Aflasem târziu că Marilyn iese la alergat prin cartier. Nu știu cum naiba se făcuse că nu dădusem peste ea când alergam eu. Auzisem că locuiește în zonă, mă bucuram și speram să o văd măcar, să o salut, să îmi dea un autograf sau să alergăm împreună. Sau să bem o cafea. Două. La ea. La mine. Să-i aduc micul dejun la pat, să alea-alea. Toate. Se făcuseră șase luni de când locuia în cartierul meu și probabil eram ultimul vecin care nu o văzuse încă. Așa ceva nu se mai putea! Am pândit-o. M-am îmbrâncit cu zeci de paparazzi pe la colțuri de case, au făcut câinii pe mine prin tufișuri, m-a amendat poliția că mă urc pe stâlpii de telegraf și tot nu m-am lăsat păgubaș. Însă nu-mi ieșea pasiența, continuam fără să o văd. A mai trecut o lună. Fierbeam. Începuseră să râdă și bebelușii de mine. Țâncul familiei Robson avea autograful bombei blonde pe frunte iar cel al văduvei Freya Altmore avea pe obrăjor chiar amprenta roșie de ruj a buzelor celei mai râvnite femei din lume... M-am dus și m-am culcat la ușa ei chiar în acea seară. Mă rog, la poarta ranch-ului, ditamai proprietatea de divă, bineînțeles. Speram să nu iasă vreo mașină peste noapte sau să intre... Am avut noroc de două ori: nicio mașină nu m-a călcat iar imediat după răsăritul soarelui Marilyn a sărit peste mine când a ieșit la alergat. M-a trezit mirosul de Chanel Nr.5, altfel iar o ratam, dormeam tun. A evitat toți paparazzi și s-a pus să dea ture pe aleile cele mai dosnice ale cartierului. Am prins-o din urmă rapid. Am alergat exact în spatele ei vreme de vreo jumătate de oră. N-am deschis gura, doar m-am bucurat de priveliște și de miros. Marilyn s-a întors mai apoi, mi-a zâmbit și m-a întrebat cum mă cheamă. Eram într-al nouălea cer. Dar nu am putut să răspund, niciun sunet nu-mi ieșea din gât. Mă durea încercarea de a vorbi, mă dureau falca, pieptul, tot. Și atunci m-a strigat un bărbat. Am făcut ochii mari. M-a orbit o lumină. Mă aflam întins la spital, gata de operație. Un doctor mă tot întreba dacă îl aud. Am clipit în semn că da. Cică avusesem noroc că Chevroletul cu care ieșise gardianul de noapte din ranch-ul acum muzeu abia dacă mă lovise cu colțul barei. Ce șofer idiot! Visam așa frumos! Dacă nu ar fi gonit așa, poate făceam chiar schimb de tricouri cu Marilyn...