unică, generoasă, irepetabilă. Chiar așa, ce trăiești acum nu se va repeta, doi ani vor trece uluitor de repede, încă doi, se vor duce și ei pe nesimțite, Vlăduț va avea douăzeci și șapte de ani, poate va trăi cu vreo nemțoaică, suedeză sau japoneză, cred că Germania are masteranzi din toată lumea, s-ar putea ca marea ta însingurare abia atunci să înceapă, vei avea cincizeci și doi de ani, ca mamă vei fi încă tânără, ca bunică, de vei avea vreun nepot, inadmisibil de tânără, doar ca femeie liberă de obligații, care are dreptul și datoria să fie fericită... vei fi o nefericită, cu temele nefăcute, o ratată! Hai nu fii atât de drastică, ce-i aia... o ratată? acum te faci că nu știi, așa-i? dar când iei telefonul în mână de o sută de ori pe zi, ce-i aia?, când arunci penelurile nespălate câteva zile direct la coșul de gunoi, mergând peste o săptămână să-ți cumperi altele, aia ce-i?, când te trezești la două noaptea și apoi mai adormi la cinci, dar la șase jumătate sună alarma, nu-i dezastru?, crezi că cei care de obicei pun etichetele astea, gen ratat, psihopat, anxios, depresiv, melancolic, insomniac și alte subtilități psiho, nu te văd?, nu-ți văd cearcănele oboselii, nesomnului, neîmplinirii?, crezi că nu spun de tine că ești o nef....ă care se isterizează la studenți, cum spuneau de Elvira de la istorie, cu tine de față, ție chiar, tu nu intrai în discuție pentru astfel de afirmații conspirative, tu erai o femeie împlinită, tocmai intraseși în clubul select al artiștilor profesori, apoi ai supus Clujul cu expoziția ta incredibilă, erai regina neînscăunată, renăscută din propria cenușă, dar nimeni nu știa asta, te-aștepta un viitor măreț, dar... unde e? doar tu poți răspunde acestei întrebări, de ce de câțiva ani, cu toate condițiile întrunite pentru o viață fericită, parcă ai îmbătrânit mai repede decât firesc, o femeie fericită întinerește, sau rămâne pe loc cel puțin, tu... îmbătrânești, fața ți s-a rotunjit, început de buhăire, șoldurile și coapsele s-au îngroșat, menopauza e pe tine și atunci să vezi dezastru, sânii tăi mici și zvâcnitori se culcă sub greutatea adăugată de lipsa mângâierii lor, sau a mângâierilor, ridurile pe care le repudiezi, deși n-ai cum, amânând doar clipa recunoașterii oficiale, când... ce vei face? vei merge la sală?, te vei abona la SPA?, cineva să-ți umple șanțurile acelea tot mai multe și mai adânci de la colțul ochilor și al gurii, să-ți taie din pielea care parcă se înmulțește de la sine și nu mai încape pe gâtul și pieptul tău?, dar așa-i de când lumea, toate ajungem acolo, da, dar depinde când și cum, Vlăduț este principala ta legătură, aproape ombilicală, cu lumea, de fapt singura, că jucăria din sertarul noptierei o hrănești cu baterii, îți mai suni de două ori pe an părinții, cu angoase și refulări să nu aștepți minuni, nu aștept, mi-e frică, dar nu știu ce să fac, toate punțile din jurul meu s-au prăbușit, Paul, fostul meu soț, m-a izgonit prin dispreț, David, dacă e să mă gândesc și la el ca bărbat pe care l-am iubit, într-un fel, a murit atunci, la Crăciunul acela uluitor, pe care l-am murdărit eu, Cristian... la el nu am dreptul nici să mă gândesc, și atunci ce să mai vreau?, ce pictură să mai fac?, de ce mi-aș dori să mai creez ceva?, când am creat totul, mi-a fost dat să creez douăsprezece pânze magice, și eu vreau să hoinăresc, vezi Doamne, să-mi găsesc inspirația prin Cluj, care nici măcar nu este un oraș al pictorilor, cum sunt Paris sau Firenze, în care cobori pe stradă ocolind pictorii, poate că, artistă fiind, vei putea expune, cândva o sută de fotografii cu orașul de pe Someș, alese din zece mii pe care le vei fi făcut hoinărind, dacă crezi în asta du-te, ieși la plimbare, dar culorile ți s-au uscat demult și tu o știi, poate ar trebui să rămâi la picturile bisericilor, care și ele pot absorbi și transmite harul pictorului, cum le spui studenților, dar și dacă n-o fac, extazul în fața lor este asigurat din interiorul privitorului ca rezultat al credinței, al adorării, dar asta nu le-o spui studenților, nici n-ai cum să faci un sfânt de pe tavanul unei mănăstiri la fel cum l-ai făcut pe Cristian, dacă ai fi fost contemporană cu vreunul, pe care să-l fi privit în ochi, da, ar fi ieșit ceva, dar așa... când ai, doar ca model Capela Sixtină a uriașului Michelangelo, și de la noi Agapia Neamțului și Zamfira prahoveană de pe Valea Teleajenului, inestimabila ctitorie a Zamfirei Apostoli, cea trăitoare sub semnul lui Brâncoveanu, cu câtă plăcere spui studenților această scurtă prezentare, mănăstire transformată de Grigorescu, prin frescele lui minunate în „Capela Sixtină” a României, dar Grigorescu la zece ani picta icoane pe care le vindea în oborul bucureștean, amprenta pictorului genial care a fost negând într-un fel reprezentările bizantine, care nu prețuiau decât spiritul, chipurile sfinților fiind reci, indiferente, cu frunți înalte, nasuri ascuțite și ochi profunzi, de aceea-l iubești și tu pe Grigorescu, la fel fiind și icoanele făcute de tine în timp, vii, cu sfinți umanizați, calzi, frumoși. Frumusețea chipului nu anulează spiritul, ci-l apropie, le spui studenților ilustrându-le dictonul personal cu acele frumoase chipuri de sfinți, mângâiate de o lumină uimitoare, pe care Grigorescu știa s-o găsească fără indiferența de pe chipurile reprezentate în icoanele bizantine, care, potrivit viziunii lor trebuia să lase în întregime locul spiritului, credinței. Și peisajul... cum să faci peisaj cu sufletul răvășit, când nimeni nu mai crede în tine, sau poate cineva mai crede, dar ce contează ce crede el, adevărul e că te-ai cam obișnuit să trăiești din gloria trecutului, aici ai dreptate, dar oamenii au mereu nevoie de eroi, și îngerul blond al peisajului transilvănean, cum ai fost numită atunci, după expoziție va deveni tot mai mult un personaj rubensian, fotograf amator veșnic nemulțumit de el și de arta lui. Și lasă sticla de whisky, nu-i nici opt, mai bine ieși și plimbă-te, când te-ntorci o găsești tot acolo!