poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2024-05-10 | |
- Întristată adunare, jalnici ascultători! Azi conducem pe ultimul drum pe cel care a fost, pentru noi toți din localitatea aceasta, un om deosebit...
Și preotul, stând în picioare la căpătâiul defunctului, înșiră toate meritele, calitățile și faptele celui care a fost cândva în viață, dar astăzi șade întins pe spate, cu mâinile pe piept, în sicriul somptuos de stejar sculptat. În cuvinte alese preotul amintește mulțimii ce a însemnat cel plecat din viața aceasta, ce a făcut el pentru familie, pentru vecini, pentru localitatea Nemțeni în care a fost cetățean onorabil, „om de vază”, cum se spune în popor. Vasile Pribeag stă mai deoparte de mulțimea adunată la prohod, retras stingher sub umbra nucului din curte și ascultă slujba de înmormântare așa cum face de obicei, mai mult auzind decât căutând să înțeleagă spusele preotului. Merge la înmormântări ca la orice ritual din viața satului, acolo unde lumea se adună dintr-un fel de obligație civică și din solidaritate omenească. Dar mai ales pentru că-și simte moartea parcă tot mai aproape de la o zi la alta, parcă viața se scurge din el cu fiecare zi și fiecare noapte și se apropie de deznodământul fatal. Trăiește singuratic într-o casă bătrânească la capătul satului, fără familie și fără vreo ocupație anume, fără prea multă școală și fără prea multă minte cum zic unii cu răutate, fără vreun rost anume pe lumea asta, viețuind doar de la o zi la alta, așteptând să treacă zilele, săptămânile, anii, trăind din ce are în mica lui gospodărie și din munci ocazionale prin curțile oamenilor, serile stând la cârciumă cu un țoi de rachiu în față, mai mult ascultând sporovăielile celorlalți decât intrând în vorbă cu ei. Trăiește printre ceilalți aproape nebăgat în seamă, ca și cum ar fi doar ceva mai mult decât nimic pentru ei. Preotul continuă să pomenească virtuțile celui petrecut din lumea aceasta și parcă nu mai contenește cu laudele și preamărirea celui ce a fost „stâlp al societății” în satul lor. Dintr-o dată Vasile Pribeag are revelația nimicniciei lui, ca și cum o lovitură de măciucă în moalele capului l-ar fi trezit brusc din starea de somnolență sub aerul dogoritor al verii. Iată că nu numai în viață ci și în moarte trebuie să fi fost cineva și să fi însemnat ceva în lumea asta, să aibă popa ce să spună lumii despre tine, cine ai fost și ce ai făcut mai de seamă trecând prin viață. Îi străfulgeră prin minte gândul că la toate înmormântările popa a lăudat pe cei decedați pentru ceea ce făcuseră în viața lor. Ori, el ce a însemnat pentru ceilalți și ce a făcut, ca să poată spune preotul în cuvântul său de pomenire? Nimic. Pentru că nu înseamnă nimic în lumea asta. Nu a făcut nimic demn de a fi pomenit. Preotul nu va avea nici un cuvânt de spus despre el, lumea nu va avea ce să audă, va fi prohodit și înmormântat în tăcere, fără cuvinte, asemeni unui câine ori copil nebotezat. Pe nesimțite se furișează din curtea mortului și pornește cu pași repezi spre casă, bântuit de gândul că nu va putea muri aici în satul lui. Nu va putea răbda nici mort rușinea de a fi înmormântat fără ca preotul să poată spune ceva de bine pe seama lui. Ajunge în odaia întunecoasă, scoate bidonul de țuică din șifonier și bea cu sete din el ca dintr-un vas cu apă, până îl cuprinde amețeala și adoarme dus cu capul pe masă. Se trezește buimac în miez de noapte, tremurând din tot corpul, cu un gust amar și senzația că se rotește lumea cu el. Și cutremurat de spaima că s-ar putea să moară aici în satul lui unde nimeni nu va putea spune vreo vorbă bună despre el la înmormântare. Se învârtește năuc prin casă și prin curte căutând cu înfrigurare o cale de a ieși din acest impas. Genunchii sunt gata să-l lase, simte o sfârșeală de moarte în toată ființa. Hotărât lucru, nu mai poate sta locului. Își ia la repezeală hainele cele bune din dulap, portofelul cu banii și actele și îndeasă bidonul de țuică într-o raniță veche pe care o saltă în spinare. Iese apoi pe ușă fără s-o mai închidă în urma lui și pornește prin noapte spre gara din Nemțeni, să prindă trenul către Ungureni. Acolo, la vreo sută de kilometri de satul lui, nimeni nu va mai ști cine este și ce a făcut, ori n-a făcut, în viața lui. Trenul e aproape pustiu, până și conductorul doarme dus în compartimentul lui, așa că mai bea câteva înghițituri din băutura tare și adoarme, întins ca un mort pe banchetă, în bătăile ritmice ale roților de tren. - Ungureni urmează! se aude pe culoar glasul răgușit al șefului de tren. Sare speriat din somn, își ia ranița în spinare și coboară grăbit, încă din mersul trenului, pe peronul aproape pustiu. Dinspre răsărit se arată prima geană de lumină. Încotro s-o ia? Satul nu-l știe bine, a mai fost aici doar o dată, în copilărie, când mai umbla cu tatălui său pe sate, până hăt departe, cu negoțul de vite. O ia de-a lungul satului să caute o gazdă undeva, într-o căsuță mai modestă și mai ieftină. Întrebând în stânga și-n dreapta găsește o casă părăsită și părăginită, foștii proprietari fiind morți de mult, iar urmașii acelora nefiind interesați de casa veche și dărăpănată. Se instalează într-o odăiță sumbră, cu pereții scorojiți, cu pânze de păianjeni prin colțuri și mobila înnegrită și roasă de carii. Acum vrea doar să se odihnească toată ziua, iar de mâine va căuta de lucru prin sat. Se așază pe patul care scârțâie din toate încheieturile, gata să se prăbușească sub greutatea lui. Desface din raniță bidonul cu țuică și bea câteva înghițituri pe nerăsuflate, după care se întinde în patul negru ca un sicriu și adoarme visându-se copil, alergând pe dealurile înverzite unde pasc vitele tatălui său, apoi cuibărindu-se adânc în fânul proaspăt cosit, îmbătat de aroma florilor de câmp. Se trezește într-un atac de panică, leoarcă de sudoare, cu inima bătând să-i spargă pieptul și privește prin geamul mic și pătrat în întunericul de afară. Nu întrezărește decât umbre stranii și aude doar foșnetul copacilor bătrâni din curtea pustie. Îl cuprinde spaima de locul străin și îl copleșește o dorință năvalnică de a se întoarce acasă. Nu mai contează ce vor spune oamenii și popa despre el, vrea să moară în casa lui. Dar picioarele parcă nu-l mai ascultă. Mai bea și restul de țuică din bidonul de plastic și încearcă să iasă din încăpere, ținându-se cu mâinile de pereți și de tocul ușii. Cu mintea tot mai tulbure nu mai găsește ieșirea, se împiedică de prag și cade în neștire, inert pe podeaua murdară. - Alo! Primăria din Nemțeni? - Da, vă rog! Cu ce vă putem ajuta? - Aici primăria din Ungureni! Aveți un mort la noi! - Mort? Ce mort? Noi n-avem nici un mort! - E unul de la voi care a murit astă noapte aici, la noi! Unul Vasile Pribeag! - A! Ăla? Păi, cum de a ajuns la voi? Aici la noi nu mai are pe nimeni! - Bine! Și-acu ce facem cu el? Veniți voi cu o mașină după el? Sau îl îngropăm noi aici. - Îngropați-l voi, să nu mai trimitem mașină o sută de kilometri după el! Și-așa aici la noi în sat nu mai avea pe nimeni, nici cine să se mai ocupe de înmormântare! Dumnezeu să-l ierte, că n-a fost om rău! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate