poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2024-07-16 | |
Amintirea acelei zile de demult e una dintre cele mai puternice din mintea lui. Are doar vreo șase ani și stă culcat pe-o pătură de lână la umbra unei tufe de alun, la capătul ogorului lor din Coasta Luncii, acolo unde bunica lui prășește de zor rândurile de porumb, profilată în lumina soarelui de iunie, cu hainele ei albe de cânepă țesută în casă, cu mânecile suflecate și mâinile încleștate pe coada noduroasă a sapei.
Gelu privește când la ea, când la iarba și florile din jurul lui, clătinate ușor de briza caldă de început de vară. Îl fascinează mai ales florile mov asemănătoare celor de trifoi roșu, dar pe care nu le știe după nume. Ar putea întreba pe bunica, cea care le știe pe toate, dar parcă nici nu vrea să afle. Iubește misterul și necunoscutul. Ar aduna câteva să le ofere bunicii când va face o pauză și se va odihni alături de el, dar parcă nu-i vine să le rupă. Le simte vii ca pe niște suflete de copii, chiar dacă n-au deloc înfățișarea unor copii. Le simte vibrând de viață, pulsând de sevă și de bucuria de a trăi. Așa cum simte vibrarea ierbii și a tufei de alun care-i ține de umbră. E atâta viață în jur și el se simte cuprins de forța ei tainică. Parcă se simte pătruns de forța vitală ca de un duh nevăzut care-i dă puteri nebănuite pentru ființa lui firavă de copil. Soarele coboară spre apus când bunica sfârșește munca ei și se așază alături pe pătura aspră de lână, desface traista cu de-ale gurii și înșiră bucatele pe un ștergar curat. - Hai să îmbucăm ceva, că ți-o fi foame și ție, zice ea cu glasul obosit de efort și de căldura zilei. Dar mai întâi să zicem Tatăl Nostru. Și în genunchi, cu mâinile împreunate, bunica rostește rugăciunea pe care el a auzit-o de atâtea ori, dar care azi i se pare mai ciudată și oarecum mai greu de înțeles. - Bunico, ce înseamnă că a ta e toată împărăția și toată puterea? Doar la el, la Dumnezeu e puterea? Eu simt că putere e în toate, în flori și în copaci, în animale și în oameni. Toate trăiesc prin puterea lor. - Așa e, câte o fărâmă de putere este în toate cele vii, dar puterea cea adevărată vine numai de la el, acolo e toată puterea și slava, așa cum zice rugăciunea. În toate celelalte puterea e mică, nevolnică și trecătoare, iute pieritoare. Doar la el puterea e nemăsurată și veșnică. Toate au viață scurtă, se nasc, trăiesc doar o vreme și apoi pier, doar el are viață nepieritoare. Dar, ia și mănâncă, să prinzi și tu putere! zice bunica zâmbind. Lui Gelu însă nu-i arde de mâncare. A căzut pe gânduri și are lacrimi în colțul ochilor. - Doar nu plângi, se neliniștește bunica. Sau o fi de la soarele puternic și căldura mare. Gelu, cu ochii în lacrimi, întoarce capul spre orizontul îndepărtat. - De ce oare? De ce e atâta neputință și moarte? De ce nu-și întinde Dumnezeu puterea lui peste tot ce-i viu, să trăiască toate veșnic, așa ca și el? De ce ține puterea cea mare doar pentru el? Și începe să plângă ușor, cu suspine. Bunica îl mângâie pe creștet și cu un colț al năframei îi șterge lacrimile. - Așa e vrerea lui Dumnezeu și noi nu știm de ce e așa. Trebuie să trăim atât cât ne e dat, să ne petrecem pe pământ așa cum ne e scris. Retrăiește acea zi dintr-o vară de demult, stând întins pe patul de spital, unde se reface cu greu după operația de cancer de colon. A avut o viață plină, sănătoasă și cumpătată, a fost un bărbat puternic și plin de viață, a muncit pe brânci, a simțit că e în stare să răstoarne munții, a ridicat case și a crescut copii de la care are acum sumedenie de nepoți. Dar pe nepusă masă, după ce a trecut de cumpăna celor șaizeci de ani, a simțit că-l lasă treptat puterile. Slăbea pe zi ce trece, se mișca mai greoi și parcă un bolovan sau un sac ar căra după el la fiecare pas. La un control de rutină a căzut ca un trăsnet diagnosticul fatal. Acum s-a operat, dar șansele de supraviețuire s-au diminuat de la o zi la alta, face tratament intensiv cu cele mai tari și mai noi medicamente, dar se pare că refacerea se lasă așteptată. Se deplasează cu greutate chiar și până la baie ori la masă. Puterile-i scad, se duc, se topesc undeva în lumea misterioasă în care suntem aruncați și unde puterea e doar la Stăpân, la Împăratul Ceresc, așa cum bunica-i spunea odinioară. La fiecare termen de control medicii sunt tot mai sceptici și mai rezervați în ce privește prognosticul de supraviețuire. - Ne pare rău, dar se pare că tratamentul nu dă rezultate și noi n-avem nici o putere. Mai mult de atât nu putem face. El tace. Ar vrea să spună: „Știu, știu că nu aveți decât o putere foarte mică și mai mult nu puteți face”. Dar spune doar atât: - Doresc să plec acasă. Să-mi faceți, vă rog, formele de externare. - Ne pare sincer rău. O să vă externăm și vă dăm tratamentul acasă, rețetele gratuite pentru medicamentele de cancer și pentru analgezicele tari, pentru morfine. Atât mai putem face pentru dumneavoastră. Respirând anevoie și tușind zgomotos, cu un efort supraomenesc, cu picioarele slăbite și tremurând din toate încheieturile, cu ochii împăienjeniți de sudoare și cu mâna încleștată pe bățul de alun cioplit cândva de el însuși, urcă cu greu până la ogorul lor din Coasta Luncii. Se așază gemând pe iarba arsă de brumele toamnei și cu florile vestejite, culcate la pământ, exact pe același loc pe care cândva, copil fiind, tremura de emoție și bucurie privind iarba și florile vii clătinându-se în bătaia vântului de iunie. Privește florile moarte și se gândește că nici până azi n-a aflat numele lor. Dar nu mai contează. Știe că de aici va pleca, de pe coasta asta unde cândva se ruga alături de bunica lui să-i dea Dumnezeu pâinea cea de toate zilele, să-i ierte totul, să-l apere de tot ce-i rău, să-i dea putere și să-l țină în viață. A plecat de acasă spunând că se duce doar la o mică plimbare, o drumeție în locurile copilăriei, dar simte că puterea îl părăsește grăbită cu fiecare clipă, cu fiecare suflare. Și nu vrea să moară în patul lui, înconjurat de familie. N-ar putea îndura durerea celorlalți. Prăbușit pe spate, strigă fără glas către cerul vinețiu: „Doamne, la tine e toată puterea, lasă te rog și în mine un strop din puterea ta. Dă-mi măcar o fărâmă din ea, să mai trăiesc o vreme.” Dar cerul rămâne rece și mut. O sfârșeală tot mai mare pare că-l trage tot mai tare înspre pământ, se simte mai greu ca pământul și cu mintea tot mai încețoșată. E toamnă târzie și soarele se duce grăbit spre apus. Încet lumina zilei se stinge, iar el se cufundă lin într-un alt tărâm, într-o lumină nouă, nemaivăzută și o muzică stranie, nemaiauzită, iar de undeva, de sus, aude un glas părintesc de o neasemuită blândețe, în vreme ce buzele lui îngaimă în neștire: „...că a ta este puterea și slava, acum și pururea și-n vecii vecilor, amin...” |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate