Intra peste rând la orice coadă și nu se revolta nimeni; punea asta pe seama frumuseții ei sau a norocului. Nevăzută trecea, însă, și bulevardele: nu oprea niciun șofer nici dacă traversa regulamentar, pe zebră. De vreo două ori ar fi putut să jure că doi vitezomani au lovit-o în plin dar nu i s-a mișcat niciun fir de păr din coama-i cărămizie moștenită pe cale paternă. Nu doar mașinile dar nici alte obiecte mai mici n-o luau în seamă: intra prin gardul viu din parc în loc să-l sară și nicio zgârietură nu-i stresau picioarele, un puști i-a nimerit capul cu ditamai pietroiul tras din praștie și n-a simțit vreo durere iar când în metrou s-au închis ușile cu un picior de-al ei în afară și a călătorit cu el târâș toți cei opt sute de metri până la următoarea stație nici măcar o furnicătură n-a simțit și nici cu vreo vânătaie nu s-a ales. Începuse să creadă că era ceva necurat în toate astea. 'Oi fi eu neînsemnată, dar nici chiar așa!, se revolta ea duminica după-amiază la piscină, când sărea cu poftă unde era mai mare înghesuiala și nu stropea pe absolut nimeni. Nu avea răspuns, o enerva și gata. Când ploua și stătea turcește în mijlocul intersecțiilor fără să o lovească vreo mașină și, desigur, fără să se ude, rememora ultimul an știind că în el se află răspunsul. Bărbați egoiști care o iubiseră doar pentru plăcerile lor, instituții financiare pentru care nu fusese decât un număr într-un program informatic, corporații pentru care lucrase folosind doar o parolă și un nume de utilizator luat din desene animate, funcționari publici care priviseră prin ea ca prin sticlă din spatele unor ghișee cu orar alunecos, ei bine, da, acum știa: murise. Era moartă. Dusă. Dispărută. Trecută în Lumea de Dincolo pe nesimțite și fără ca cineva să sesizeze, cuiva să-i pese, un suflet să plângă. Răsuflă ușurată. În fond, nu e mare diferență, gândi: trec mai departe neobservată, mă străpung priviri și obiecte, am mai departe alocat un număr, deși de această dată în registrul de decese al vreunui birou de cartier sau poate nici atât, că cine știe cum naiba 'oi fi murit, nu m-a găsit nimeni și nici că mă va găsi vreodată. Își aprinse o țigară pe o bancă; gata și cu frica de cancer, își zise, a murit și ea. Puhoaie de oameni umpleau străzile în întoarcerea lor de la serviciu și îi privea liniștită. Tăcuți, obosiți, cenușii. Toți la fel. Morți în felul lor. Mulți morți și fizic dar fără să știe, încă. Așa, ca ea.