Eu sunt Sirena Luana... Mi-e părul din moațe de aur, iar ochii mei sunt verzi, așa ca pădurea, despre care îmi povestește, câteodată, bunica, dacă eu insist sau o rog foarte mult. De multe ori, plâng, singură, în castelul meu de mărgean, știți cum este mărgeanul? Are culoarea chihlibarie spre violet și este ceea din care este clădită lumea noastră.

Dar, de multe ori, plâng, stau, pe coate, și plâng, privind, întruna, dacă un pește intră, cumva, prin fereastra goală, pentru că fiecare cameră are câte două sau trei ferestruici, prin care intră, dacă vor, pești...

Noi însă locuim, eu și cu tata, într-o zonă mai retrasă, nu sunt prea multe locuințe de mărgean, unde stăm noi, ci doar încă două sau trei, de fapt sunt trei, cu micul nostru castel, cu totul, patru. Câteodată o vizitez pe mama, care stă la câteva leghe marine depărtare, în altă parte, decât tata și cu mine.

Bineînțeles, și ea, mama, într-o locuință, din același mărgean, deși ei îi place mult opalul, iar camera ei preferată, să știți, că este tapetată cu praf de opal, care este cumva mai prietenos vederii, fiind mai deschis la culoare și mai feminin...

Eu, dacă locuiesc împreună cu tata, am învățat, însă, mult să iubesc mărgeanul și să nu am nevoie, de opal. Când eram eu foarte mică, încă, am primit de la tata, care s-a întors cu bine de la China-de-sub-apă, o pereche de cerceluși, din coral, dar coralii sunt foarte departe de zona noastră, și mă întristează mult... Deși, sunt doar niște crenguțe care se aseamănă cu o ”pădure” submarină.

Sunt, desigur, Luana, sunt româncă, așadar locuiesc în România-de-sub-apă, și sunt foarte mândră că sunt româncă...

Noi cunoaștem, foarte bine, lumea de deasupra, iar, aceasta, de prin cărți foarte scumpe, pe care trebuie ca oricine de-sub-apă, să le deprindă, pe de rost, așa că le studiem, de foarte mici, din scoarță în scoarță.

Cărțile sunt de piatră și de fapt sunt foarte greu de întocmit, fiecare literă fiind sculptată, de fapt, un cod întreg de informație, în linii lungi, pe fiecare bucată de piatră, numerotate corespunzător...

Ce avem să știm... Nu foarte multe. Că ești tu, cel care citești această carte pe deasupra, dintr-o ”hârtie din copac”.

Că, voi aveți tot piatră sau ”beton” pentru construcții, și că mărgeanul nostru este cam departe de voi și la adâncimi medii.

Apoi, că aveți păduri, așa, după cum noi, avem crenguțe de corali, dar ale voastre sunt fabricate din altceva. Trăiesc altcumva, sunt păduri vii, care respiră și ele aer... Cum să respire crenguțele de coral aer... Pădurile voastre însă chiar respiră aer... Având în vedere că din câte cunosc, la voi, este mai mult oxigen, nu e de mirare poate că un copac respiră aer, dar și la noi e bine, deși e mai bine sus, din câte mi-a spus tata, care a mai urcat...

Cunoaștem, de asemenea, și harta generală a lumii, care este dublată și sub mare. De pildă eu sunt româncă, sunt din România-de-sub-mare, și toate numele de locuințe sunt și pe la noi, cum de pildă Ungaria voastră, care la noi, bineînțeles este Ungaria-de-sub-mare și unde se vorbește limba maghiară...

Toate sirenele vorbesc, pe aici, românește, deși mai avem vizite, și de prin alte zone... Zonal, însă, cum spuneam, locuința noastră este mai mărginită (adică, nu intră atâția pești sau vizitatori, prin ferestrele noastre de mărgean, zilnic).

De pildă, camera mea primește, doar, maximum 15 pești/pe zi sau două Sirene, dintre care unul este, desigur, Papa... Așa îi spun eu tatei, când vreau să râd, de el, sau când mi-e doar foarte drag. Cealaltă a doua Sirenă este, de obicei, un vizitator de la celelalte trei case, din vecinătăți, și atât. Pentru că frați sau surori nu am, iar mama cum spuneam este în altă zonă, mai populată, la câteva zeci de leghe distanță.

Mai mergem pe la ea, tata mai ades...

Eu stau, în general, în camera mea, unde nu vine, decât tata și câte un vizitator/pe zi, dar, în general, vă mărturisesc că sunt foarte plângăcioasă, numai datorită faptului CĂ MI-AR PLĂCEA SĂ AM, ȘI EU, O FAMILIE, așa după cum ar urla, de-a dreptul!, Nea Afram, care este, însă, un domn simpatic, mai de departe, la câteva ”case” distanță, care ne surprinde, câteodată, cu vizitele și cu urletele sale, de-a dreptul, cum spuneam, adică vorbește pe un ton mai ridicat, decât cel marin mediu. ”VREI SĂ TE CĂSĂTOREȘTI, SAU CE FACI? ”

Dar, e foarte simpatic, are un nepot, pe nume Mihăiță, iar ei susțin că trăiesc la adâncimi mai apropiate de suprafață, dar, bineînțeles, eu știu că aceasta nu este posibil, și că sunt doar balivernele, din spusele lui Nea Afram... În clipa aceasta, prin ferestruică, a intrat un peștișor.

Mă uit la el și în gol, totul este ca de obicei, dar peștii sunt frumoși...

Câteodată, nici nu citesc din ”cărțile de piatră”, nici nu mă gândesc la oamenii de deasupra, care, desigur, fac unele lucruri cu mult mai interesante decât ce se poate face dedesubt, dar mă uit întruna la peștișorul acesta cu dunguliță albă și încerc să nu mă gândesc la nimic. Dacă este ca, poate, câteva lacrimi să îmi cadă din colțurile ochilor, le las să îmi ude obrajii, motivul îl știți, deja, am douăzeci și patru/opt de ani, și încă NU AM FAMILIE, așa cum ar spune, cum am explicat, Nea Afram, pe un ton mai categoric.

Însă... Și, aici, e tot skepsisul: Am pe cineva, nu pe Mihăiță, care este, desigur, nepotul lui Nea Afram și care este cu doi ani mai mic numai decât mine, nu pe Tata, sau pe ”Lună de mălai” (Despre aceasta, o să vă povestesc mai târziu), persoana, însă, pe care, cu adevărat, o am și căreia îi aparțin, nu e nici Papa, nici Mama, care se află la câteva leghe marine distanță, într-o altă locuință, după cum, deja, știți... ”Ci îl am pe Ionuț.”

Ionuț este un băiețel de numai cinci ani și care locuiește chiar foarte aproape de noi, de toată ziua alerg, după el, și mi se pare că nu îl văd pe Ionuț, destul de adesea, așa după cum mi-aș fi dorit...

Câteodată, îmi imaginez că Ionuț este sirena mea, făcută din corpul meu subțire ”Ca de gazelă”, aceasta nu știu ce înseamnă dar mi s-a părut interesant când a încercat să îmi explice Maman, uneori îmi imaginez că deși Ionuț are o mamă și un tată, eu sunt de fapt mama lui Ionuț, iar, aici, este o taină mare.

Inima mea sensibilă, de Sirenă tânără, se înmoaie, ȘI NUMAI EU ȘTIU, CÂT ȚIN LA IONUȚ, care abia ce a împlinit vârsta de cinci ani... Sunt o sirenă (puțin netoată) dacă îmi imaginez așa ceva despre Ionuț?
Unii ar spune că da, dar vedeți, eu nu am povestit despre ce simte inima mea dulce și moale, încă, nimănui...

-Ionuț, ce faci... Nu vii...

-Nu cred că m-am săturat...

-Ce faci...

-Încerc să desprind crenguța aceasta de corali și nu prea reușesc...

-Lasă coralul, știi că aduce ghinion.

-De ce să aducă, Luana, coralul ghinion, sunt numai niște basme din bătrâni...

-Coralul, Ionuțe, este făcut din niște pește mai scump, pentru mare, lasă crenguțele de coral, în pace, Ionuț... Ce naiba faci... Haide, mai bine, la mine în cameră, în schimb, să ne uităm după peștele care tocmai a intrat...

-Ce culoare are?

-Albastru.

-Tot albastru? M-am săturat de peștele albastru, turcoaz sau verde, sigur nu e peștele acela rar, roșu?

-Nu e. E albastru, ăsta.

-Aha...

-Haidem, la mine în cameră, să vedem, poate intră pe fereastră, și un alt pește... Ce faci, Ionuț...

-Mai lasă-mă, crenguța asta de coral, e chiar interesantă. Nu o rup, am încercat, dar sunt prea mic, ți-aș aduce și ție o bucățică numai să vezi că nu e nimic înfricoșător, la ea...

Mi-am privit, o clipă, moațele mele, de aur, și am încetat să îl mai obosesc pe Ionuț. El este ”copilașul meu”, dar el habar nu are însă despre acest lucru, că eu mă gândesc la el, așa... Și tocmai ce a împlinit cinci anișori?

Oare, nu sunt o mamă, parcă, prea tânără dacă am abia douăzeci și opt de ani? Oare nu sunt deja prea bătrână? Coronița mă strânge pe cap, așadar o să o înlocuiesc cu alta.

Este foarte micuță, dar și căpătâiul meu e micuț, probabil de la moațele prea ondulate, trebuie să îmi pun din nou coronița cealaltă, care este făcută din topaz, cu patru mici diamante albe... (Care este de fapt cel mai scump lucru pe care îl dețin, și care mi-a parvenit, de la familie, atunci când m-am născut, și care îmi vine perfect peste căpătâi acum. Adică la vârsta de douăzeci și opt de ani, pe care chiar îi am deja, ”FĂRĂ SĂ DEȚIN ÎNCĂ O FAMILIE PROPRIE!”, așa cum ar urla, desigur, știm: Nea Afram...

Mi-e dor de Nea Afram...

Măcar, dacă ar mai trece, cu ”Lună de mălai”, și cu Mihăiță... Aceștia sunt o ”rundă” de prieteni, pentru că în toate, suntem, cu exactitate, chiar patru locuințe făcute din mărgean, vecini unii cu alții, și cu toții cu mândrie, români...

Dar, bine, Nea Afram nu e dintre cele patru locuințe, dar mai trece... El spune că stă ”Aproape de țărm”, dar ce să te pui cu născocelile și cu urletele cam pițigăiate a numai un bătrânel de cca. optzeci de ani, cât are Nea Afram... Dacă nu ar veni împreună cu Mihăiță și cu ”Lună de Mălai”, cred că l-aș da, în mod personal, afară, de la mine din cameră, pentru că mărgean este destul, sunt și pești, iar Nea Afram prea le spune, pe toate, prea de-a pe șleau și ”neelegant”, astfel încât îmi pare câteodată neinteresant ca să mă viziteze și să urle, că nu îi plac peștii mei...

Dacă se întâmplă să fiu vizitată de unul...

-Nea Afram, unde este Mihăiță?

-Nu îl vezi? În spate, cu Lună de Mălai...

-Și ce mai ziceți? Ziceți că locuiți, exact sub un Templu? Dar, nu e, atunci, întuneric în locuința dumneavoastră de mărgean? Nu se sperie peștii? Vizite aveți?

Numai bombănea, iar ”Lună de mălai” era o Sirenă foarte șoadă, care era prietena bună a lui Mihăiță, dacă toată lumea spuneau că, într-o zi, ”or să se căsătorească”, pentru că ”erau două Sirene frumoase și potrivite, aproape în pereche.” Iar, pe mine, mă speriau toate aceste lucruri... Când o să am și eu o situație, de pildă, ”Aproape în pereche”, cu cineva?

Și o familie, și poate... Nu știu. O zonă mai traversabilă, de mai mult pește, poate?

Măcar 18 să vină/pe zi... 18 până în 36 pești, cred că altfel m-ar obosi, indiferent poate de felul în care ar fi colorați...

-Nea Afram, unde este Mihăiță?

-Chiar este Mihăiță îndrăgostit, de Lună de Mălai? Este o Sirenă drăguță, să știi...

Când intrau toți trei în camera mea mică, simțeam un fel de căldură, în piept, iar casa mea era plină. Cum să te îndrăgostești de ”Lună de Mălai”, pentru că e, totuși, cam urâțică...

Dar, cum să vă explic, era mai cald, la mine, în suflet, dacă eram, de pildă, numai eu și Ionuț...

-Ionuț... Ce faci, Ionuț... Ești bine, ce faci... (Mă îngrijoram, pentru el. Avea numai cinci ani.) Te iubesc, Ionuț.