Sergiu Someșan


Peste zece ani voi fi bogat


Ce ar putea să găsească doi copii care se joacă zilnic pe câmpul din spatele casei? Un extraterestru? O armă? Un cadavru? Posibil, numai că eu și sora mea Dyna nu am găsit nimic din toate astea. Dar, cum ea era cu un an mai mare decât mine, avea deja cincisprezece ani și comportări de băiețoi, trebuia să o ascult și să patrulez zilnic alături de ea cei câțiva acri de grădină din spatele casei.
Obsesia asta i se trăgea de la un cerc palid găsit de ea în iarbă în urmă cu câțiva ani; de atunci era convinsă că grădina noastră are, dacă nu proprietăți magice, atunci măcar puterea să atragă diferite lucruri în ea.
Uneori, plictisit de căutările ei interminabile, îmi venea să ascund un cuțit ruginit din șopronul bunicului sub o tufă din grădină, ca să termine odată cu obsesia asta a ei. Numai teama că și-ar da în cele din urmă seama că am fost eu mă oprea, dar în sinea mea tot mă gândeam să-i pregătesc o surpriză.
Bunicul nostru veșnic trebăluia pe la casa veche și prin curte, așa că era mulțumit că ne știa pe aproape. Părinții noștri erau medici, plecați pentru doi ani în Africa, cu organizația „Medici fără frontiere”, iar noi am rămas în grija bătrânului, care nu prea ne băga în seamă, așa că puteam hoinări, mai ales în vacanțe, cât era ziulica de lungă.
Timpul se scurgea încet și, chiar dacă nu spuneam cu voce tare, abia așteptam să se întoarcă părinții: de bine, de rău, cu ei mai făceam câte o excursie, mai vedeam un spectacol, dar în lipsa lor trebuia să ne mulțumim cu ce puteam face noi doi.
Liniștea asta a luat brusc sfârșit într-o dimineață devreme, când m-am trezit cu Dyna la mine în cameră scuturându-mă de umăr și punându-mi o lanternă în ochi.
— Tom, trezește-te! Am dat lovitura!
M-am trezit, dar, cum vedeam numai cercuri de lumină, mai mult am fost târât decât am ajuns la geam.
— Ia uită-te ce avem aici!
Nu vedeam decât cercuri colorate de lumină, așa că probabil priveam în direcția greșită.
— Nu acolo, blegule! mi-a corectat Dyna cu un ghiont direcția privirii. Acolo, spre pădure.
Încetul cu încetul, fosfenele din ochi mi-au dispărut și pe linia orizontului care se înroșea ușor de la lumina răsăritului am văzut cel mai frumos vârtej din viața mea.
După ce s-a convins că îl văd, Dyna mi-a mai tras un ghiont.
— Dacă te uiți mai bine, ai să vezi că este în întregime al nostru: este cu cel puțin douăzeci de metri mai încoace de gard.
Niciodată nu o mai văzusem atât de surescitată, mai avea puțin și începea să chiuie de încântare.
— O să ne umplem de bani, puștiule! a mai spus ea, apoi mi-a aruncat hainele în brațe, făcându-mi semn să mă îmbrac.
M-am îmbrăcat ca la armată și am coborât fără zgomot scările, dar bunicul nostru era deja pe verandă, legănându-se ușor în balansoar și trăgând ca de obicei din pipă.
— Aveți grijă cu drăcia aia! ne-a spus el, dar nu s-a mișcat din loc, semn că cercetase drăcia aia mai devreme și, după părerea lui, nu era mai periculoasă ca altele de același tip.
Din câte știa toată lumea, vârtejurile temporale nu erau periculoase, cu condiția să le lași în pace. Primul a fost periculos atunci când a apărut, și nu atât prin el însuși, cât mai ales pentru că era cât pe ce să stârnească un conflict între cele trei mari puteri care credeau că au drepturi asupra lui. Asta din cauză că a apărut pe o insuliță pustie din Pacific și Statele Unite. China și Rusia și-au adus cuirasatele și portavioanele în preajma ei, convinse fiind de potențialul militar al unui astfel de vârtej.
Conflictul a fost dezamorsat câteva zile mai târziu, când mii, apoi zeci de mii de vârtejuri temporale au început să apară în toată lumea. În toată lumea, mai puțin în preajma noastră, spre exasperarea Dynei. Acum câțiva ani, la insistențele ei, părinții noștri ne-au dus până la cel mai apropiat dintre ele ca să vedem și noi pe viu cum arată, fiindcă ne plictiseam să le tot vedem numai la reportajele de la televizor.
Dacă la început erau înconjurate cu garduri de sârmă ghimpată și păzite de armată, în ultimul timp, după ce numărul lor devenise prea mare și toată lumea se convinsese că nu reprezintă niciun pericol, fuseseră lăsate în plata Domnului, doar savanții mai interesându-se de ele. Se interesau, dar fără vreun succes notabil, sau chiar dacă aflau câte ceva, nu comunicau marelui public.
Un vârtej temporal, după cum se știe, nu era altceva decât un cilindru de zece până la douăzeci de metri diametru și o înălțime de cel mult cincizeci de metri. Cam nouăzeci și nouă la sută se învârteau în sens orar și aveau o frumoasă culoare de un verde sidefiu. Restul de învârteau ceva mai încet în sens antiorar și aveau aceeași culoare sidefie numai că o nuanță albastră.
Oamenii de știință au aflat cam odată cu copiii care s-au nimerit prin preajma vârtejurilor că dacă intrai într-un vârtej verde, cu sens de rotație orar, când ieșeai pe partea cealaltă aveai cam cu zece ani mai mult. Numărul de ani câștigați era direct proporțional cu diametrul cilindrului. Dacă după ce îl străbăteai te întorceai suficient de repede, reveneai la vârsta inițială. De aici și denumirea de vârtejuri temporale.
S-au pornit cu ajutorul lor o mulțime de afaceri, care la început au fost interzise de guvern, dar când s-a văzut lipsa lor de pericol au fost lăsate în pace. Distracția cea mai mare era să treci printr-un astfel de vârtej, dincolo să te aștepte câțiva prieteni care să te fotografieze cum arăți cu zece ani mai în vârstă, apoi să traversezi repede vârtejul înapoi. Repede, adică în ceva mai puțin de zece minute, pentru că altfel nu mai puteai reveni la vârsta inițială.
După multe rugăminți, părinții noștri au plătit și ei taxa de cinci dolari pentru fiecare și au trecut cu noi de mână printr-un vârtej. Mai avem și acum pozele, dar dorința noastră secretă era să aveam și noi un vârtej ceva mai aproape ca să ne putem juca și să facem experiențe cât vrem cu el.
Uite că visul nostru se împlinise și, în timp ce ne apropiam de cilindrul verde, Dyna mi-a șoptit de parcă i-ar fi fost frică să nu ne audă cineva:
— O să ne îmbogățim, puștiule! E un vârtej bun și o să ne umplem de bani, numai că trebuie să ne grăbim și să ne mișcăm repede.
Vârtej bun însemna că este unul care îl trimite în viitor pe cel care îl traversează, fiindcă cilindrii albaștri te trimiteau cu zece ani în trecut și în mod sigur nimeni n-avea nevoie să se vadă cum arăta în urmă cu zece ani, fiindcă avea probabil casa plină cu fotografii din vremea când era bebeluș.
Fiindcă fiecare vârtej dura cam zece, cel mult cincisprezece zile, trebuia să ne organizăm repede de tot dacă voiam să scoatem ceva bani.
Dyna era obsedată de bani încă de pe atunci, așa că nu m-a mirat când mai târziu a ajuns casieră la singura bancă din orășelul nostru.
„Dacă tot nu-i pot avea, atunci măcar să-i număr”, mi-a spus ea cu o ușoară urmă de tristețe în glas atunci când, în cele din urmă, a ajuns casieră.
Între timp trebuia să stăm cu ochii pe vârtej, fiindcă fiecare dintre ele, înainte de a dispărea, se acoperea cu pete negre cam la fel cum fac și baloanele de săpun înainte de a se sparge. Și zău că nu aș fi vrut ca vreunul dintre clienții noștri să fie prins înăuntrul vârtejului chiar când acesta făcea implozie. Fiindcă, atunci când dispăreau, vârtejurile aveau prostul obicei să nu lase nimic în urma lor decât cel mult câteva grame de cenușă.
Sub privirile îngăduitoare ale bunicului, am pus un anunț la poartă și după câteva ciondăneli am fixat tariful la un dolar, deși, cum era de așteptat, Dyna ar fi vrut să cerem ceva mai mult.
După ce s-au adunat câțiva copii din vecini, ca să le dea curaj, cea dintâi a trecut prin vârtej Dyna.
A intrat prin partea unde eram adunați toți și, după ce a trecut, noi am fugit repede în partea opusă. Sora mea era îmbrăcată cu o rochiță portocalie care venea destul de fix pe ea atunci când a intrat în vârtej.
Ei bine, pe partea cealaltă a ieșit o fată de vreo douăzeci și cinci de ani care arăta trăsnet și pe care rochița portocalie abia se mai ținea. Era atât de scurtă, încât i se vedeau chiloții, picioarele bronzate păreau de-a dreptul interminabile, iar unul dintre sâni îi ieșise cu totul afară din decolteul rămas mic, și George Rakon, un ochelarist cu vreo trei ani mai mare decât ea ca vârstă reală, a scos un șuierat admirativ și a exclamat:
— Mamă, ce mai...
Nu am aflat ce anume l-a uimit atât de mult, pentru că palma surorii mele l-a făcut să-și înghită vorbele și să-i sară ochelarii câțiva metri mai departe.
I-am făcut repede Dynei o fotografie, după care a traversat înapoi vârtejul pe jumătate încântată și pe jumătate rușinată. Una peste alta însă, se pare că i-a plăcut cum avea să arate peste zece ani, fiindcă mai târziu mi-a cerut fotografia, a imprimat-o, apoi a înrămat-o și a atârnat-o la ea în cameră deasupra patului.
Mi-a venit și mie o idee bună și, cum aveam prin casă o imprimantă color, am tras un cablu electric până lângă vârtej și m-am apucat să le fac poze cu telefonul celor care traversau vârtejul, iar doritorilor le scoteam pe loc câte o poză color. Alt dolar adăugat la pușculiță, și uite așa, în paisprezece zile, cât a ținut minunea, am făcut o mulțime de bani.
De fapt, poate nu chiar așa de mulți, pentru că atunci când am deschis cutia de bomboane în care păstram dolari am găsit exact 147 de dolari și cincizeci de cenți.
— Cincizeci de cenți? s-a mirat Dyna cu o enervare prost ascunsă. Ăștia cum naiba au mai ajuns aici, din moment ce tariful atât la vârtej, cât și la fotografii a fost de un dolar?
Am roșit și am mormăit ceva, dar Dyna era neînduplecată.
— Explică-te, casierule!
Adevărul este că eu eram cel care aduna banii și îi punea în cutie. Sub privirea ei încruntată, a trebuit să-i spun:
— Sunt de la Melissa, colega mea de bancă. I-am făcut o reducere.
A început să zâmbească și a întrebat:
— Măcar a meritat?
Am mormăit iar ceva, dar Dyna a insistat:
— Spune!
Mi-am strâns tot curajul și am izbucnit:
— Da, a meritat! M-a sărutat, și încă de două ori...
Dyna, dura mea soră Dyna, a devenit dintr-odată mai îngăduitoare.
— Ei, atunci poate a meritat, apus ea cu o ușoară urmă de tristețe în glas.
M-am gândit mai târziu că tristețea asta provenea de la faptul că din cauza firii ei băiețoase nu-i îngăduia niciunui băiat să se apropie prea mult de ea, deși roiau destui în preajma ei.
Anii au trecut unul după altul, iar noi ne distram de minune cu fiecare nou vârtej apărut pe lângă casa noastră, chiar dacă nu am mai reușit să obținem bani de pe urma lor.
O astfel de distracție, care se putea termina foarte urât, a fost, spre rușinea mea, inițiată chiar de mine. La școala noastră se preda latina și limba asta moartă mă exaspera de-a dreptul, pentru că nu vedeam rostul pentru care trebuia să o învățăm. Exasperarea mea a crescut până la cer când am auzit că bătrâna profesoară ajunsese la liceu, unde încerca să bage în capetele noastre desinențele limbii latine, datorită faptului că era un fel de verișoară mai îndepărtată cu directorul școlii.
Și uite-așa, din cauza ideii mele trăsnite, bătrâna profesoară era să ajungă la fel de moartă ca și limba pe care o preda. Ideea în sine era simplă: când vreunul dintre vârtejurile temporale ajungea în preajma casei profesoarei, noi, câțiva elevi cu note mai mici la latină, urma să împingem vârtejul spre casa profesoarei și să îl menținem acolo până când vârtejul avea să se autodistrugă.
Chiar dacă faptul că vârtejurile puteau fi mutate fusese păstrat ca secret de stat, în cele din urmă informația a transpirat. Deși 99% dintre ele erau stabile și statice, unele vârtejuri erau mobile și se deplasau cu câțiva metri pe zi în direcții complet aleatorii. Alteori vârtejuri care erau imobile zile întregi porneau brusc să se miște după o traiectorie întâmplătoare, deși nimeni nu ar fi putut spune de ce.
Prima informație despre faptul că se putea influența mișcarea vârtejurilor a apărut atunci când unul dintre ele a pornit-o brusc spre centrala nucleară de la Oyster Creek, cea mai veche centrală din Statele Unite. Chiar dacă autoritățile au stabilit o zonă de interdicție în jurul centralei, câțiva jurnaliști au reușit să filmeze o scenă incredibilă: câteva buldozere care păreau a fi prevăzute cu lame speciale au reușit în cele din urmă să îndepărteze vârtejul de lângă centrală.
Nu a trecut multă până să se afle că lamele atât de strălucitoare ale buldozerelor erau din molibden, singurul metal care, din cauze necunoscute, interacționa cu vârtejurile. În scurtă vreme s-a aflat că dacă molibdenul acționează din interiorul vârtejului nu este nevoie de cine știe ce forță ca să-l urnești din loc. Și nici de lame enorme cum erau cele văzute pe buldozere. O placă lustruită de douăzeci-treizeci de centimetri pătrați avea mai mult efect decât lama unui buldozer dacă acționa pe partea interioară a vârtejului. Toată greutatea era să aduci placa de molibden în interiorul vârtejului, dar dacă se introducea perfect perpendicular pe suprafața lui, nu se întâmpina nici o rezistență.
În câteva luni au apărut la vânzare pe eBay mănuși de bucătărie groase care aveau înglobate în ele plăci de molibden. Nici nu costau prea mult, așa că eu și încă doi colegi amenințați cu corijența la perimata limbă moartă ne-am cumpărat câte o pereche și ne-am pus pe așteptat.
Planul nostru era simplu: în momentul în care un vârtej avea să apară în apropierea casei profesoarei, noi aveam să intrăm în interiorul lui și să-l împingem spre locuința ei. Urma să-l menținem pe loc până când avea să se autodistrugă. Cu mintea noastră de adolescenți zăpăciți, ne imaginam că, dacă profesoara avea să se vadă cu casa distrusă, în cele din urmă se va muta la dracu’ în praznic și ne va lăsa în pace.
Planul nostru avea să prindă contur mai repede decât am sperat, fiindcă la numai câteva zile după ce ne-au sosit mănușile cu molibden a apărut un vârtej exact în grădina profesoarei. Cum casa ei era destul de izolată și fără gard care să-i împrejmuiască proprietatea, ne-am strecurat încă din prima noapte și am dat vârtejului o ușoară mișcare spre locuință.
Ne-am contrazis puțin pe tema vitezei pe care ar fi cel mai bine să o imprimăm vârtejului și în cele din urmă a învins moderația: pași mărunți și viteză abia perceptibilă, până când pe vârtej aveau să apară petele negre, semn al apropiatei lui implozii.
Ca întotdeauna când te grăbești, lucrurile s-au desfășurat mult mai lent decât ne-am fi dorit noi.
— Naiba s-o ia! a răbufnit după două săptămâni Robert, unul dintre conspiratori. Vârtejul ăsta pare un fel de Matusalem al vârtejurilor.
A fost de parcă vorbele lui i-ar fi adus aminte vârtejului că depășise cu mult media de viață, deoarece chiar a doua zi am văzut, în timp ce treceam spre școală, primele semne ale sfârșitului. Câteva pete mai mult cenușii decât negre au apărut abia vizibile, dar nu au scăpat ochiului nostru antrenat.
— A venit vremea, a spus încântat Jeff, celălalt conspirator din grup. La noapte trebuie să-l fixăm pe poziție.
Vârtejul era cam la zece metri de casa profesoarei, dar nu era nicio problemă pentru noi să îl mutăm, chiar dacă mișcarea asta rapidă avea să stârnească unele suspiciuni. Oricum, de când vârtejul se apropiase atât de mult de casa ei, profesoara se mutase cu totul în locuința directorului liceului, așa că nu riscam să o surprindem înăuntru.
În noaptea următoare, cu puțină teamă, pentru că, oricât ne dădeam noi de mari cunoscători, vârtejurile rămâneau destul de imprevizibile, am împins vârtejul direct spre casă.
A doua zi, în drum spre școală, am văzut că vârtejul era poziționat perfect pe casă, iar petele deveniseră de un negru ca noaptea. Lângă locuință, la o distanță sigură, se adunase o mulțime de spectatori, fiindcă întotdeauna implozia unui vârtej era un adevărat spectacol și aduna curioșii prin preajmă.
— Nu mai durează mult, a spus Jeff ca un adevărat cunoscător și cineva din mulțime l-a aprobat.
Eu doar i-am dat un ghiont serios, iar când m-a privit supărat i-am făcut semn spre ghiozdan, de unde îi ieșeau aproape pe jumătate mănușile pe care le folosise cu o noapte în urmă.
A înțeles și s-a retras într-o parte să le ascundă cu totul în ghiozdan, deși nu știu ce fusese în mintea lui când le luase cu el. Hotărâserăm ca după ce terminăm cu casa profesoarei să le ascundem sau, și mai bine, să le îngropăm undeva.
Lucrurile păreau să se așeze pe făgașul cel bun, când dinspre casa directorului și-a făcut apariția Eleonor Calder, bătrâna profesoară de latină, care își frângea mâinile și îi ruga pe cei din jur să o ajute și să-i salveze casa. O clipă, mi-a frânt inima și am fost gata să-i cer mănușile lui Jeff să urnesc vârtejul din loc, dar exact în momentul acela a ajuns lângă mine. În brațe îl avea pe Cezar, terrierul ei, pe care îl urau toți elevi din clasă pentru că avea obiceiul să îl aducă cu ea la ore „fiindcă bietul cățel nu suporta singurătatea”. Îl lăsa liber prin clasă și câinele ăla pur și simplu ne teroriza în timp ce ne mirosea picioarele și se uita pieziș la noi. Oricum nu-i plăcea latina niciunuia dintre noi, dar amestecată cu mârâielile și chiar lătrăturile câinelui situația devenea insuportabilă.
Cum Cezar avea o aversiune deosebită față de mine, în momentul în care m-a zărit s-a zbătut din brațele profesoarei și s-a repezit spre mine. După ce s-a văzut scăpat din brațe, imprevizibil ca de obicei, a uitat de mine și s-a repezit în casă, cu bătrâna profesoară după el. În zadar au încercat cei câțiva care erau în preajma ei să o rețină, fiindcă a intrat val-vârtej după câine cu gândul să-l recupereze. Petele negre au devenit tot mai mari și oamenii s-au tras precauți înapoi, fiindcă toți și-au dat seama că nu mai durează mult. Dar asta nu i-a împiedecat să strige cât îi ținea gura către profesoară să iasă mai repede.
În cele din urmă, a ieșit cu javra în brațe, numai cu nu a ieșit prin locul pe unde intrase, ci pe partea opusă. Poate am uitat să spun, dar vârtejul din casa ei era din cel invers, adică albastru și cu sens de rotație antiorar. Consecința directă a fost că profesoara ieșită pe partea cealaltă era cu cel puțin zece, cincisprezece ani mai tânără decât bătrâna acră care ne amăra nouă zilele, iar javra din brațele ei era un pui care părea abia fătat.
Câțiva pompieri care se găseau de partea cealaltă a vârtejului au încercat să o convingă să traverseze repede cilindrul în sens opus, dar femeia, după ce a privit atent spre cățelușul din brațele ei, apoi și-a privit mâinile de pe care dispăruseră petele maronii de bătrânețe, a dat din umeri.
— Ce rost are? Mă simt bine și așa.
A strâns mai bine la piept cățelușul, care scâncea ușor, și a dispărut. Când zic dispărut înseamnă că a dispărut cu totul, atât din viața noastră, cât și din viața școlii. Latina a fost înlocuită cu franceza, care ne era predată de o profesoară atât de tinerică și de zglobie, încât ne-am pus toți cu burta pe carte.
Cu sau fără vârtejurile care învârteau timpul cum voiau ele, anii au continuat să treacă pe lângă noi fără alte întâmplări notabile. Așa cum parcă am mai spus, Dyna a ajuns în cele din urmă casieră la mica bancă din orășelul nostru, iar eu, băiatul atât de recalcitrant în ceea ce privește școala, am ajuns profesor la vechiul meu liceu. Ce-i drept, nu predam vreo limbă străină, ci eram profesor de sport, dar tot mi se părea oarecum caraghios să pășesc în cancelaria în care își plimba altădată catalogul bătrâna profesoară de latină.
Deși începea să semene din ce în ce mai mult cu fata din fotografia pe care o avea atârnată deasupra patului, Dyna tot nu își găsise pe nimeni. În parte din cauza firii ei voluntare și în parte din cauza faptului că era nemulțumită cu ceea ce realizase în viață. Da, avea o mulțime de bani pe mână – uneori, când se plăteau salariile la exploatările forestiere din jur și la gatere, avea chiar și câteva milioane în casierie –, dar ce folos, dacă nu erau ai ei. Fiindcă, oricât de mult o invidiau unii care nu știau adevărul, salariul ei era de tot râsul.
Eu, care o cunoșteam mai bine, ar fi trebuit să bănuiesc că în cele din urmă va găsi o metodă să își sporească în mod spectaculos veniturile. Momentul acesta a venit într-o seară târziu, când, ajungând acasă frânt de oboseală, am găsit-o așteptându-mă pe veranda casei. Stătea în vechiul balansoar al bunicului, atât că în locul pipei avea în mână o sticlă de bere cu ghimbir.
Mi-a întins și mie una și m-a întrebat:
— Ce mai faci, frate mai mic?
Nu uita niciodată să îmi amintească de anul diferență dintre noi, așa că m-am încruntat puțin și i-am răspuns mai acru decât aș fi dorit:
— Nu mai fac nimic, fiindcă sunt obosit. Azi toată ziua am stat pe stadion repetând pentru spectacolul de mâine.
A doua zi, duminică, avea să aibă loc pe stadion cel mai grandios spectacol pe care îl văzuse micuțul nostru orășel, fiindcă tocmai se serbau două sute de ani de la prima atestare documentară.
Ea m-a privit în tăcere cum îmi beam berea, apoi mi-a spus cu voce scăzută:
— M-am gândit să profităm și noi cumva de spectacolul de mâine...
— Cum naiba să profităm de spectacolul de mâine? Eu doar deschid spectacolul cu majoretele și cu echipa de fotbal, apoi mă retrag undeva să beau mai multe sticle din astea. Cât mai multe și cât mai reci.
M-a privit plecând capul într-o parte și m-a întrebat tot cu voce scăzută:
— Cum ar fi dacă în loc să bei multe beri te-ai hotărî să devii milionar?
Am râs puțin mai tare decât aș fi vrut și am făcut-o să se încrunte, dar, cum nu mai adăuga nimic altceva, în cele din urmă am întrebat-o:
— Tu vorbești serios?
— Bineînțeles că vorbesc serios! Nu trebuie să am eu grijă de fratele meu mai mic?
A ridicat de la picioarele ei două perechi de mănuși vechi de bucătărie; după ce le-am privit mai atent, le-am recunoscut: erau cele pe care le folosisem pe vremuri ca să împingem vârtejul spre casa profesoarei de latină.
— Le recunoști? m-a întrebat ea. Le-am găsit în garaj, ascunse sub o cutie de scule.
Mda, era vorba să le îngropăm undeva, dar cercul nostru de conspiratori a fost atât de bucuros că a scăpat de profesoara de latină, încât a uitat să scape și de corpul delict.
Oricum, mănușile cu plăcuțe de molibden aflate în mâna Dynei nu aveau darul să mă liniștească. Mi se părea că ține o pereche de șerpi cu clopoței și nicidecum niște mănuși vechi.
— Ce vrei să faci cu ele? am întrebat precaut.
— Folosește pluralul, frate mai mic, și o să fii mai aproape de adevăr. Deci ce o să facem cu ele, fiindcă de data asta o să le folosim amândoi.
M-am încruntat și am așteptat să continue.
— O să profităm de o conjunctură favorabilă cum se ivește, probabil, numai la o mie de ani o dată.
Am devenit brusc îngrijorat: când Dyna folosea asemenea cuvinte mari, în mod sigur avea de gând să-mi propună cine știe ce grozăvie.
Nu am greșit prea mult în aprecieri, deoarece conjunctura favorabilă era dată de faptul că în piața orașului, chiar vizavi de bancă, apăruse un vârtej temporal de toată frumusețea, iar în casieria băncii intraseră în ziua aceea două milioane de dolari, din care luni urma să se facă plățile către exploatările forestiere din jur.
— Iar ca bonus, mâine seară toată lumea din oraș va fi la ora nouă la spectacolul de artificii de pe stadion.
Planul ei era teribil de simplu și, pe măsură ce vorbea, mi-am dat seama că are toate șansele să fie realizabil. Pe scurt, trebuia să mergem cu mașina mea pe strada principală până în apropierea vârtejului, să parchez undeva în afara ariei de acoperire a camerei de supraveghere aflate în piață, să intrăm în vârtej și să-l împingem peste clădirea băncii. Bineînțeles că urma să intrăm printr-un loc opus camerei video. Pe urmă eu trebuia să ies afară, dar Dyna avea să rămână în bancă, să ia cele două genți cu câte un milion de dolari fiecare și să mi le aducă în partea cealaltă a vârtejului, adică în spatele băncii, unde aveam să o aștept cu mașina. Dădeam iar un ocol băncii și o așteptam în față, unde ea avea să iasă cu mâinile goale în cazul în care se mai păstra vreo imagine pe vreo cameră video. Dar, din câte spunea, dacă ne coordonam bine mișcările, serverul video al băncii avea să dispară și el în implozia vârtejului.
Planul, care părea atât de bun atunci când am vorbit despre el, era cât pe-aci să se poticnească încă de la început, fiindcă în piață, pe una dintre băncile aflate chiar în apropierea vârtejului, se odihnea Luke, bețivul orașului. Părea singurul locuitor al orașului care nu se arăta interesat de focurile de artificii de pe stadion, care tocmai se porniseră. E adevărat că ar fi trebuit să dureze o jumătate de oră, dar Luke nu părea că are de gând să se urnească de pe bancă.
Am oftat și am privit dezamăgit spre Dyna: mi se părea cumplit de nedrept ca că nu puteam să ajungem milionari din cauza unui bețiv care își găsise să se odihnească tocmai acolo.
Dyna s-a căutat în buzunar și a scos o bancnotă de zece dolari.
— Privește la mine, frate mai mic! a spus ea încrezătoare.
A deschis portiera și când a coborât a mormăit în barbă:
— Sper ca în cele din urmă să recuperez investiția...
S-a așezat lângă Luke, care abia dacă a părut conștient că venise cineva lângă el.
— Salut, Luke, i-a spus ea așezându-se lângă el și luându-l cu brațul de umeri.
— Ha! a spus Luke.
Și zău dacă părea capabil să spună mai mult.
Dyna a privit la mine dezamăgită și o clipă am crezut că o să-l împingă de pe bancă și o să urce în mașină, să ne urmăm planul fără să țină seama de bețiv. Se pare că și-a dat seama că nu e o soluție viabilă, fiindcă a încercat în continuare să poarte o discuție.
— Luke, cum de nu ești și tu pe stadion, ca toată lumea?
Luke a ridicat capul spre ea și a privit-o cu ochi tulburi.
— Păi, la ce să mă duc? Toți beau și se distrează, iar eu nu mai am niciun sfanț.
Prin aburii alcoolului a zărit bancnota de zece dolari din mâna surorii mele și a făcut ochii mari.
— Ce vrei să faci cu ăia? a mormăit el.
Dyna a zâmbit și i-a întins banii.
— Păi, mă gândeam să ți-i dau ție să te duci și tu să te distrezi ca toată lumea.
Pentru că Luke părea să ezite, Dyna a continuat:
— Să știi că bunicul meu te aprecia foarte mult.
În cele din urmă, Luke a luat banii și a mormăit ceva despre bunicul nostru, deși nu sunt sigur că își mai amintea despre cine e vorba.
L-am urmărit cu privirea până când a ajuns împleticindu-se la capătul pieței.
Dyna a urcat lângă mine și a spus:
— Nu garantez că va ajunge până la stadion, dar măcar e bine c-a plecat de aici.
Am mai așteptat câteva minute privind precauți în jur și tocmai ne pregăteam să coborâm, când am auzit deasupra noastră uruitul unui elicopter. A zburat chiar pe deasupra pieței și atât de jos, încât o clipă am crezut că va lovi partea superioară a vârtejului.
— Ăsta mai lipsea, a mormăit Dyna și a privit spre elicopterul care se pierdea spre stadion.
Era elicopterul singurului post de televiziune local și probabil se grăbea să filmeze spectacolul de artificii.
— Bine că a plecat, am spus eu oftând. Nu mi-ar fi plăcut să mă filmeze în timpul celui mai elaborat jaf al secolului.
Dyna a clătinat din cap.
— A plecat, lua-l-ar gaia, numai că a lăsat urme.
— Ce vrei să spui?
Și am privit spre vârtejul pe care mi-l arăta Dyna.
— Privește spre pete, a precizat ea. Va trebui să ne grăbim.
S-a observat încă de la primele sfere că, dacă în momentele terminale trece prin preajma lor un corp masiv – și un elicopter este destul de masiv –, își accelerează procesul de autodistrugere, iar petele cenușii își accelerează transformarea în pete negre.
— Va trebui cu adevărat să ne grăbim, a spus soră-mea și mi-a întins mănușile. Hai să mergem!
Am coborât, am intrat în vârtejul care părea acoperit de pete tot mai negre și l-am împins cu ajutorul mănușilor peste clădirea băncii. Dintr-un asemenea vârtej lumea înconjurătoare se vedea ca printr-o sticlă groasă pe care curge un șuvoi puternic de apă. Numai că de data asta, fiind noapte și petele negre tot mai multe și tot mai întunecate la culoare, abia, abia am nimerit banca.
În cele din urmă am ajuns cu marginea vârtejului chiar în biroul Dynei, acolo unde era și seiful băncii, iar soră-mea s-a repezit la seif strigându-mi peste umăr:
— Gata, nu mai împinge! Du-te în partea opusă și oprește vârtejul, apoi mută mașina în spatele băncii.
În primul moment nu am înțeles ce vrea să fac, dar în cele din urmă am văzut cum vârtejul, din cauza inerției și a vitezei mari pe care i-o imprimasem, își continua mișcarea, riscând să iasă din clădirea băncii.
M-am proptit cu mănușile în „zidul” opus al vârtejului și, când mi s-a părut că s-a oprit, am ieșit prin același loc prin care intrasem și am mutat mașina în întunericul dens al străzii din spatele băncii.
Am lăsat motorul pornit și priveam cu nerăbdare spre ieșirea din spate. Îngrijorarea mea creștea cu fiecare clipă, mai ales când vedeam cum petele negre își măreau necontenit suprafața.
Am coborât din mașină și exact în clipa aceea a țâșnit Dyna din bancă, abia cărând cele două genți cu bani. I le-am smuls din mână și am strigat:
— Dă-le și fugi!
A aruncat o privire fugară spre peretele vârtejului și în primul moment am crezut că va ezita să treacă înapoi și să-și recapete vârsta originală.
S-a uitat o clipă spre mâinile ei și cred că a zărit ceva ce nu i-a convenit, fiindcă a țâșnit înapoi în vârtej, iar eu am dat din nou ocol băncii. Am ajuns în fața intrării exact în momentul în care Dyna țâșnea din bancă, iar vârtejul devenea de un negru ca noaptea.
S-a aruncat în mașină și a strigat:
— Accelerează, frate mai mic, fiindcă vârtejul ăsta e dat dracului.
Am călcat pedala accelerației și cred că abia ne-am depărtat la vreo cincizeci de metri când în spatele nostru s-a auzit, peste tot zgomotul motorului, un plescăit enorm și am văzut în oglinda retrovizoare cum vârtejul s-a pleoștit, lățindu-se mult mai mult ca altele.
— Ți-am zis eu că e dat dracului, a comentat sora mea. Ai văzut? Când a făcut implozie, a ocupat aproape toată piața.
Ceva, ceva văzusem eu, dar la viteza pe care o aveam preferam să fiu atent la drum, fiindcă nu aveam chef să mă lovesc de ceva cu două milioane de dolari pe bancheta din spate. Iar faptul că vârtejul se întinsese atât de mult era în avantajul nostru, fiindcă transformase în praf toate camerele de supraveghere din piață.
Am ajuns acasă fără niciun incident, chiar în momentul în care pe stadion se desfășura ultimul act al spectacolului de artificii: un glob pământesc cu un diametru de aproape o sută de metri.
Ne-am oprit pe verandă, fiecare cu câte o geantă în mână, și am privit globul până când, în cele din urmă, s-a stins.
— Dacă mai ținea puțin spectacolul, puteam să ne alegem locurile pe care le putem vizita de mâine, am spus eu și am intrat în casă.
— Eu nu îmi aleg nimic, fiindcă știu unde vreau să merg, a spus Dyna.
— Unde? am întrebat curios.
— În Paris, în Place Pigalle, să mă apuc de pictat. O să stau acolo până când o să mi se termine banii.
A aruncat geanta cu bani și a tras fermoarul în timp ce spunea:
— Sper că știi că fiecare bancnotă, indiferent că este de un dolar sau de o sută de dolari, cântărește un gram.
Am privit la ea fără să înțeleg:
— Asta înseamnă că un milion de dolari cântărește exact zece kilograme, deci conținutul celor două genți are exact douăzeci de kilograme.
— Tot nu pricep.
A clătinat din cap și a spus:
— Când am ieșit din bancă cu cele două genți și am văzut cât de multe pete negre erau pe vârtej, o clipă mi s-a făcut frică și am vrut să renunț să mai traversez iar vârtejul.
A clătinat din cap și a continuat:
— Apoi mi-am văzut pielea îmbătrânită de pe mâini și mi-am adus aminte cât de grele mi-au părut gențile, așa că m-am hotărât să risc. Nu voiam să rămân definitiv la vârsta de patruzeci de ani sau cât aveam.
A desfăcut un fișic de bancnote de o sută de dolari și a aruncat banii pe pat.
— Am riscat, a spus ea, și uite-mă aici mai bogată cu un milion de dolari.
Se juca cu banii aruncându-i în sus și încercând să-i prindă. Deși era casieriță și umbla toată ziua cu bani, eu am fost primul care a observat.
Am luat o bancnotă și am întors-o în lumină ca să o pot studia mai bine.
— Ce-i? m-a întrebat ea, dintr-odată atentă la mișcările mele.
I-am întins bancnota și i-am spus cât de sarcastic am putut:
— Cred că va trebui să îți amâni excursia la Paris cu vreo zece ani, surioară dragă.
Mi-a luat bancnota și a studiat-o atent.
— Nu înțeleg, a spus ea, dar chiar în clipa aceea a văzut despre ce este vorba.
Bancnota erau nouă-nouță, așa că se vedea clar sub chipul sobru al lui Franklin că suta de dolari pe care o ținea sora mea în mână avea să fie tipărită peste exact zece ani.
A urmat o oră de cumplită dezamăgire, apoi în ochii surorii mele au început să apară iar sclipirile alea pe care i le zăream în timp ce se învârtea căutând cai verzi pe pereți în jurul cercului palid din iarba din spatele casei.
Am încercat să ghicesc la ce se gândea: după atâția ani petrecuți împreună, credeam că învățasem să o cunosc destul de bine.
Lumina din ochii ei s-a stins brusc, ca și cum ar fi învârtit un comutator. Asta nu înseamnă că renunțase la idee, cât pur și simplu că-i găsise o soluție problemei și voia să o ascundă de mine pentru a mă persifla măcar o vreme. Dar, dacă găsise ea rezolvarea, eu cu ce eram mai prejos? Mi-am strâns capul în pumni și am început să mă gândesc intens.
— N-ai să ghicești niciodată cum să rezolvăm problema, frate mai mic, a spus ea plină de sarcasm
Și tocmai asta a făcut să țâșnească ideea.
— Trecem banii printr-un vârtej albastru, soră mai mare, și-i facem să aibă cu zece ani mai puțin.
A început să râdă ca în vremurile bune.
— Ți-a trebuit cu cinci minute mai mult decât mie să găsești o rezolvare, frate mai mic.
Am deschis televizorul și am spus:
— Atunci ar trebui să ne grăbim, fiindcă savanții de la Universitatea Harvard în colaborare cu cei de la MIT lucrează de zor la un dispozitiv pentru anihilarea vârtejurilor. Chiar astăzi am văzut un reportaj pe tema asta înainte de a pleca la stadion. Se părea că lucrările sunt în stadiu destul de avansat.
Crainica de la știri era toată numai un zâmbet și un junghi m-a săgetat prin inimă cu mult înainte de a înțelege ce spune ea. În cele din urmă au ajuns și vorbele ei la mine și m-am făcut palid la față, la fel ca Dyna.
— O veste bună pentru toți telespectatorii noștri am primit de la MIT. Dispozitivul pentru anihilarea așa-numitelor vârtejuri temporale este gata și a fost pus în funcțiune chiar în această seară, deocamdată asupra unui vârtej aflat chiar în curtea Institutului Tehnologic din Massachusetts.
Crainica s-a oprit din vorbit și în prim-plan s-a văzut un vârtej verde, de care se apropia un grup de oameni de știință în halate albe. Aveau cu ei un dispozitiv nu mai mare decât un cuptor cu microunde care avea o mică pâlnie metalică, pe care au îndreptat-o spre vârtej. În numai câteva clipe, acesta și-a schimbat nuanța din verde sidefiu într-un verde murdar, care s-a acoperit mai întâi de pete cenușii, care în cele din urmă au devenit negre. Nu a trecut mai mult de cinci minute de când puseseră dispozitivul în funcțiune și din vârtej nu a mai rămas decât o grămadă de praf spulberat de curenții de aer.
— Va trebui să ne grăbim și să căutăm cât mai repede un vârtej albastru, până nu le distrug ăștia pe toate.
Dyna s-a făcut și mai palidă și mi-a făcut semn să ascult în continuare.
— O veste și mai bună este că acest dispozitiv nu va trebui plimbat pe la fiecare vârtej în parte, fiindcă după distrugerea primului s-a produs un soi de contaminare între ele, astfel că la această oră ele se autodistrug unul după altul. Autoritățile sfătuiesc populația să păstreze distanța față de vârtejuri, fiindcă nu se cunoaște modul în care se transmite informația de la un vârtej la altul, dar se presupune că până mâine dimineață toate se vor autodistruge.
Camera de filmat s-a plimbat peste mai multe vârtejuri care, într-o adevărată sarabandă, se transformau în cenușă unul după altul.
— Poate dacă ne-am grăbi am mai găsi un vârtej albastru pe undeva, a îngânat Dyna disperată, dar eu am clătinat din cap.
— Chiar dacă am găsi vreunul, este prea periculos să intri, soră mai mare. Nu vreau să risc să te pierd nici măcar pentru un milion de dolari.
Cu ochii în lacrimi, mi s-a aruncat în brațe, dar după numai câteva secunde s-a desprins din îmbrățișare, s-a îndepărtat și m-a privit atent.
— Tu coci ceva, frate mai mic! Te cunosc mai bine decât oricine și simt că ai un plan. Vorbește și nu mă mai ține pe jar.
Am ridicat de pe pat o bancnotă de o sută de dolari și i-am fluturat-o prin fața nasului.
— Fată dragă, hârtia asta valorează cel puțin o mie de dolari, dacă nu cumva chiar puțin mai mult.
Sora mea era o fată isteață, fără îndoială, dar fără niciun pic de logică fuzzy: niciun pic de nebunie sub claia ei blondă de păr. Sau nu nebunia de care era nevoie acum.
— Explică-te și nu mă mai fierbe! m-a somat ea.
Și atunci, oftând, i-am explicat.
— Până în urmă cu o oră, să obții o astfel de bancnotă era foarte simplu: era suficient să treci cu o sută de dolari în buzunar printr-un vârtej verde și să o lași la un prieten, apoi te întorceai după ea.
— Tot nu înțeleg, s-a încruntat Dyna.
— Dar e simplu, fată dragă: toate vârtejurile de indiferent ce culoare sunt pe cale să se autodistrugă, deci nimeni, ține minte ce-ți spun, NIMENI nu mai poate obține așa ceva.
Încă era încruntată, dar se vedea în ochii ei un început de înțelegere, așa că am continuat să-i explic.
— Noi avem câte zece mii de bancnote care valorează o avere, cu condiția să găsim oamenii potriviți.
Tot nu era convinsă, așa că m-a întrebat:
— Cine crezi tu că ar fi atât de nebun, încât să dea o mie de dolari pe o bancnotă de o sută pe care n-o va putea folosi decât peste zece ani?
Am zâmbit ușor, pentru că aici intram pe un tărâm pe care eu îl cunoșteam foarte bine: lumea colecționarilor.
— Mă gândesc că cineva care a dat o mie de dolari pentru o liră falsă contrafăcută de fasciști în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial va dori să cumpere și așa ceva.
— Nu cred, a spus Dyna cu încăpățânare. Nu te cred și pace.
O săptămână am fost înclinat să-i dau dreptate, dar în cele din urmă a apărut primul cumpărător, pe urmă al doilea, iar după al treilea a trebuit să măresc prețul, fiindcă nu mai aveam decât 9.997 de hârtii de câte o sută de dolari.