Avea un "sau" și nu știa ce să facă: să-l dea cadou, cum și el primise un "pentru" de la o necunoscută sau să-l țină în loc de "între", "printre" și "dintre", pierdute odată cu bagajul rătăcit de linia aeriană anul trecut, la întoarcerea de la Olimpiada de Șoptit de la Antananarivo. "Sau" valora cât toate trei, asta era clar. Îi spusese camerista creolă din hotelul malgaș: vii la mine "sau" vin eu la tine, alt drum nu e. În amintirea pielii ei de scorțișoară, nu mai stătu pe gânduri și îl dădu de pomană unei trecătoare în doliu. Un "dar" nu aveți?, strâmbă din nas aceasta. Nu. Am câteva "și"-uri, două "înspre" și un "dinspre", dar ăsta e luat la mâna a doua. A, scuze, am și un "deoarece" de colecție dar e furat și nu-l pomenesc nimănui. Dar de ce nu vă place "sau"? Trecătoarea deja fluturase din mână a sictir și se duse. În urma pașilor ei vertiginoși și amețiți de tocuri marca Blahnik lăsă înfipte în asfaltul verii și un "fiindcă", și un "parcă", și un "care" și un "cine". Acesta din urmă l-a emoționat. L-a amețit, chiar; îl căuta de o viață. Auzise de el, îl văzuse fotografiat în vitrina unui magazin de antichități din Prat de Llobregat dar de văzut pe viu, de ținut în mână sau de posedat, ei bine, nici în vis. Venise, însă, momentul. Îl culese cu grijă de pe asfalt, îl mângâie ușor ca pe un deget de pianistă, îl sărută și îl puse la păstrare în buzunarul de la piept. Nici gând să strige după trecătoarea care-l irosise vulgar și inconștient sub tocurile Blahnik. Noaptea târziu, în micimea erotică a garsonierei sale îl scoase, îl făcu să strălucească în lumina lunii și îl folosi: "cine"? O secundă mai târziu auzi soneria de la intrare. O altă secundă mai târziu deschise; cea mai frumoasă fată a visurilor sale stătea în prag pregătită pentru restul vieții.