La început voi fi privit-o puțin altfel. Dornică să explorez fiecare detaliu, îmi voi fi reprimat pornirea în ochii celorlalți, în ochii mei. Căci – înțelesesem eu suficient de devreme – omul trebuia să-și fie în primul rând lui prieten. Avea 2 cozi negre fantastic împletite. Și părul meu care nu se îndura niciodată mai mult de un deget să crească! Gene lungi-lungi – mai dă-l încolo de clișeu! – ca de prințesă. Rochiță cu șorțuleț și fluturi, mulți fluturi în jur. Gleznele de fetiță lansau provocări grațioaselor firicele de iarbă, nesfârșitei înfloriri a clipei, parcă mereu dând să înceapă. De-aia pielea-i purta miresme și sensuri, Viață, pe care numai un al doilea suflet dedat copilăriei avea darul să le perceapă.

Se uita și ea la mine. Mai cu un ochi, mai cu amândoi. Aproape că o făcusem geloasă. Pe buchețelele mele de micșunele cu sârg și simț de om mare adunate. Îi plăcea, poate, felul în care prelungeam I-ul, undeva dincolo de-un pridvor, când trecea speriată o pasăre. Repede își făcea zborul lin, înțelegând că ajunsese acasă.

Fără să preget am numit-o: FLORENȚA. Pe litere, pe silabe, pe lumea toată! Era prietena mea vie, cea adevărată, chit că restul se încăpățâna să-mi repete: „E doar o fată cusută pe o față de masă”.