Gara era rece ca de obicei, sacul l-am pus cu nonşalanţă la bagaje de mână, aşa cum i-am promis Vandei, plecând cu primul tren către familia ei.
- Ce-ţi veni?
- Oricum mi-era dor de oraşul acela, Vanda.
- Ţi-e frică!
- Ştiu că mă iubeşti, Vanda.
- Eduard!
- Hotelul de acolo este cam la acelaşi preţ la ora asta, aşa că…
- Puteai sta la unchiul, domnule moştenitor.
- Toate utilităţile sunt debranşate Vanda, nimeni nu a plătit nici o factură. Asta nu-ţi spune nimic! Iar ca să fac toate să meargă, avem nevoie de răspunsuri, hotărâri, Vanda.
- Zici să nu ne mai întoarcem acolo?
- Nu ştiu, mizeria de aici îmi face greaţă.
- Este destulă şi în jur, nu numai în sufletele lor. Poate că sistemul i-a adus în starea asta Eduard. Sunt pur şi simplu bulversaţi.
- Sunt destui amărâţi şi acolo, pe trotuarele oraşelor, dar parcă şi ăia, inspiră oarecare decenţă.
- Trebuie să gândim foarte bine toată tărăşenia asta, pentru că este greu să mai găsim posturile pe care le avem acum, iar de oraş nu mai vorbesc.
- Aşa este, pe de o parte…
- Da, cercul de oameni pe care l-am descoperit cu tine, pot spune, cu toate că-ţi sunt cunoscuţi vechi, dar recunoaşte, dacă nu era moştenirea asta, chiar uitaseşi de ei. Sunt cu toţii, nişte oameni minunaţi.
- Chiar şi Andrei!
- Ha, ha, ha! Da, chiar şi el, se vede libertatea în fiinţa aceea.
- Deci am avut dreptate, sistemul strică structura socială.
- Probabil, dar numai oamenii cu bani îl pot ocoli.
- Nu Vanda, mai ales cei cu coloană vertebrală.
- Ba nu! Cu bun simţ.
- Ha, ha, ha! O ţinem aşa până la poarta părinţilor tăi.
- Ai curaj să intri?
- De ce nu!
- Nu ţi-e frică de ce o să-ţi ceară…
- Vanda, hârtiile nu pot schimba cu nimic ce suntem, aşa că - chiar gura asta mare a ta, face toţi banii.
- Apropo, cât ai cheltuit pe casa unchiului tău?
- Destul, dar sper să se recompenseze el într-un fel.
- Cum Eduard, îi vinzi casa? Doar aşa poţi recupera din cheltuieli.
- Ha, ha, ha! Atunci chiar am fi pe plus, dar casa este un muzeu adevărat, după ce ştiu eu, pe când eram copil.
- Vezi tu.
Trenul curgea printre munţi ca un şarpe înfometat, călcând şina nemilos. Tot drumul acela, nici nu mai puteam discuta, de fiecare dată când îl făceam, mai ales cu părinţii mei, parcă era o minunăţie, tot tumultul acela de forţe pe care poate să ţi-l transmită nişte stânci care se pare că nu dorm niciodată. Copil fiind, luam trenul cu aburi, eram prin aceste locuri, de obicei noaptea, pentru că tatăl meu ţinea să nu piardă ziua de la capătul călătoriei, chiar şi aşa simţeam stâncile acelea cum mă conduc către forţa lor. Călcându-i peste ani am simţit toate acele fioruri pe care le simte cel care are rezonanţă cu aceste fiinţe pot spune, cărora cineva practic le-a dat viaţă, pentru că aşa îi simţeam eu, ca şi cum ar avea viaţă, una cu care să ne vrednicească să-i vizităm, doar pentru că se bucurau să-i călcăm.
Vanda, nu era în apele ei, deşi nu puteam nici eu să renunţ la ceea ce făceam acolo, pentru că de fapt nu aparţineam acelor locuri, dar toată lumea aceea bună care ne înconjura acolo, parcă ne făcea să nu fim noi, uitam de rădăcinile noastre, doar pentru confortul acela care era mult mai bun sau mult mai bine simţit la prezent decât cel viitor, care ne putea aduce monotonia, cu toate că acolo munceam zile în şir de dimineaţă până seara, atunci când ajungeam noaptea acasă, eram fericiţi de ziua petrecută la muncă, iar dacă mai făceam câte o incursiune prin oraş, nu mai vorbesc, ne încărcam bateriile numai salutându-ne cu cei cunoscuţi, iar unele dialoguri cu ei ne umpleau de bucurie, eram ca şi cum ne-am fi lipit de locul acela, cu toate că jinduiam în fiecare zi după groaza care pe care o ştiam de acasă. Rezultatul unei astfel de gândiri pot spune, cu ghilimelele de rigoare, nu ne duce decât la un singur răspuns, adică să continuăm ce am început, dar pe de o parte nici oamenii descoperiţi nu sunt de lepădat, dar ce te faci cu faptul că trebuie să te duci la serviciu şi să lâncezeşti ca un animal, făcându-te mic în faţa patronului care vrea să fi animalul lui de muncă, râzând de tine cu câţiva lei, pe care de obicei ţi-i poate da cu ţârâita, deci cum nu putem fi toţi chirurgi sau alte meserii care aduc bani frumoşi, la stat de obicei, ce ne facem, cum o scoatem al capăt, pentru că vom veni supăraţi de la serviciu, bucurându-ne de oamenii de lângă noi, pot spune, pentru că nu garantez pentru ceilalţi, cu stresul acesta nu vom ajunge nicăieri, iar faptul că vom fi deplasaţi, atunci când paharul se va umple, ne va distanţa cu siguranţă de toate astea.
- Nu! Nu putem renunţa! Am spus amândoi când ni s-au intersectat privirile.
- La ce, Vanda?
- La tot ce am realizat acolo.
- Aşa am gândit-o şi eu. Pentru prima oară, de când merg pe traseul acesta, gândurile mele au învins munţii.
- Ha, ha, ha! Pe mine m-au învins de mult, Eduard.
- Ce, munţii?
- Mojicule! Mai bine te-ai gândi ce-i spui tatei, când te-o întreba de cununie.
- Cu tatăl tău o rezolv cu palinca aceea, dar ce fac cu mama ta!
- Crezi că te vor certa?
- Tu să-mi spui Vanda, îi cunoşti mai bine.
- Ha, ha, ha!
- De ce râzi, Vanda?
- Pentru că la cât te cunosc, sunt aproape sigură că nici nu vei intra, Eduard.
- Posibil. Oraşul acesta mă vrăjeşte, probabil că din cauza aceasta te-am ales atât de departe de casă.
- Ce le spunem atunci când ne vor întreba dacă ne întoarcem acasă?
- Subtil ca de obicei, dar adevărat, că nu ne vom mai întoarce decât la pensionare, iar atunci… păcat că nu am făcut poze vilei aceleia măreţe, ne vom retrage în casa unchiului meu.
- Da. Nici eu nu aş fi putut renunţa la locurile, pentru… şti ce este bizar, iartă-mi sinceritatea, dar chiar mă gândeam că voi pleca singură pentru o perioadă, până ce-ţi ies gărgăunii cu casa unchiului din cap.
- Ha, ha, ha! O vindem, dacă vrei, Vanda.
- Tu ce vrei? Este a ta, dragule.
- S-o păstrăm.
- Şti foarte bine că o să-ţi aducă pagubă, toată perioada asta, pe când banii dobândă, iar când vom vrea să ne întoarcem, găsim ce vrem, în ce oraş vrem.
- Prefer să mă gândesc la oamenii aceia, pe care sper să-i găsesc tot acolo, iar aerul acela de acolo, parcă-mi dă nişte simţăminte deosebite, pe care nu le-am avut până acum, ceva ce mă face să gândesc că am rădăcini.
- Da eu! Eu nu am aşa ceva, Eduard?
- Tu nici nu ai băgat de seamă toţi munţii aceştia frumoşi de pe traseu, Vanda.
- Pentru că m-am născut cu ei aici, Eduard!
- Probabil, eu… tot aici, iartă-mă! Ha, ha, ha!
- De ce râzi acum?
- Atunci ne vom împarte, păstrez vila, aşteptăm poate dă benga vreo rudă bogată de-a ta, care-ţi lasă ceva de locuit, iar când ne vom plictisi de vila unchiului, venim la vila mătuşii tale, poftim.
- Nesuferitule! Toată viaţa ai fost un filfizon cu umor.
- Nu zic că nu-mi plac locurile astea, nu datorită ţie, sper să nu-ţi pleznească pipota, dar amintirile pe care le am alături de părinţii mei aici sunt deosebite, iar ceea ce numeşti tu rutină înnăscută, nu are nici o legătură, dacă iubeai munţii aceştia îţi plăceau pur şi simplu pentru că rezonai cu ei, dar aşa ei nu sunt nimic pentru tine, există un alt motiv pentru care totul îţi aduce atâta greaţă chiar şi la atâta distanţă de timp.
- Aproape că-mi pare rău că m-ai însoţit Eduard, mai bine rămâneai să tai iarba aceea din curtea unchiului tău.
- Curtea mea, poate vrei să zici.
- Cum… de ce le spui mereu pe nume, mai sunt atâtea metafore pe lumea asta! Eduard.
- Aşa sunt eu. Oraşul acesta oricum este mult sus faţă de restul, dar faptul că ai plecat de unde puteai fi plătită oarecum binişor, doar ca să te întâlneşti cu mine în Anglia, este o mare realizare pentru tine.
- Ha, ha, ha! Ţi-am spus că eşti un mare filfizon, amice.
Bineînţeles că nu am trecut decât să salut familia Vandei, după ce ne-am cazat, urmând să ne întâlnim la cină, scuzându-mă ca de obicei, invocând faptul că vor să discute cu fiica lor fără să fie deranjaţi de unul ca mine, aşa că am luat la pas oraşul acela frumos, părţile lui frumoase – vechi, noi şi aşa mai departe, rupându-mi picioarele pe care nu le mai simţeam la un moment dat. Partea frumoasă era că eu chiar rezonam cu acele locuri, prin amintirea părinţilor mei, care nu mai erau, poate şi asta era un plus pot spune la ceea ce simţeam, dar eram acolo cu emoţia cuvenită, călcând pe locurile unde mi-am spart nasul, mic fiind, părinţii mei căscând la rândul lor ochi, după locuri fantastice.
Tumultul acela de naţii diferite, cu moduri de viaţă diferit, culturile lor care făceau să înflorească toate acele locuri, ce dădeau o prestanţă deosebită, tineri care parcă zâmbeau altfel, limbile acelea care te făceau să te simţi ca un turist, totodată oamenii calzi, dacă erai cinstit cu ei, dintr-o bucată, aşa cum le stă bine de altfel românilor, care nu prea au chef de glume când sunt călcaţi pe bombeu, iar răspunsul la glume este de obicei estompat de faptul că cel care a spus-o este mai breaz decât cel care a ascultat-o, iar când râde că nu mai poate să se abţină, iese ceva care te face să-ţi înghiţi cuvintele dacă ai putea, dar ele sunt deja în aer, ceea ce se întâmplă cel mai des, ori se termină cu un cântec local, cel mai adesea cântat în cor, ori cu o bătaie ieşită din tipare.