Moș Costache și agenția matrimonială
La un moment dat, imediat după anul 1990, bunul meu prieten Moș Costache a încercat și el marea cu degetul, adică a făcut o scurtă excursie prin economia de piață, că tot i se părea lui că era liber să faci aproape orice. Pe vremea aia îi ziceam Costică și era un bărbat tânăr, falnic, destul de frumos după spusele femeilor, la care avea, de altfel, mare succes.
Bazându-se pe asta, s-a hotărât să înființeze, nici mai mult, nici mai puțin, o agenție matrimonială. Cunosc destul de bine cazul, pentru că l-am ajutat într-o vreme, inclusiv să conceapă textul reclamelor. Una dintre ele suna cam așa: „Doriți să vă măritați? Nicio problemă! Spuneți-ne ce așteptări aveți de la viitorul mire și lăsați totul în seama agenției noastre. Dumneavoastră ocupați-vă doar de lista cu invitați la nuntă!”
După cum am spus, era un bărbat atrăgător și ca să stârnească curiozitatea potențialelor victime și-a pus și o fotografie de-a lui la finalul anunțurilor.
După cum vedeți chiar din reclamă, agenția lui se adresa exclusiv femeilor. Un pic se baza și pe mine, pentru că tocmai m-am lăudat că am făcut niște tabele în Excel care puteau concura cu programele adevărate de calculator.
—Ei, lasă, îmi spunea el. Să fac eu rost întâi de primele candidate și pe urmă faci tu un tabel din ăla șmecher ca să vedem cu cine le combinăm.
Nu prea mi-a plăcut că a folosit pluralul când a spus asta, dar nu l-am băgat în seamă, mai ales că eram și eu foarte ocupat în perioada aia. Dar tot am vrut să-i atrag atenția că pentru a putea căuta potriviri și asemănări prin care programul meu să propună perechi, aveam nevoie de o listă care să conțină tot atât de mulți bărbați ca și femei.
Pentru că nu voia să închirieze un sediu, și-a dat întâlnire cu viitoarele mirese într-un bar nostim, aflat undeva chiar lângă cinema „Patria”, cel mai mare cinematograf din Brașov, deci cunoscut de toată lumea.
Au trecut vreo trei luni și nu l-am mai întâlnit, până într-o zi când mă plimbam agale pe strada Republicii, strada pietonală a Brașovului, cu gândul la orice altceva decât la agenția lui Costică. Brusc, prietenul meu s-a izbit pur și simplu de mine. Părea năuc și avea privirea unui animal hăituit de vânători. În felul lui abrupt, după ce a privit atent în jur, a spus:
—Dă-mi niște bani împrumut!
Nu a specificat nicio sumă, așa că m-am căutat prin buzunare și i-am dat tot ce am găsit.
După ce i-a pus în portofel, văzând că și-a mai revenit nițel, l-am întrebat:
—Dar pentru ce ai tu nevoie de bani? Credeam că te-ai pricopsit cu agenția ta și ai ajuns un om bogat.
A dat din mână a lehamite:
—Daʾ de unde! Tu știi că am fost corect și am zis că o să le iau banii numai a doua zi după nuntă.
—Mda, mi se pare că ai procedat corect. Și ce s-a întâmplat de ai rămas fără bani? Au fugit cu darul de nuntă înainte să te plătească?
—Care nuntă? a hohotit el sinistru. În trei luni nu am avut nici măcar o singură nuntă!
Am intrat la o cafea și mi-a povestit în câteva cuvinte ce se întâmplase:
Ca să fie domn până la capăt, pe fetele dornice de căsătorie le invita la barul de care v-am mai povestit și le servea cu câte o cafea, din partea firmei, în timp ce stabileau amănuntele.
—Băi frate, a început el să mi se plângă. Toate sclifositele Brașovului și-au dat întâlnire în bărulețul de acolo cu gândul să mă vadă și să se mărite. Și absolut niciuna nu se mulțumea numai cu cafeaua, ci mai voiau câte ceva. Și nu voiau orice, ci numai băuturi una și una, cam ce vedeau ele mai scump prin rafturile barului. Dacă tot făcea firma cinste, atunci măcar să profite. Chivas Regal și whisky creme erau la ordinea zilei. Și măcar dacă ar fi fost ceva de capul lor, dar, așa cum ți-am zis, erau niște sclifosite urâte, care se credeau superbe și care ar fi vrut un bărbat care să semene cu Alain Delon sau în cel mai rău caz cu Florin Piersic, dar când era mai tânăr. Eu, de fapt, le bănuiam că nu s-au măritat până să ajungă la mine de bețive ce erau.
Încetul cu încetul, tot învârtind de cana de cafea, mi-a spus, de fapt, și scopul ascuns pentru care înființase minunata lui agenție matrimonială. El, în naivitatea lui, a crezut că se vor repezi la el toate fetele superbe din zona Brașovului, pe urmă, după ce o să aibă câte o scurtă aventură cu ele, le va putea mărita cu sufletul împăcat, că doar erau probate pe bune de patronul firmei.
—Fetele care arată bine n-au nevoie de serviciile unei firme matrimoniale ca să se mărite, ci o fac singure și încă destul de ușor, am spus eu făcând pe înțeleptul.
Cum nu mai aveam niciun ban, i-am făcut semn să plătească și am ieșit.
Nu am apucat să facem câțiva pași împreună, că am auzit un chiot de încântare:
—Domnule Costică, ce mai faceți? Mi-ați găsit ceva?
Chiotul era scos de o arătare de vreo doi metri înălțime, și nici lățimea nu era de neglijat, care era cu ochii țintă pe mine.
În timp ce Costică bâiguia ceva, delicata ființă m-a prins de mână așa cum prinde rechinul prada:
—Mă cheamă Steluța! Parcă v-am văzut și pe dumneavoastră în albumul foto al agenției.
—A fost, a fost, a intervenit Costică, dar s-a dat!
—Vai, ce păcat! L-aș fi vrut eu!
Am privit-o mai atent pe femeie. Avea un nume frumos, dar nu era deloc o steluță, ci părea mai degrabă o supernovă în toată regula. Și așa cum soarele, care tot o stea este, la urma urmei, avea pete, avea și steluța noastră pete. De fapt, un fel de negi uriași, care păreau păianjeni din cauza firelor de păr scurte și groase care îi împodobeau. Și erau așezați în așa fel încât din orice parte ai privi-o, puteai vedea cel puțin trei.
Avea o față imensă și mă studia atentă, așa cum un entomolog ar fi cercetat un fluture sau altă gânganie rară. Mă așteptam ca dintr-un moment în altul să scoată o lupă imensă din geantă ca să mă poată studia mai bine. M-a prins în cele din urmă de braț. Pipăind, masând și părând încântată de rezultat, a spus la final:
—Dacă vă răzgândiți, să știți că eu sunt încă disponibilă!
Am zâmbit politicos, mi-am extras mâna din fălcile rechinului, am spus de vreo trei ori la rând „bine, bine, la revedere!” și în cele din urmă s-a prins că discuția se încheiase, așa că a plecat făcându-și loc printre pietonii de pe strada Republicii, ca un pachebot de lux prin apele Atlanticului.
Când siajul ei s-a pierdut în depărtare, m-am întors crunt spre Costică:
—M-ai trecut în albumul tău foto fără să îmi spui nimic! Să faci bine să mă ștergi!
—Nu-i nevoie, a spus Costică amărât. O să arunc albumul cu totul și chiar mâine mă duc la Registrul comerțului ca să radiez firma.
Într-adevăr, a radiat chiar a doua zi firma, numai că urmările scurtei lui excursii prin economia de piață l-au urmărit aproape un an, pentru că mereu era oprit de tot felul de arătări ca să îl întrebe dacă le-a găsit mire.
În cele din urmă, și-a lăsat barbă și mustață exact ca mine și o vreme a evitat strada Republicii în plimbările lui.