Exact la 40 de zile după adormire, când sufletul răposatului ajunge în fața Dreptului Judecător, pentru a-și primi, după faptele sale, cele cuvenite până la Judecată de apoi, la biserica din Loamneș bătrânul preot Dordea a săvârșit parastasul pentru robul lui Dumnezeu Nicolae. Au participat, la biserica din dealul de deasupra școlii, aproape toată suflarea satului.
Dar și acolo, la Olănești, în satul lui natal, preotul Vasile de la biserica cu hramul Sfântul Nicolae săvârșea slujba de pomenire a aceluiași rob al lui Dumnezeu. Alături de tatăl, frații și surorile lui, biserica aproape s-a umplut cu rudele mai apropiate ori mai îndepărtate și cu vecinii cu care se aveau bine. Pomana de după parastas s-a prelungit destul de mult. Aproape fiecare participant ar fi avut ceva de spus despre răposat, despre vreo întâmplare în legătură cu el. Anița, soția lui Gheorghe, nenea Dode, cum îi spuneau frații și surorile mai mici decât el, și-a amintit despre povestirea pe care a spus-o nenea Nae la nunta lor, cum toți rășinărenii prezenți erau numai ochi și urechi. Ascultau despre cearta dintre doi frați pentru moștenirea părintească și cum unul din ei a scos un cuțit și l-a înjunghiat pe celălalt. A stat pentru fapta nesăbuită peste douăzeci de ani la ocnă, risipindu-și pe acolo tinerețea. Mama celui mort și a celui care care a înfăptuit omorul s-a stins și ea, în scurt timp, de durere. Și acum, după câțiva ani de atunci, oamenii ce au auzit acea povestire care s-a încheiat cu vorbele nu pune mâna pe cuțit când ești amărât le repetă copiilor ori nepoților mai mărișori.
Fratele Ion și-a adus aminte că, în urmă cu doi ani, în vara lui 1942, l-a văzut pe nenea Nae scriind într-un caiet mare, cu coperți groase, ca un registru de la primărie. Ce scrii acolo, nene? L-am întrebat. Despre familia noastră, despre cei de demult care azi nu mai sunt, mi-a răspuns. Și de unde știi matale despre cei care nu mai sunt? Mi-a răspuns: Din poveștile ălor bătrâni, din amintirile lor și din ceea ne-au lăsat nouă, celor de azi.
La un colț de masă, pe un scaun, ședea mama Mărioara, cum îi spuneau mai toți nepoții și strănepoții. Avea 88 de ani. Dacă voiai să stai de vorbă cu ea trebuia să strigi, altfel nu te auzea. De data asta, cu mirare, toți cei prezenți și-au dat seama că a înțeles destul de bine ce a zis nepotul său, deși acesta n-a ridicat nicidecum glasul. De aceea, când a început să vorbească, s-a lăsat o tăcere mormântală.
- Da, maică, așa-i! Nepotul ăsta al meu, Nae, care a plecat așa devreme dintre noi, mai bine mă lua Dumnezeu pe mine, mă întreba mereu când venea pe acasă, și nu venea niciodată fără să mă caute și pe mine. Mă întreba de cei vechi, care acum își dorm somnul în țintirimul din deal. Ultima dată îi spusei ce-mi spusă și mie mama mea mare care-i moartă de mai bine de șaizeci de ani. El, fie-i țărâna ușoară, asculta și cu plaivasul scria pe o hârtie. I-am spus despre moșul dinspre tată al mamei mari, care purta numele de Ghiță Brănescu, om harnic cu pământuri întinse în hotarul satului nostru. O duceau bine el și familia sa, până când unul cu mulți bani, câștigați, poate, prin furăciuni, și-a încropit o moșie prin preajmă. Oamenii îi ziceau Conul Iordache. Acesta vroia să-și mărească moșia pe seama lui Ghiță. Și încet, încet, a reușit să-i ia din pământuri. Ba că ar fi dat foc unui hambar de al lui, ba că oile și vacile lui Ghiță i-ar fi intrat pe moșie și i-ar fi distrus recolta, ba că doi porci din curtea lui Ghiță ar fi râmat pe semănăturile lui și, astfel, în câțiva ani strămoșul acesta al nostru a rămas sărac lipit. Sfătuit de Taica Popa, care știa adevărul, pleacă la București să se plângă la domnie. Au trecut aproape doi ani și nu s-a mai știut nimic despre el. Nevasta și copiii, care de-acum trăiau în sărăcie, l-au crezut mort. Dar Ghiță era viu. Din puținii bani pe care îi avea cumpăra hârtie și plătea celui care întocmea jalbele. Multe jalbe a dat, înaintând în genunchi, așa cum era obiceiul pe atunci. Dar n-a primit niciun răspuns. Era disperat. Deodată, însă, i-a venit gândul cel bun, ia să dau eu o hârtie nescrisă drept jalbă. Și așa a făcut. Omul domnesc, intrând în palat cu jalbele altora și cu hârtia nescrisă a lui Ghiță, a crezut, pe bună dreptate, că acesta a vrut să-și bată joc de el. A trimis doi slujitori care l-au adus, aproape pe sus, pentru a da seamă de neobrăzarea lui. Dar acesta a reușit, fiind meșter în vorbe, să spună prin viu grai necazurile de care a avut parte și să-l convingă pe omul domnesc de dreptatea sa. Du-te acasă, i-a zis acesta, că în curând voi veni și eu în satul vostru ca să-ți fac dreptate. Pe un drum mai scurt, care a ocolit Piteștiul, a ajuns acasă. După două zile rădvanul omului domnesc, înconjurat de câțiva arnăuți călări, sosește în Olănești. S-a făcut judecată dreaptă, cu martori care au jurat, printre ei fiind și Taica Popa. Boierul Iordache a trebuit să părăsească pământurile luate cu japca, ba să și plătească pentru animalele ce i le-a omorât lui Ghiță.
Toți au ascultat cu interes cele povestite de mama Mărioara. Chiar și părinților lui Nae, tatălui, căruia, de când a aflat cumplita veste, nu i s-a mai văzut vreun zâmbet pe față și mamei, care de dimineața și până seara, își ascundea lacrimile în basma, iar noaptea le da drumul liber, parcă, parcă, li se ivise o umbră de seninătate pe fețe.
Ar fi vrut Gheorghe să povestească și el alte lucruri despre care bănuia că se mai află în acel caiet în care a scris Nae, dar și-a dat seama că nu este momentul acum. Doar noaptea târziu, la lumina lunii, el, culcându-se afară pe un maldăr de paie, a rememorat cele spuse fiului său mai mare, venit de pe front acum doi ani. La început a vrut să-l certe mai lasă, mă, caii verzi de pe pereți și gândește-te la ziua de azi și mai ales la cea de mâine. Dar i-a venit în minte copilul, ce a fost Nae, care mereu întreba câte ceva și nu se lăsa până nu afla ce-l interesa.
- Spune-mi, tată, poate știi, de ce purtăm noi acest nume?
-Ți-oi spune, că știu. Moșul, adică tatăl tatălui meu, s-a numit Nicolae Antonie. Casa lui părintească era în Săliștea dela dealul lui Julea. Pe tatăl său îl chema Toma a lui Dinu, de unde ne tragem și noi numele de Tomescu.
- Când eram copil, tată, v-am auzit vorbind despre o rudă de-a noastră care ar fi tăiat peste douăzeci de ani sare la ocnă pentru crimă. Povestește-mi, dacă știi!
- Știu, cum să nu. Moșul meu a avut mai mulți frați, printre care unul Dinu, acesta a avut o fată, Lica, măritată în Berislăveștiul din Argeș. Bărbatul ei, care a luat-o din dragoste, la nici un an după nuntă a înfăptuit o crimă. Putea să scape, deoarece bănuiala a căzut pe altcineva, dar atât de tare l-a mustrat cugetul încât s-a predat. Lica l-a așteptat cu credință toți acești ani. Ba, mai mult, a muncit, și a reușit să cumpere mai multe bucăți de pământuri roditoare pe care le-a cultivat ea singură, dar și cu oameni plătiți tot din munca ei. După ce au trecut anii, bărbatul său s-a eliberat. S-a întors în sat îmbătrânit, slab și murdar. A bătut la poarta casei. A ieșit Lica:
- Ce-i cu tine, omule, pe cine cauți, te pot ajuta cu ceva?
- Eu sunt, bărbatul tău, cel care a stat la ocnă aproape douăzeci de ani.
- Nu cred, nu poți fi tu acela.
- Ba da, Lico, eu sunt.
S-a apropiat de ea și i-a șoptit câteva vorbe doar de ei știute. Atunci a fost sigură că îl are în față pe bărbatul său legiuit. L-a primit în casă, au trăit apoi mulți ani fericiți. Întotdeauna bărbatul ei umbla îmbrăcat ca de sărbătoare, mergeau la nunți, au cununat multe perechi și au botezat mulți copii. Bani aveau și erau respectați de toată lumea. Trebuia, însă, să fie și un necaz. Nu aveau copii. Cine să-i îngrijească la bătrânețe, cui să lase averea? S-au gândit atunci la mine. Știa că am mai mulți copii. Oare n-o să le dau lor unul, de suflet, cu acte în regulă. Știau că vreau să cumpăr cât mai multe părți din dreptul la moștenire în plai și munte și, dacă se poate, și din locurile părintești din sat.
Mi-au propus să li-l dau pe Ion de suflet, asta se întâmpla prin 1919, după ce m-am întors din prizonieratul din Germania, și ei îmi vor ceda drepturile lor din proprietățile din Olănești. Ne-am învoit, am făcut actele și ei au plecat cu băiatul. Dar Ion, când au ajuns la Vâlcea, a fugit și s-a întors acasă. Noi am rămas cu drepturile lui Lica din Băi, din Livadia, de la Anca, Dosciorul și cu locul din Valea Panului.