poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2023-08-01 | | Câteva amintiri Trecut-au anii. Mulți pentru o viață de om, puțini pentru istorie. Uitarea s-a așternut peste întâmplările și peste gândurile de atunci. Dar un caiet subțirel, cu spirală și coperți roșii mă ajută să-mi reamintesc. Pe prima pagină am întocmit atunci, demult, un calendar pe doi ani. Trecuse unul și mai aveam doi până la „liberare”. Seara, înainte de „stingere” tăiam cu o linie oblică ziua din calendar. Era bine și dacă uitam, o zi, două, sau chiar o săptămână, să șterg pentru că, apoi, ștergeam mai multe odată. Și ce bine-mi părea când vedeam cum se împuținau zilele rămase netăiate. Mă ajută caietul să-mi reamintesc de cei doi ofițeri ai companiei de grăniceri, unul comandant plin și, al doilea, locțiitorul lui politic. Acesta din urmă avea și misiunea de a desfășura cu noi „învățământul politic.” Citea destul de greu tovarășul căpitan dintr-o broșură, iar noi scriam. Unii mimau doar scrisul că, oricum, nu puteau scrie așa de repede. Cei mai mulți n-au mai pus mâna pe un creion din clasa a patra primară, pe care au declarat, la începutul armatei, că au absolvit-o, iar acum aveau cam 20-21de ani. Citea tovarășul căpitan, pe funcția de locțiitor politic, rar și apăsat titlul expunerii „Politica P.M.R. de repartiție rațională a forțelor de producție pe teritoriul țării noastre în regiuni rămase în urmă din punct de vedere economic” stați așa, n-am terminat titlul acum scrieți în paranteză: Moldova, Dobrogea, Oltenia, Mureș Autonomă Maghiară. Titlul unei alte expuneri era „Dezvoltarea industriei chimice în anii regimului democrat popular. Marile ei posibilități de dezvoltare.” Am mai notat pe acel caiet și „Sfaturile populare, organe locale ale puterii stat”. Nu uita tovarășul căpitan să ne dicteze, după unele expuneri, și câte-o bibliografie precum: Gheorghe Gheorghiu Dej Articole și cuvântări paginile 277, 444-446, 448, 451 Expunerile aveau loc de cele mai multe ori în sala de mese, despărțită de bucătărie doar de un gemuleț cu oblon. Venea de acolo un miros plăcut de ciorbă cu fasole boabe, în care, de bună seamă, erau și bucăți de carne, fie scoase din conserve, fie carne proaspătă de vită împușcată la ordinul căpitanului comandant. Erau destule vite pe acolo provenite din vițeii fătați de vaci rătăcite printre trestii și păpuriș. Erau ale nimănui și oricine și le putea însuși. Era mâncare destulă acolo. Apărea mâncare de unde nu te așteptai. Astfel, am primit ordin, într-o bună zi, să merg cu un căpitan de transmisiuni de la Brigada Brăila la pichetul de la Câșla Vădanei. În depărtare, pe plajă se vedea o ridicătură. - Ce-o fi ridicătura aceea, tovarășe căpitan, că ieri nu era? - Haide să vedem ! Ne-am dus și am văzut. Era un pește uriaș. - E somn, zise căpitanul. Uită-te la el. Nu e mort pentru că, după cum vezi, mișcă din mustăți. Și vezi-i spinarea, are o tăietură făcută parcă de un briceag uriaș. Tot dumnealui a dat cu presupusul. -Este un pește de apă dulce. Apa brațului Sfântu Gheorghe l-a dus în mare. O fi amețit datorită schimbării densității mediului ambiant. Amețit fiind, n-a mai putut să se ferească de vreo ambarcațiune care l-a lovit cu elicea în spinare și, iată, valurile mării l-au depus, spre norocul nostru, pe plajă -De ce spre norocul nostru? - Deoarece carnea lui este comestibilă, fiind încă în viață. Hai să-l ducem la companie. Întoarce, Filipe ! A întors Filip căruța. Ne-am chinuit toți trei să urcăm peștele în căruță. N-am putut, oricât ne-am străduit. Mâinile ne lunecau pe spinarea peștelui. La un moment dat soldatul Filip zise: -Stați așa, lăsați-mă pe mine! L-am admirat, apoi, cât de inventiv putea fi. A dezlegat caii de la căruță, iar capătul unui lanț l-a înfășurat în jurul branhiilor peștelui, iar celălalt, de crucea de care trăgeau caii. Dintr-o scândură a căruței a făcut un plan înclinat pe care a alunecat, ușor, ditamai peștele tras de cai. Coada i se târa pe pământ. Lipovenii, întâlniți în cale, îi priveau cu ochii cât cepele. Unul zise: Cum ați reușit domniile voastre să prindeți și, apoi, să puneți în căruță un astfel de pește? - Cu meșteșug. N-aveți cum ști voi! Dacă mâncarea se găsea destul de ușor în apele Dunării sau ale mării, cu apa potabilă era mai greu. O aducea tot soldatul Filip, cel care avea și grija celor doi cai. Erau la companie doi cai și două căruțe. În fiecare căruță era câte un butoi de peste 100 de litri din doage de lemn, prinse în cercuri metalice. Apa era încărcată în butoaie direct din Dunăre și lăsată la decantat o noapte. A doua zi era limpede, limpede. Era, apoi, luată, cu grijă, în căldări de zinc și dusă la bucătărie. Două căldări erau lăsate în sala de mese pe câte un taburet de care era prinsă cu o sfoară, o cană de tablă. De aici beau cei însetați în timpul zilei, sau noaptea cei ce plecau, sau se întorceau, din serviciul de pază a frontierei de stat a RPR. Era electrificată comuna Sfântu Gheorghe. Când se lăsa seara, se auzea, de undeva, din depărtare, un sunet de motor care, la început, dădea rateuri. Odată cu sunetul începeau să clipească becurile din încăperi și cele aninate pe stâlpi înalți de brad impregnați cu motorină. Sunetul de motor, în serile duminecilor de vară, acoperea, un timp, corul pe trei voci ce se auzea de pe terasa cârciumii. Se adunau aci lipoveni bărboși, pescari din tată-n fiu, împreună cu consoartele dumnealor acoperite cu marame înflorate. Băieții mai mărișori, dar care nu ieșiseră încă cu mahunele pe mare, stăteau retrași la o distanță apreciabilă de cei ce cântau pe terasă. Ceva mai încolo erau fetișcanele cu rochii și baticuri imprimate cu flori de diferite culori. În drumul lor, de la sediul companiei spre ponton, precum și la întoarcere, soldații care făceau paza frontierei de stat treceau pe lângă biserica satului. Mulți dintre ei, probabil învățați de acasă, își făceau cruce. Nu se știe cum, a ajuns la cunoștința tovarășului locțiitor politic acest fapt ceea ce a fost un bun prilej pentru dumnealui de a iniția o dezbatere în care trebuiau să fie combătute aceste obiceiuri „retrograde” - Ce-o fi vrut să zică tov. căpitan cu obiceiurile din ograde că parcă așa a zis. - N-a zis despre ograde, ci altcumva. Nu mai știu cum. Dar mie mi-a spus mama mare că atunci când ai în mâna dreaptă ceva și nu-ți poți face cruce, când treci pe lângă biserică, ori când fulgeră și trăsnește, poți să-ți faci și cu limba. O duci în sus spre cerul gurii, apoi o lași în jos, pe urmă o plimbi odată tot cu gura tot închisă de la dreapta spre stânga. De atunci, așa își făceau cruce cei mai credincioși și n-avea cum să-i vadă tov. căpitan ori altcineva. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate