- "Dumnezeu este o femeie perfidă”.
- De ce spui asta!?
- Nu o spun eu. Pe răvașul meu asta scrie.
Venea o vreme când fiecare își primea răvașul. Era un sul de hârtie pe care era scris ceva; de cele mai multe ori, lecții de viață, sfaturi. Uneori erau scrise cuvinte fără noimă. Dar mai mereu, așa cum se știe, erau scrise lecții de viață.
- Adică!? întrebă, ca și când nu ar fi știut la ce se referea. Căuta să își dea timp cât să deslușească întelesul, sau măcar să poată oferi un timp deslușirii. Care femeie!?
- Poate că femeia hienă. Cea care nu poate depăși stadiul femelelor din ginta sa. Cea care, în lumea sa, nu găsește masculi pe placul femelelor…
- Păi chiar și femela hienă, până și ea, nu este perfidă. Își duce traiul luptând pentru clanul său.
- Exact! E perfidă. Nu înțelegi?
Chiar nu mai înțelegea nimic. Răvașul spunea ceva care pe el îl încurca. Simțea că, dacă răvașul ăla asta spunea, nu era altceva decât un adevăr dureros, ci nu o lecție.
- Asta e! răbufni uitând să mascheze orice entuziasm. E lecția ta! Dar nu este un adevăr. Să ne gândim!
- Păi… gândește tu! Eu toată noaptea asta am făcut! Și nu deslușesc altceva decât ceea ce am negat mereu: nimic nu este pur pe lumea asta, nimic altceva decât Dumnezeu. Dar “Dumnezeu este o femeie perfidă”!? Și dacă așa stau lucrurile, nu putem decât să ne închinăm lui. Sau ei.
- Acesta este adevărul tău. Să nu tragem concluzii ca și când ar fi un adevăr absolut.
- Exact! Avem timp să ne mai gândim. Oare putem primi mai multe răvașe?