Pielea fusese bătută cu forţă. I s-au aplicat diverse tratamente până ce a căpătat culoarea şi moliciunea dorite. Vecinii nu ripostau. Erau obişnuiţi cu pocniturile şi cu mirosul înţepător. Ştiau şi cât o să dureze. Trebăluiau, prinşi de cele ale zilei.
În curând venea iarna, ca o vulpe polară năpârlind pe munţi şi văi. Meşterul dădea zor, familia lui era numeroasă şi destul de flămândă. Cum era de dorit, rafturile amenajate special şi fereastra din camera de la drum aveau să se populeze ca un teritoriu al făgăduinţei, cu obiecte de sezon: bocanci, botine, cizme de diferite dimensiuni şi culori, mănuşi, portofele, genţi, curele, fiecare cu o croială aparte, cu misterul personal.
Oamenii se opreau la mica vitrină şi admirau formele delicate, cu boturi ascuţite, bombate, carâmbii strânşi cu fermoare ori şireturi, scurţi ori lungi, baretele lucrate cu migală, unele înnodate în fundiţe, altele prinse în catarame, capsele, pintenii şi alte accesorii care completau zvelteţea ori dimpotrivă. Unii chiar se hotărau să intre, să atingă aceste lucruri, să le probeze, doar aşa de dragul de a se privi îndelung în oglinda încastrată în lemnul de brad al singurului pilon de susţinere.
Soţia meşterului zâmbea de câte ori cineva trecea pragul foarte înalt al încăperii şi se apuca să descrie obiectele care făceau interesul vizitatorului. Atras de amănunte, acesta se aşeza pe un taburet şi încerca o pereche, dacă avea dispoziţie, chiar două-trei, se ridica, şontâc până aproape de oglindă, se întorcea într-o parte, apoi în cealaltă, frângea uşor piciorul din genunchi, insista asupra fermoarului să se asigure cât de uşor lunecă sus-jos, îşi plimba degetele pe pielea mulată pe gambă, iar făcea un pas înapoi, apoi încălţa şi perechea, se minuna cât de bine vine pe picior, cât de comod, ce model plăcut, ce talpă rezistentă, câtă eleganţă îi dă la purtat, în fine, cu un oftat care vădea regretul, omul lăsa acolo stângul, alături dreptul, aliniate şi, promiţând că o să revină, deşi nu ştia când, pleca pe jumătate satisfăcut de cum ar fi arătat dacă ar fi ieşit cu încălţările acelea pe stradă, jumătate îngrijorat că va mai trece un anotimp cu aceeaşi pereche de ghete care nu mai prezintă garanţia că o să-i slujească de cald. Femeia dădea din cap. Ce putea să mai spună?! Îşi conducea vizitatorul cu privirea. Printr-o înţelegere tacită.
De unde, de neunde, în câte-o zi se mai ivea un cumpărător, lucru benefic pentru atelierul de marochinărie, pentru Asociaţia familială „MaroChin” a pielarului. Copiii puteau să-şi continue şcoala!
O pereche de cizme de damă nu-şi găsea nicicum purtătoarea. Au trecut câteva ierni la rând, iar ele nemişcate, pe acelaşi raft, nu aveau odihnă.
Ce poate fi, draguţă? Avem pielea fină şi albă, trupul subţire, toc suplu şi tălpi sănătoase. Să fie oare pentru că nu suntem pe picior mare? De câte ori ne-a încercat vreo duduie, ni s-a reproşat că suntem prea strâmte. Că strângem. Şi provocăm dureri. Disconfort la mers. Pericol de bătături! Cu toate acestea, mereu am fost lăudate pentru eleganţă. Degeaba dacă nu eşti de nasul cui trebuie. La naiba cu prestanţa! O să murim fete bătrâne. Pline de riduri şi pistrui. Scofâlcite. Cu pielea uscată. Nici pe atât nu se va mai uita cineva la noi. Bătrâneţea e urâtă. Lumea te ocoleşte. Eşti închis în cutie ca într-un sicriu. Nici de pomană nu te mai încalţă cineva. S-ar putea să ajungi în gura spurcatei de rabe şi deportată pe muntele gunoaielor unde o să devii una cu stricăciunile menajere. Pradă muştelor. Cea mai în chinuri moarte...
Cam aşa treceau gândurile cizmelor căptuşite cu blăniţă. Ca nişte zile îngropate de vii, ca nişte nopţi despicate de fulguraţii poetice. Adevărat, proprietăreasa le aşezase în cutia de carton, şi pe capac scrisese anul de fabricaţie, mare, să poată fi citit şi de cei cu vederea slabă.
Hibernare. Ca nişte ursuleţi panda. Drăgălaşi, însă foarte trişti.
Uite că veni o zi de toamnă. O tânără sosită şi ea de curând în localitate – în post de doctoriţă - zvoneau cetăţenii - hotărâtă că are nevoie de ceva comod şi elegant în acelaşi timp, pentru străbătut drumuri, răscoli aproape un sfert din lotul de încălţăminte existent în acel moment în magazinul improvizat în aceeaşi cameră de la drum. Undeva, lângă peretele întunecat, zări cutia rătăcită şi datele îi săriră în ochi. 2010. Cizme de piele. Albe! 35. La reducere! 50%!
Să mai spun ce bucurie pe această pereche de cizme?! Acum, în calitate de angajate, îşi luară munca în serios. Of, tu, ce-am obosit! Azi, am vizitat mulţi pacienţi. Picioarele se umflaseră atât de mult că am crezut că o să ne pocnească pielea. Noroc de noi că suntem tratate cu cremă în fiecare zi. Tenul ne este încă delicat. Nu ne-ar da nimeni doar trei ani de viaţă. Ba chiar primim complimente. Vai, ce cizme! Ce cusături, cât de îngrijit lucrate! De unde le-ai cumpărat, tu? Când? Cred că şi mie mi-ar sta bine pe picior...
Îndurară fetele noastre noroaie, praf, geruri, gropi. Dar nu li se părea greu. Poate doar când era lunecuş şi se opinteau la mers. În lunile călduroase, erau trimise la odihnă: fie în pod, de unde vedeau luna ca pe o felie de lămâie tăiată de marginea acoperişului, fie în dulap, sub haine şi gulere de blană, pe lângă alte surate cu care mai schimbau păreri. Era pace. Nicio revoltă. Doar când ieşeau pe stradă se temeau, uneori. Unele şi-au amintit cum au fost scăpate din picioare odată, când au luat-o la fugă printre alte perechi de bocanci şi pantofi negri-rău să nu fie stâlcite în bătaie. În toată hărmălaia, o mână i-a ridicat şi i-a aruncat într-o sacoşă. Aproape sufocaţi şi cu inima pierdută pe undeva, au ajuns, într-un târziu, înapoi, în patul lor. Ehei, cizmele noastre se puteau considera fericite. Singurătatea care li s-a întâmplat cândva pare că nu este mai grea decât viaţa de noapte ori cea de pe străzi. Oftară. Nu pentru viaţa lor. Ci pentru ce auziră, căci fiecare avea câte-o păţanie de împărtăşit.
Se lăsă rece, din octombrie. Ciulinii se zgribuliră şi se strânseră unii în alţii ca într-o colonie. Pe lângă corali, marea începu să se dezlănţuie. Cerul se scămoşă şi vântul aduse totul în oraş. Copiii ieşiră repede cu săniile, fiindcă pe aici, vremea e cam fiţoasă. Cât ai zice yahoo, poate să iasă soarele cu dinţii lui strălucitori şi să ducă pe apa sâmbetei chiotele şi veselia. Ori, oraşul din care vine povestea este frumos tocmai pentru că are mulţi copii!
Doamna dădu să încalţe din nou cizmele preferate, dar, la una rămase fără fermoar. Ce se mai supără, ce necaz îi veni, însă, dinţii din faţă cedară. Cealaltă era un pic scorojită la bot. Nu se mai puteau folosi. Nu se mai putea face nimic pentru ele. Sfârşitul le era aproape. Femeia le puse într-un săculeţ de hârtie şi le duse în podul cu lună acrişoară. Nu se îndură să le arunce. Dar nici nu le mai scoase vreodată de acolo.Trecură sori, trecură eclipse, trecură vremuri. Aproape că toate trecură. Chiar şi stăpâna se duse până într-un loc. Şi nu se mai întoarse.
La ştiri se anunţă iarnă lungă, bogată şi plină de cleştare. Avertismente. Atenţionări. Coduri.
Pe strada principală, o tânără necunoscută îşi făcu apariţia, trecu intersecţia, săltăreţ, şi intră zâmbind în supermarketul „Maroquin”. Pe raftul dinspre alee, o pereche de cizme albe se lăsa măsurată din cap şi până-n picioare de doi ochi senini.