Erau multe prin podul bunicilor, mai mare dragul să te urci acolo pe scara de stejar cu trepte late. De câte ori urcam căutam cu privirea pușca O cunoșteam destul de bine, doar o văzusem de atâtea ori, o pipăisem, o armasem adică îi îndoiam cele două țevi până se auzea un clinchet după care, spunea moșul, puteai băga cele două gloanțe.
- Omorâta-i multe lighioane cu pușca moșule?
- Ba, niciuna, că doar niciuna nu mi-au făcut vreun rău. Lupu stă în pădure, când iasă are treabă doar cu oile, vulpea din vizuina sa se gândește doar la găini și alte orătănii. N-au ele treabă cu mine, deci nici eu cu ele, de ce să le pușc ? Hărăul zboară atât de sus de n-ai cum îl pușca de jos, e drept se lasă jos ca un trăsnet, ia puiul de găină în ghiare se duce cu el în înaltul cerului, ochește de acolo un loc în care să-l poată mânca în liniște N-ai cum îl pușca nici pe el.
- Apoi la ce-ți mai trebuie pușcă, dacă lighioanele își fac de cap cum vor ele ?
- Ai uitat că mai sânt lighioane cu două picioare, care își zâc oameni ? De ăștia am pușcat. Era, așa, pe la sfârșitul verii și începutul toamnei. Tocmai am terminat de săpat via apoi am greblat-o așa de bine de s-ar fi văzut și urme de pasăre, oricât de ușoară ar fi fost. M-am dus, apoi, să mă hodinesc în colibă. Înainte de a ațipi, că am încă urechi destul de bune, aud așa, ca niște șoapte. Iau pușca și mă așez la pândă pe dâmbul cel de unde se vede via ca-n palmă, și aștept. N-a trecut vreme prea multă și iată câțiva copii cu capul descoperit și pălăriile în mână. Bag sama că în pălării aveau struguri, unii copți, alții doar pe jumătate. Mă gândesc iute: n-au făcut ei cine știe ce pagubă dar ia să-i spăriu o țâră. S-au spăriat ei toți când auzit bubuitura dar numai unul a început să sară într-un picior și să strige cât putea de tare main fus!...main fus!
- Dar ce zicea copilul de fus, că doar fusul se folosește doar la torsul lânii și a fuiorului ?
- Pe românește așa-i. Dar copilul striga pe săsește. Dacă ar fi fost român ar fi strigat Piciorul meu ! Piciorul meu ! Fus
pe săsește îi picior pe românește.
- Da, am înțeles asta cu piciorul. Dar de ce striga ?
- Pentru că în loc de plumb glonțul avea un drob mic de sare care se sfărâmă în timp ce zboară din pușcă. O fărâmitură de sare i-a intrat copilului prin nădragi în pulpă și l-a zgâriat. Ori, dacă pui sare pe rană ustură foarte tare.
Nu doar pușca îl atrăgea în pod. Erau acolo și nuci din nucul ăl mare dintr-o margine a viei. După ce nucile se curățau aproape singure de coaja lor verde, erau puse la păstrare într-o troacă de lemn. Da, dar exista pericolul ca șoarecii să le ducă, una câte una, în bortele lor, așa cum s-a întâmplat la prima recoltă. A reușit, însă, moșul să le salveze în anii următori. I-a meșterit troacei patru piciorușe care stăteau în patru oale umplute cu apă. Șoarecii, după cum se știe se feresc cât pot ei de apă. Nucile, astfel păstrate, erau folosite de bunica la sfârșitul postului mare când frământa și punea cozonacii în cuptor. Tot acolo, în podul casei erau puse poamele la uscat. Aceste poame erau felii rotunde de mere înșirate pe o ață și scoase, apoi, pe ferestruica podului. Se uscau la soare, și în bătaia vântului, până se întăreau de sunau ca pietrele atunci când le scuturai. Tot în pod se păstrau câtiva struguri, câteodată până la Crăciun și uneori chiar până în apropierea anului nou. Unii struguri sănătoși erau lăsați pe coardele mai groase ce erau întinse între doi ori mai mulți caferi care susțineau țiglele ce acoperă casa. Boabele acestor struguri mai îndulceau, cât de cât, postul Crăciunului la fel ca și „Zama de bou” obținută prin fierberea prunelor uscate, de multe ori amestecate și cu poamele uscate în ferestruica podului