Ovidiu vorbea cu valurile. Ovidiu a avut o femeie din neamul geților, care l-a iubit și îngrijit în ultima parte a vieții sale, cu siguranță. Cea mai deșteaptă, l-a învățat limba băștinașilor. L-a învățat cultul sacrificial și inițiatic al lui Zalmoxis (Marin Mincu o numește Aia în "Moartea la Tomis). Parcă l-am vedea într-o lagună, chinuindu-se să-și facă o casă, vila rustica, pe locul cel mai izolat din împrejurimile cetății Tomis, în care ea l-a și vindecat după căpătarea unei urâte, aproape mortale răni, luptând pe metereze pentru greci și geți, într-un asediu al sciților.

"Rănile tale sunt rănile mele-n Jertfă. Dacă întinzi, Zalmoxe, mâinile și picioarele, sângerarea ta este sângerarea mea. Nu mă determina să strig și să lupt înverșunat, chiar și-n epistole, protestatarule, împotriva tuturor zeilor, să-ți răspund când vine întunericul în proverbele peșterii."

"Muzica trupului tău este și a mea, iubito! Nu se abordează mai bine prin tine coastele atunci când te întinzi lung spre noi cu orbirea întregii lumi păcătoase!"

Sughițule mic, sughițule mare,
ce-mi supărați copilu’-așa de tare,
ușcheala de-aici, din îndemnul divin,
în locul unde s-așteptați... acrit vin!

Acolo-n, local, jos, depărtați-vă,
ca bărbații când nu curtează-o divă,
feriți-l pe copilul meu de-acest joc,
să nu fie hoinar, ci-ntărit cojoc.

Atunci când începe sughițarea, copilului nu trebuie să i se aplice mici lovituri în spate. Niciun bebe și niciun copil preșcolar nu merită din partea părinților săi un astfel de tratament. Indicat ar fi ca tatăl, nu mama, să înceapă să facă un descântec de alungare a sughițărilor, pentru că ele vin de aiurea și pleacă exact în același loc – către nimic.

Și iată că din cerc în cerc, din lojă-n lojă, din confrerie în confrerie masculină prin Roma ticăloșită-n imperiul "augustului" Octavian și al fiicei vitrege Iulia mai află lumea și cum e să mai înșele păcătoasa asta de criză morală și… sughițatul copilului meu în fașă. Nimic este aspirația deșartă. Credința în Iubire și nemurire prin Jertfă zalmoxiană e altceva. Iubita mea getă mă-nvață să trăiesc în duhul curat al acestui popor de traci ai Moessiei si geți istrieni, hiperboreeni.

***

Încăperile plantelor oarbe, întunecate sărută mâna lui Cain; îl roagă să-l vădă... devenit netolerant verdele lor care ridică-n vânt strâmb revolta.

Ca să-ndoaie la pământ sub jug ierbivorele – scutul lui Abel, ochii nefrățești, căzniți înspre sol, își văd palma strânsă pe-un chip torturat.

Buze mușcate își scriu fapte.

Iar ceilalți ochi, ridicați peste cap, cu jerba de gene murmură freatic iertarea dată, pe când albia seacă.

Tulpini, flori, rădăcini, seminții purtate de Cain prin gene foarte departe urlă din rana căscată în pieptul fratelui Abel ca să se-nghesuie pe lângă case și staule mugind însetate la cer.

Turmele-adevărate ocupă spațiul crăpat unde azi pasc haotic toxic îngrășământ lăsat precum balega lor de mâini blestemate.

Rătăcind fără stăpân turma absoarbe seve bolnave, plăgi, fibroame, ațe, grăsimi și tendoane de lut pentru că nu-s plante cu subțiri canale, nici copaci, fântâni, araci.

Ochii-nroșiți la masculi strâng între fălcile tâmplei de la uitarea stăpânului om frica primară – revolta...

Nimeni nu-i de vină?!

Și Abel se-nchină și Abel pe spate cerul străbate.

***

Sfatul către mine și-un altul ar fi:
"Nu te mișca, lasă-i așa, ai grijă, rănesc oricum pe oricine le stă în cale!"

Mă voi mișca, precum Abel-Remus cel muritor într-o locuință înconjurată de apele unei lagune. Voi ajunge mintenaș în altă parte fără să mă clintesc. Aș putea fi cu femeia acestui popor la fel de onest și drept precum cu mine însumi, să văd ca într-o oglindă prin ochii săi de neîngenuncheată și rebelă getă ce-am greșit, ce rău am facut Romei și moravurilor aristocratice, pe care prințesa Iulia le-a încălcat flagrant. Voi fi încrezător că romanii mei lăsați în urmă se vor putea căi și indrepta moral și fără prezența mea printre ei, doar cu toate volumele scrise pentru ei de mine. Văd de aici cum la Roma se-atinge în curând un moment critic, un climax, când poporul meu devenit din republican unul monarhic-dinast și prea trufaș nu va mai îndura puterea lui Octavian și a Liviei atât de nelegitimă, când iubirea propovăduită, Amor invictis va răbufni și vor crea o altă formă de conducere a Romei și gintei latino-italice. Gândul meu rămâne și alături de casă, soție, fiică, dar Octavian Augustus mi-a omorât viața italică, toată cariera de artist și cetățean fruntaș.

Sunt cel ce stau în săgeată ca într-un nesfârșit vers.

Tu, ce mai cauți dacă te-ai regăsit în arcaș, tu nu-ți mai ești arc decât atunci când nu mai poți deloc să te-ntinzi, adică să te întinezi! Cu femeia din poporul ce te primește aici, pe țărm pontic cutremură-te! Dar nu dărâma nimic, nici fermitatea sa, nici ultimele tale speranțe că te va ierta împăratul. Nu clătina nimic din jurul tău, fă-ți datoria pe lume, trăiește frumos, cu credința supraviețuirii și dincolo prin aceeași Iubire într-un mine masculin și-n tine, femininule ce-mi ești alături, contopire filosofică îndelung iertătoare! Și vei fi viu!

Iubirea, de-o știi săgeată, este și atunci experiența nouă, să lupți, să crezi, să creezi, să reziști.

Supraviețuirea să-ți devină și după moarte altoi, rădăcina unui arbust ca păducelul, tulpina unui pom miraculos de pe-aici, mălinul să-ți fie trupul cel mort, părăsit când vei apuca o cale spre nemurire.

Dacă știi că tatăl tău a găsit și n-a neglijat calea izbăvirii, atunci nu mai discuți și în vis cu al tău mort, discuți cu viul ce ți-a dat viața, când crezi că mama ți-a salvat și ocrotit trupul. Atunci, din rugăciunile părinților tăi pentru tine și lume nu mai ai îndoieli că și aici, la marginea lumii romane este o cale mai sigură de mântuire decât în "buricul" noului imperiu, Roma desfrâului, Roma excesului, Roma puterii, Roma înmulțirii tuturor zeilor de oriunde, dar și a nemilei față de rebeli și toate popoarele subjugate, înroșite de supraveghere continuă cu legiuni, reînrobite.

Iată Roma ta, iată mama ta! Ea este și vie de atunci, chiar dacă între timp ai fost înștiințat, se odihnește-n mormânt, la țărmul mării Mediterane ca și aici, la țărmul unei insule, dintr-un fost golf, dintr-o lagună, unde ți-ai făcut casă cu a doua noră a sa.
Ea e far pentru tine și-ai tăi din prezent. Dar lumea mai bună este lumea aceasta depărtată, atât de tânără și jertfelnică, a poporului zalmoxian în care ai intrat.