Bună dimineaţa, zic fără gură.Dorm încă în mintea mea. Bună dimineața, chiar strigată
nu spune nimic despre mine și nu ştiu
dacă ar putea fi vreodată egală cu noaptea ta bună de sărut, de iubit, de sperat. Mai bine tac. Pe buzele tale amintirile au săpat găuri negre, trecuturi neîntâmplate.Creierul meu
e un cimitir medieval. Nici Dumnezeu nu mai știe cine e îngropat sub neuronii uscați de renunțări. Bună dimineața, zic. Dar pentru cine o fi bună? Sunt și eu ca oricare... un suflet rătăcit, umblător prin deșertul sensului...
Și azi viaţa mi se pare o vitrină strălucitoare
cu jucării minunate, pe care Administratorul, hâtru, a scris: "închis pentru inventar".
Însă, într-un fel, draga mea, acum suntem chit.
Noi ne-am spus totul, nespunându-ne de fapt, nimic. Putem pleca fiecare spre propria întoarcere, ca și cum karmele noastre
s-au logodit pe ascuns într-un alt univers.
Și până la urmă ce suntem noi? Două stele prăbușite în sus dintr-un iad începător, sau două nemărginiri îngropate în raiul negăsirii?
Fugim unul pe lângă altul prin lume
iar din când în când ne salutăm străin
ca și cum nu ne-am cunoaște, ignorând dorul sufletelor cu aceeași viteză inițială
cu care am fost împinși spre coliziunea destinelor. Neîntâmplarea aceasta
a noastră eludează legea iubirii și teorema sărutului de parcă am fi blestemați
să-l contazicem pe Einstein. Dar să nu disperăm înainte să redevenim și tu și eu
o pitică roșie. Chiar și în haos există o ordine, nu? Iar pană vom redeveni unul, să orbităm,
să orbităm măcar unul în jurul celuilalt
și să ne rugăm ca paralelismul să devină tangențial cândva, cumva.