poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 619 .



Moartea lebedei
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Benedictus ]

2023-12-19  |     | 



E o după-amiază toridă de miez de vară. Pe câmpia încinsă de soarele fierbinte al sfârșitului de iunie aerul tremură de caniculă, dar lângă salba de lacuri înconjurate de râpi lutoase și stufăriș, căldura e mai suportabilă. Nu suflă nici o boare de vânt, apa, nemișcată ca uleiul, oglindește cerul de un albastru adânc și malurile verzi acoperite de stuful bogat.
La câțiva pași de luciul apei, unde stuful e mai des, mai înalt și malul de deasupra mai povârnit, cuibărește în liniște deplină, de o bună bucată de vreme, o pereche de lebede mute. Clocesc cu schimbul cele cinci ouă depuse de mai bine de două săptămâni. Masculul tocmai și-a încheiat schimbul său și a plecat de dimineață peste grind, în lacul cel mare unde hrana e mai îmbelșugată, să se hrănească și să prindă puteri după clocitul îndelungat când nu a mâncat. Va lipsi vreo câteva zile, vreme în care ea va trebui să incubeze cele cinci ouă și să le apere cu strășnicie de orice prădători.

Soarele coboară treptat spre orizont, unde cerul devine o vatră de foc, apa se înroșește și ea ca sângele, reflectând lumina amurgului. Lebăda, nemișcată de ceasuri întregi, se ridică anevoie de pe cuibar și fâlfâie ușor din aripi să se mai dezmorțească. Pășește grațioasă în jurul cuibului, privind cu dragoste la ouăle mari, așezate în cuib ca cinci petale ale unei uriașe flori de nufăr. Apoi plonjează lin în apa caldă și nemișcată a lacului, stârnind un clipocit abia auzit și valuri ușoare ale căror unde tăcute se întind în cercuri tot mai largi. Înoată alene în zig-zag și din când în când bate apa cu aripile, stârnind șiraguri de stropi, să se mai răcorească.
Pe malul înalt se aud voci și își face apariția o ceată gălăgioasă de copii, arși de soarele verii, doar în pantaloni scurți și cu chef de scăldat. Se îndreaptă voioși spre plaja situată ceva mai încolo, unde malul abrupt se termină și locul e mai întins, numai bun de joacă, scăldat și stat la soare.
- Uite, mă, o lebădă! strigă unul mai voinic dintre ei, arătând cu mâna întinsă spre apa lacului.
- Da, ce frumoasă e! Și ce lin plutește pe apă! remarcă un altul, mai mic și mai pirpiriu.
Altul mai negricios privește concentrat, cu ochi înguști, la lebăda plutind grațioasă pe apă.
- Bă, dacă e lebăda aici, trebuie să fie și cuibul ei prin preajmă, cugetă el. Hai să căutăm prin stuf.
- Dar n-ai cum să cobori spre apă aici, pe râpa asta abruptă, remarcă timid sfrijitul.
- Ne uităm de-aici de sus și trebuie să-l vedem undeva prin desișul de stuf, că acolo își fac ele cuibul.
Se chiorăsc ei o vreme spre stuful des de jos, pășind cu grijă pe marginea râpii unde pământul riscă să se rupă în orice moment.
- Uite-l, măi! Uite, cuibul! strigă negriciosul. Și are ouă în el, mai adaugă după o clipă de concentrare.
De sus se vede ca din avion, prin desișul de stuf, cuibul lebedei cu cele cinci ouă mari și albe.
- Unde? întreabă nerăbdători și ceilalți.
- Uite, colea, pe o dungă de pământ chiar lângă apă, între trestii.
- Ce frumos! - exclamă sfrijitul, cel mai amărât dintre ei, palid, cu glas plângăreț.
- O fi frumos, dar eu vreau să cobor până jos, să iau ouăle! declară ritos tuciuriul.
- Ce să faci tu cu ouăle de lebădă? întreabă unul mai grăsuț.
- Cum ce să fac, grasule? Să le fac omletă! Să le mănânc! răspunde negriciosul enervat.
- Cum să mănânci, bă, ouă de lebădă? nu se lasă grasul. Cred că nici nu sunt bune de mâncat și apoi, de când le tot clocește lebăda, or fi având și pui în ele.
Toți râd și negriciosul se pare că renunță la planul său. Dar îi vine pe loc o altă idee:
- Mă, băieți, știți ce zic eu? Să facem un concurs, cine nimerește ouăle din cuib cu piatra.
- Cum să arunci cu pietre să spargi ouăle bietei lebede? strigă aproape plângând slăbuțul.
- Ha-ha! râde negriciosul. Cică ouăle bietei lebede. Ce treabă am eu cu biata lebădă? O să mai facă și altele, că altă treabă n-are.
Se apleacă și din colbul cărării apucă o piatră pe care o aruncă spre cuib. Dar piatra cade alături, departe de cuib. Enervat aruncă pietre una după alta până nimerește, în sfârșit, primul ou. Ca hipnotizați de noul joc și de isprava negriciosului, ceilalți caută și ei de zor pietre de pe drum și aruncă voioși spre cuib. Doar slăbuțul se smiorcăie alături, lacrimile-i curg șiroaie, amestecate cu colbul de pe obrajii palizi. Lebăda a observat ploaia de pietre îndreptată înspre cuibul ei și se agită încolo și-ncoace pe apă, dar nebăgată în seamă de puștani.
Până la urmă reușesc cu toții să facă o mare papară din cele cinci ouă, din care parcă ies și pete sângerii, semn că începuseră să facă pui. Apoi, cu toții într-o veselie, doar cu sfrijitul plângând cu sughițuri în urma lor, se îndreaptă spre plajă, să mai prindă o scaldă, acum pe înserat, când e apa mai caldă.

În vreme ce glasurile copiilor se îndepărtează în liniștea amurgului, lebăda pornește glonț spre țărm, iese iute din apă și aleargă spre cuib, cu mersul ei legănat, cu aripile larg desfăcute. Ajunsă în fața dezastrului, cade ca secerată la pământ, prăbușită pe-o parte, rezemată într-o aripă. Suflă greu și sacadat, întinzând spasmodic capul și gâtul spre cuibul unde, printre pietre, se mai văd cojile, lichidul gălbui și frânturi din trupurile firave ale celor ce urmau să fie într-o zi puii ei. Gâfâind fără încetare, din ce în ce mai tare, parcă înecându-se, întinde mereu capul spre resturile din cuib, cu ciocul deschis de parcă ar vrea să insufle viață fragmentelor gelatinoase cărora visa să le dea într-o zi lecții pe întinderea apelor.
De câteva ori la rând soarele a răsărit, a trecut peste cumpăna zilei, apoi a coborât în apus, de câteva ori pe cerul nopții s-au scurs constelațiile și Calea Lactee. Au trecut astfel peste lac și peste țărmul lui tăcut zile și nopți la rând în care pasărea nu s-a mai ridicat de lângă cuibul ei. Și nici perechea ei n-a mai venit. Cu penele răvășite, înnegrite de pământ și de pleava purtată de vânt, cu trupul cutreierat de furnici și mirosind tot mai mult a stârv, cu ochii tulburi acoperiți pe jumătate de pleoape și cu limba uscată, încă mai respiră din când în când, tot mai rar, tot mai adânc.
Un alt amurg fierbinte și greu plutește peste lume. Ultimele raze de soare mai luminează țărmul, fostul cuib și pasărea întinsă la pământ. În clipa în care soarele dispare după dunga orizontului, gâtul lebedei se frânge cu totul, scoate un țipăt prelung și capul îi cade peste pietre și peste rămășițele însângerate, intrate în putrefacție, din cuibul devastat.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!