poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2023-12-02 | |
Dulce-i somnul! Dar, dinspre ziuă, când vise nenumărate se succed cu rapiditate lăsându-şi amprenta ca un generic memorabil de film intrat in istorie, somnul devine otrăvitor. Devine atât de nefolositor încât singur își întinde aripile leneșe și zboară fără nicio remușcare, cedând locul multitudinii de gânduri frumoase ce mă cuprind în răcoarea matinală a camerei încălzindu-mi inima. Câtă smoală în care eram înfășurat seara și mă trântea la pat, nu s-a spălat în acest fel!
Ce gânduri mă cuprind și fraternizează cu mine nu-ți mai pot spune. Doar așa m-am exprimat. Voi relua însă idei discutate, folosind timpul trecut, chiar dacă prezentul este stăpânul absolut. A comunica înseamnă a te cunoaște în primul rând pe tine. Credem că fiecare se știe pe sine cel mai bine. Așa ar trebui cel puțin. Dar nu de fiecare dată se întâmplă asta. Eu unul descopăr în mine resurse nebănuite, sau de care știam și nu credeam că sunt atât de puternice. Sunt multe calități dar și cusururi. Unele au fost îndreptate, îmbunătățite, cu ajutor extern este adevărat. Altele așteaptă și ele să pășească pe același drum frumos, corect. Și sunt convins că le voi îndrepta în aceeași direcție unde zâmbetul îmbrățișează tot ceea ce este curat omenesc. Încă mă las copleșit uneori de acea grabă adolescentină care se încuibează destul de repede în câte o idee și împiedică răbdarea (de care mi s-a amintit atâtea ori) să se desfășoare normal, în calm și liniște. Așa a apărut și momentul din seara stejarilor când în urma ideii întipărite de discuții văratice ("îmi asum riscul de a dansa cu tine"), decepția neîmplinirii îmbrățișării prin dans a fost una puerilă, o prostie copilărească pe care nu am reușit să mi-o controlez (sunt convins că m-am trădat foarte tare și mimic) și atât de persistentă încât a rămas și pentru zilele următoare. Două picături de apă nu se aseamănă. E foarte adevărat. La fel ar trebui înțeles faptul că fiecare are ideile lui, principii, temeri, pasiuni, plăceri și credințe care se pot intersecta sau nu cu ale celuilalt, celorlalți, și câtă vreme nu se încearcă înțelegerea respectivelor calități/defecte și apropierea prin puncte comune, retragerea printr-o vizibilă stare de supărare necontrolată nu duce la nimic bun, din contră adâncește și mai mult riftul creat. Îmi place să plutesc creativ pe aripi de viitor. Îmi place să mă întorc în trecut și să retrăiesc momente frumoase ce mi-au încălzit sufletul, să recitesc de zeci de ori ceva creat de mine, să recitesc ceva frumos primit de la cineva drag, să alerg cu gândul continuu din spate, împrejur și spre înainte lăsându-mi imaginația să domnească peste gândurile mele. Nu știu ce s-ar fi putut întâmpla dacă am fi rupt bariere, dacă aș fi redescoperit libertatea. Cadrul social e nesemnificativ, includ în acest absurd doar cadrul dual și privesc acel capăt. Acel capăt unde am fi ajuns amândoi. Poate că ar fi fost o explozie de beatitudine, ceva ce fiecare ar fi căutat de atâta timp, îl avea în preajmă și și-l va fi însușit abia atunci. O chimie între două substanțe ce își căutau de mult electronii lipsă aflați pe orbita celuilalt. Poate... poate... Poate că ar fi fost exact contrariul, o decepție majoră, din partea unuia, din partea amândurora, descoperirea de noi principii, ciufuțenii și alte defecte peste care s-ar fi putut sau nu trece. Poate... Fiecare avem câte o busolă deasupra capului care ne orientează pașii acolo unde ni s-a creat cândva itinerariul. Ceea ce știu acum este că itinerariul nostru este comun de ceva timp și va continua să mai fie. Și nu vreau acum a mă lega de nimic de-al tău chiar dacă ochii tăi continuă să mă privească cu acele luminițe oglindite în fațetele safirelor naturale, neşlefuite, într-un mod cu totul altfel decât obișnuit, chiar dacă acele luminițe continuă să... (vorbesc prea mult. Eu am luminițe în ochi?). Nu, nu vreau a crede că dacă nu am reușit să prind tramvaiul, mă agăț de furca lui cu speranța ca la următoarea stație să pot urca. "Trebuie să înțelegem că... nu se poate! :) " Vreau doar să înțelegi, să înțelegem, ceea ce văd eu: atunci când te afli în compania unui om minunat, deosebit, care și-a lăsat amprenta în descoperirea de calități, redescoperirea de virtuți, schimbarea de cusururi, acel om merită respect, companie și dragoste. O dragoste amicală, fraternă. Restul... sunt detalii. Detalii despre care îmi rezerv dreptul de a le depozita în crama sufletului meu. Nu de puține ori am discutat despre oițele din jurul nostru care aparent pasc blând dar care în loc de iarbă mestecă venin. Dar când știi că lângă tine ai și oameni care în spatele tău te privesc cu simpatie, cu umărul ridicat în sensul acțiunilor tale, ești un altul. Se spune că nu este deloc greu să construiești o casă. Este mult mai greu să construiești o relație. De orice fel. Și o relație frumoasă nu poate fi construită decât de oameni minunați. Vreau să mă cauți, să-mi scrii, să-mi vorbești oricând crezi că este cazul atât în sensul dorit de tine, cât și atunci când crezi că am nevoie. Eu deja fac asta. Îmbrățișări amicale. Respect. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate