Astăzi,te am văzut pe peronul gării îmbătrânite,trist și gânditor erai ,de fapt.Stateai singur cu o carte în mana,citind și răsfoind rapid paginile acelei cărți…de la depărtare se vedea doar o parte din titlul ei,însă mi am dat seama imediat,”Crima și pedeapsa”.Hm,frumoasă alegere,aș spune,însă cred ca mai bine alegeai de pe acel raft al bibliotecii,ce te cuprindea cu brațele ei feminine,”Sub aceeași stea”,ți ar fi adus aminte de mine,poate.Soarele îți mângâia părul castaniu,tuns scurt,iar albastrul infinitului se asorta cu ochii tăi ca valurile mării învolburate,ce nu se desprindeau deloc de acele cuvinte ale cărții.Fi-rar,sunt geloasă,uită te puțin spre cățelul ce stă trist lângă băncuța aceea,poate mă vei zări și îmi vei arunca un zâmbet…sau nu.In depărtare stau tristă și singură și te privesc atent și sârguincios:paltonul tău negru de cașmir îți acoperă acel corp perfect,helanca ta neagră îți apară pectoralii și gatul ,pe care odată îl sărutam cu foc,iar azi…azi doar suspin și sper ca măcar un “hei” aruncat cu sila îmi vei da.Ghiozdanul tău negru și plin de cărți,gânduri și iubiri uitate iti atârnă greu pe umerii tăi simpli și puternici.Inca stau și te privesc,te admir ca un copil care vede prima dată marea..hm,așa cum am fost și eu,un copil în brațele unui bărbat care,câteodată,se arunca în nebunia mea și mă iubea fără nicio prejudecată,însă care astăzi…m a uitat.
În gară sunt doar eu,tu și un cățel uitat de mama sa,atât.Cred ca încep să mă simt ca el,uitată și fără speranță..iar tu…tu ești captat atât de tare de cartea aceea incat nu vezi nimic in jur…sau poate gândurile tale îți sunt atât de tari și gălăgioase încât te împiedică să te uiți la mine.Asta nu voi ști niciodată,din păcate,dar sper ca acea carte e foarte interesantă,cred ca o voi citi și eu la un moment dat.
Doamna impiegat anunță venirea trenului,în care tu te urci agale și fără să te uiți în spate…câtă indiferență,aș spune,însă…mai bine tac.Usile trenului se împreunează și îmi spun ,parcă,cu un aer diabolic,”te rog,ia și tu următorul tren și pleacă,pe primul l ai pierdut deja”.Insa totul este doar in mintea mea,trenul își închide ușile,scoate sunetul său asurzitor și te văd așezându-te pe primul loc de la geam.Ah,uite,și a închis cartea,ce bine!
Dintr-odată,simt un fior neobișnuit ce îmi cuprinde tot corpul,iar când îmi mut privirea din nou spre tren,văd doar un peron bătătorit de vreme….trenul plecase.Dar ce a fost acel sentiment?acel fior?Am nevoie de o pauză,clar.Sunt nebună.
În timp ce așteptam trenul,mi am deschis cartea,sperând ca așa voi uita de ea și timpul va trece mai repede.Huh,încă 657 de pagini și termin….greu.Pe peron nu eram decât eu,o bătrânică și o mama cu fiica ei;care seama izbitor de mult cu ea:ochii albaștri,fața albă,părul negru,ah,părul acela negru ca întunericul nopții iernatice…oh,doamne,am luat o razna.İmi deschid cartea și citesc până ce trenul va ajunge,însă cu coada ochiului,in stanga mea,în depărtare o vad…atât de frumoasă,cu paltonul ei crem,ce îi acoperă picioarele până la glezne,cu părul ei negru ce i flutură în vânt,cu ghetele,mă rog,botinele,cum adesea mă corecta,ce o ajutau să ajungă să mă sărute tandru,cu ochii ei albaștri,ce semănau cu două diamante,cu care mă privea atât de calm și liniștitor,privindu mă în liniște.Nu mi întorc privirea deloc spre ea,asta m ar făcea să nu mă opresc să nu mă duc să o sărut,sa o ating sau să i mângâi părul drept,ce i acoperea umerii.Continui să mă prefac ca sunt implicat în carte,însă mă doare atât de tare să o văd descumpănită….
Nu face nimic,stă și mă privește….ah,a văzut și ea acel cățel singuratic,ce stă lângă acea băncuță…ce face?scoate ceva din geanta…Da,îi dă animalutului un sendviș și se îndreaptă spre coșul de gunoi,întinzând o biluță de aluminiu.Ce-i mai plăceau acele “jucării”,mereu râdea când îi confecționam câte una ..Ce vremuri!Apoi,revine în locul de unde s-a mișcat și își îndreaptă,din nou,ochii ei calzi spre mine.Dar eu,un insensibil modest,nu schițez niciun semn și răsfoiesc paginile cărții,așteptând ca ea să vină spre mine.
Oh,nu,se aude o voce de femeie,care anunță trenul.Voi pleca în curând…însă poate vine și ea!Trenul ajunge lângă mine,ușile se deschid măreț,iar eu urc fără a mă uita în spate.Caut repede un loc la geamul dinspre gară să o mai pot admira câteva secunde.Ah,uite,l am găsit,locul 12.Ma așez,închid cartea și mă fac ca mă uit în zare,însă o mai sorb câteva secunde din plin.Este atât de frumoasă,oh,doamne,nu mi pot lua ochii de la ea…ochii ei îți transmit căldură, dragoste și calmitatea,care te scoate din orice haos,iar trupul ei firav,acoperit de haine elegante,stil de care nu se poate despărți niciodată te face să simți nevoia să te debarasezi de orice și să aluneci în paradisul ei de prințesă.
În scurt timp,nu văd decât un câmp plin de maci…trenul plecase din gara..Nu vreau să mă gândesc la ea,însă acești maci îmi aduc aminte de ea,roșu..culoarea care nu îi plăcea deloc,însă care o avantaja cel mai mult.Trenul trece rapid printr o pădure…pădure care îmi aduce aminte de ea,ochii ei,uneori,verzi care mă priveau prelung și duios;fir-ar…nu e bine deloc…..ce mă fac?