De când încă se ținea minte, Catia se știa de cuminte, harnică, ascultătoare... nu fără ghidușii și secrete ale ei, ca tot copilă cu simțuri și aptitudini sănătoase. Creștea fata în condiții de îndestulare și alinare. La șapte ani a pornit la școală... Cu doi ani de carte românească știa bine să citească, amintiri din copilărie să povestească... Desena, cânta, broda... foarte caligrafic scria, din note bune nu mai ieșea. Când mamă-sa Măranda o vedea stăruitoare la masa de lecții, întreaga săptămână o visa învățătoare. La sărbători, o lăuda la neamuri și cumătre, o încuraja... Fetei asta-i plăcea, numai că tare se rușina, mai ales când simțea priviri ațintite asupra ei. Cum se îmbujora la față, de stingherită ce era, repede găsea ceva să scoată din casă sau să aducă de afară. Până se întorcea ea cu fața limpezită, nevestele înviorate de hinu roșu (care sare ca cucoșu), se apucau de fredonat melodii de tinerețe. Captivată, fata își făcea loc lângă mamă-sa, o cuprindea de gât, o săruta, apoi, lipindu-i-se cu obrazul de umăr, intra și ea în tonul cântului. ” Dorul de mamă” trecea în ”pădure verde pădure, trandafir de la Moldova, căruța cu cai”, și tot așa... până osteneau femeile și se împrăștiau pe la case. Veseliile în acei ani nu erau tare potrivite. Mergea războiul.


La venirea rușilor, Catea s-a dus din nou la școală. A trebuit să o ia ca de la început. S-a schimbat alfabetul, cărți nu erau... dar cine se străduia, cunoștințe aduna. Nevoia mare a venit odată cu foametea, când învățătura nu mai ticnea. Școala a fost închisă. Cu foamea au năpădit și bolile.
Tiful, ce în iarna lui 47 invadase satul, pătrunse și în casa lui Neculai. Primul atacat de boală a fost el, apoi Măranda. Rămasă mai mare în casă, Catea i-a îngrijit cum a putut, până i-a văzut pe picioare. Apoi s-a îmbolnăvit ea. O ceață deasă i-a acoperit vederea... Părinții îi mureau de milă...
După o vreme de amorțire, fata a dat semne de viață. Aiurea în convulsii, cu gesturi neînțelese... Apoi și-a revenit, negura de pe ochi i-a dispărut... Primul lucru făcut a fost să-l strige pe Neculai.
– Teteie, vină oleacă la mine. – Vin, fata tatii, cum să nu vin, acu vin, la fuga... Spune, fata tatii, și-ți dorești inima. Teteia-ți aduși tot și vrei tu, numa să-ți hie de leac, fata tatii, fata tatii... – repeta el într-una, fără să-și găsească loc în casă, de bucurie că o vedea scăpată din gura morții. – Vreu apă di la cișmea... di la grădina noastră. – Aduși teteia apă, aduși di undi vrei tu, fata tatii. Chiar acu mă pornesc. Păn în sară-s înapoi. Mărandă, n-o lăsa pi Cătișoara sîngurică! Amână toată treabăluiala și stai cu dânsa păn vin eu! M-ai înțeles?

– Te-am înțeles, numa puni cojocu pi tine. Afară-i iarnă. Ia și toporu, să nu dai di lupchi flămânzi.
– Am să le dau eu lor mâncare, mama lor di lighioane!.. Apa de izvor fetei i-a fost de leac, într-o săptămână a prins la putere. În convingerea ei de copilă, anume cișmeaua de sub vârful dealului – de ea adorată pe când tată-său o ducea-n căruța la grădinărie – a ridicat-o din pat, șă iasă afară, cu ochii limpeziți să vadă lumina soarelui...


Familia a învins tiful, dar nu și primejdia anului. În primăvară strânsoarea foametei s-a făcut încă mai simțită. Neculai tăia în oi, ajunse și la vitele mari, dar țâra de grâu rămasă pe fundul sacului îl înspăimânta. De pâine omul avea nevoie mai mult ca de orice. Salvarea toată era în roada nouă, dar până la ea trebuia de ajuns. Câmpurile înverzite de grâne insuflau răbdare, umilință și ultimă speranță.
La început de vară, lumea se năpusti asupra dealurilor. O traistă de spice, încă în lapte, fierte în ciaun cu o mână de oase, dădea putere și curaj, o zi întreagă fiind în stare să țină cu suflet o casă de oameni. După spusele bătrânilor rămași cu zile, secerișul acelei veri aduse roada cea mai așteptată în ultima sută de ani. Grânele adunate au izgonit foametea din satul rărit, cu lăcașuri pustii... Familia a supravețuit, învingând calamnițățile cauzate de secetă, război și regimuri în putere. A supravețuit și Catea, dar la școala ei dragă nu s-a mai întors.
După suferințele trase în anul foamei, oamenii au intrat în spaimă. Frica de moarte îi obliga să strângă orice fărâmitură, să facă ascunzișuri cu posmagi... Nici oasele din mâncare nu se mai aruncau la câini: se sărau, se uscau, se înveleau în hârtie groasă și se păstrau. Dar salvarea nu era în suhari*, ci în formarea colhozurilor, conform noilor directive.
Ca orice gospodar, Neculai Mocanu nu avea nevoie de colhoz. Măranda însă, altfel vedea lucrurile. Știindu-și bărbatul de mândru și îndărătnic în obârșia lui, l-a luat cu încetul. După nopți vorbite cu răbdare, ajunseră la concluzia că se merita de acceptat noua orânduială, măcar prin simplul fapt că ”Viața e mai scumpă ca orice altă scumpete”. Anume conceptul dat l-a prefăcut pe Neculai în unul din inițiatorii gospodăriei colective, la inaugurarea căreia el se evidenția între primii înscris în listă, fiind ales și brigadir în propria-i grădinărie.

Oamenii în sat, trecuți prin nevoile foametei, neștiind de care bunuri așteptau din partea colhozului, își înscriau la lucru și copii, să crească numărul de trudozile. Anume de zilele lucrate depindea distribuirea viitoarelor roade. Neculai a procedat la fel. Loghin îi murise la front, Olimbița (fata mai mare) se măritase, Manole era plecat în Ucraina la ФЗУ*. Fetele mai mici, născute după America, erau prea fragede la munca pe deal. Rămânea doar Catea.

Fata a lucrat cu stăruință primăvara și toată vara, cu nădejdea ca toamna să pornească iar la școală. De câte ori pomenea de învățătură, tată-său ascundea ochii, tușea, se înroșea la față și pleca îndărăt. Bănuiala se adeveri. Fata nu ajunse la școală în anul cela, nici în următorul. Abia după două roade de colhoz, văzut cu podul plin de grâu și coșerul de popușoi, Neculai i-a dat voie, dar întârziase. În realitate, cunoașterea era binevenită și atunci, însă ea n-a consimțit faptul. Orgoliul mocănesc nu-i mai permitea să meargă la școală cu doi ani rămasă în urmă de clasa ei...
Așa și n- a mai făcut Catea cei șapte ani de carte la cerința timpului. A rămas cu cele patru clase neterminate, din care –două la români și două la ruși, ce era prea puțin ca să-și poată împlini visurile insuflate de mamă-sa Maranda.



Catia muncea, creștea, se făcea mare, dar la băieți nu prea se uita, era devreme. Și apoi, tat-so Neculai își ținea odorurile din strâns, mai ales când era vorba de conduita între femeie și bărbat. Da, era devreme, și educația din casă era potrivită, dar asta nu însemna că adolescenta trebuia să țină ochii închiși. La șezători, sărbători și la nunți în sat, mai atrăgea și ea atenție la vreun flăcău mai frumușel, mai îmbrăcățel... Ce-i frumos, și lui Dumnezeu îi place, iar privirea și gândul nu sânt de judecat nici cu martori, nici fără ei. Exact așa cuvinte auzise ea de la mamă-sa Măranda, cînd Neculai nu era acasă.

Din punctu-i de vedere conceptual, Catea demult avea în minte prototip de bărbat care ar fi interesat-o, la timpul cuvenit. Modelul ei ideal includea trăsăturile tatii, a răposatului frate Loghin, și a fratelui Manole, care-i era mai drag ca oricare flăcău de pe lume. Bărbații ei erau buni la suflet, cuminți, atenți cu nevestele lor: le ajutau în gospodărie, născoceau șmecherii ca să le ușureze lucrul, mereu le alintau cu broboade, basmale, mărgele, inele... Când ieșeau în sat, era de o plăcere să te uiți la ei: aranjați, cu îmbrăcămintea pusă la punct, încălțămintea lustruită, prietenoși, veseli, deschiși. Vorba le era vorbă, cuvântul - cuvânt, gluma - glumă, nu suduiau, nu se sfădeau, nu se îmbătau, nu se băteau, ariolu-rișca nu jucau...

Oricare cavaler observat de văzul ei, neapărat era pus alături de model. Dacă nu semăna cu acel model măcar trei sferturi, tot atunci era și uitat. Așa s-a întâmplat și cu Andrei a lui Grigoriță la jocul acela, când prima dată fu văzut ca flăcău. La chip și trup nu arăta rău, avea ceva atrăgător. În schimb, fața cătrănită îl făcea posac, greoi, poate și rău, nemaivorbind de felul cum se îmbrăca, și mai ales cum se purta... De atunci, nu s-a mai uitat la el. Când se întâlneau față în față din întâmplare, pe deal sau în sat, el îi căuta ochii cu îndrăzneală, ea întorcea capul, să-l piardă din vedere. Nu-l respingea, doar evita să-i acorde atenție.
Atitudinea aleasă a durat.
Caterina a mai crescut, s-a împlinit la corp, s-a făcut membră adultă a părții feminine. Ca înălțime, se apropia de talia mijlocie. Natura întruchipa în persoana ei trăsăturile mai importante ale părinților, cu evidentă înclinație spre a maică-sei Măranda. De la dânsa-i provenea părul des, negru, smolit, sprâncenele negre conturate, ochii căprui, fața netedă corectă, doar nițel alungită de obrajii ovalați în favoarea frumuseții n juste feminine, rumeniți într-un amestec fin de roz cu maron deschis. Nasul îl avea cârn mocănesc, subțiat la nări și în sus. Buzele-i proeminente, în justă măsură proporționate restului feței, îi ascundeau dinții albi sclipitori, unu ca unu calibrați.

Andrei, nici el nu era urât, nici holtei bătrân, să nu fie luat în seamă de ochii fetelor de măritat. La douăzeci și trei de ani se arăta de statută mare, lat în spete, curajos... Purta capul dezgolit, părul tuns militărește, cu freza neagră și deasă dată puțin în dreapta, ascunzând parte din fruntea-i înaltă. Deasupra ochilor întunecați se evidențiau sprâncenele alungite din rădăcina nasului până-n tâmple. Nasul lung, cărnos, reliefat cu creastă la mijloc,pomeții severi; gura strict închisă, barba lată înainte avansată – în profil și ”en face”, de jos în sus și de sus în jos – cât și dura-i privire plină de răspundere, insuflau încredere, credință în putere și spirit bărbătesc. Mai în scurt, Andrei era Andrei, chiar dacă nu le avea cu pălăriuțele, cămășile cu floricele, batistele cu horboțele... Da, adevărat era că la jioc nu se dădea urnit. Rar, când se amesteca în horă, și atunci împins de hărțagu vinului, de alfel, în viață nu l-ar mai fi văzut cineva tropăind ca ursul, încleștat de brațe din amândouă părțile. Poate de-atâta și o întindea el cu flăcăitu, fără logodnică. Mămăi-sa îl mai îndruma să atragă atenția la Maria de peste râpă – fată vrednică, una la părinți, cu zestre bună, frumoasă casă doldora de lâni în țoale și covoare; cufere, sertare și dulapuri din lemn tare... Toamnele, îl trimitea la părinții Mariei, să le are grădina cu tractorul, să ajute la ridicat, la cărat... El se ducea, făcea tot ce trebuia, stătea și la masă, și două pahare de vin închina, și la fata de măritat se uita, dar nu cu ochii care o vedeau pe Catea.
La un început de vară, într-o seară, Andrei trecea pe șleah. La o fântână, s-a oprit să bea apă. A scos o găleată plină și a băut pe săturate. Când să răstoarne apa rămasă în ulucul de cai, dădu cu ochii de Catea, cu două căldări la braț. ”Buna sara”, zise ea, în ton prea oficial. El, fără a-i răspunde, slobozi găleata goală în fântână, apoi, învârtind fără grabă roata budăiului, o scoase plină. – Pune căldărușîli jios, să le umplu, zise el în semn de curtezie dezinteresată. – Îs căldări ca lumea, nu cum le vezi tu, rup din umeri... – ripostă Catea în serios, aranjând vasele pe pământ, fără a dovedi să le ridice. El le înșfăcă de torți, coborî scările de la fântâna ... – Mai departe le duc eu, protestă ea sfiită, aținându-i repede calea.
– Nu ti temi, nu ți le fur. Am vurut să le aprochii oleacă di poartă.
– Mulțămăsc, da nu mai trebui. – Ei hai, du-le tu, dacă crezi că așa-i mai ghini. Mă duc și eu acasă. Mă așteaptă un copac cu șireși... Toată zîua m-am gîndit numa la dînsu.
– Da a noastre s-o trecut... Cari o mai rămas, li mînîncă vrăghiile.
– A noastre acu-s coapte-coapte... Vrei să le guști? – Cui nu i-ar plașe... mai ales că anu ista-s puține? – Acuș-ți aduc, piști jiuma di șias îs aiși. – Nu-u-u!.. Azi nu! – Da cînd, mâini? – Niși mâini... sâmbătă sara. la fântâna de pe hudiță. – Sara-i lungă... Pi la și oară? – Cam ca pi-acu. – Așa divremi? – Numa hoții mănâncă șireși pi întuneric.
Sâmbătă Andrei s-a rupt mai devreme de la lucru. Acasă s-a scăldat, s-a ras, s-a pieptănat, a pus pe el cămașă călcată, pantalon curat... s-a gătit cum socotea că arăta mai bine, fără să vadă oglinda. Și-a amintit de cireșe doar când trecuse râpa. S-a întors înapoi, altfel întâlnirea pierdea puncte. S-a dus direct la copacul cu pricina, a umplut buzunarele, a luat și în pumni. Afară se întuneca. La fântână nu era suflare. Cavalerul a întârziat – de ce se temuse, de aia nu scăpase. Ce era să facă? – S-a rezemat cu spinarea în gardul de alături. A stat el câteva minute, a mâncat cireșele din pumni și hai să plece. Când să iasă la drum, o zări pe Catea cu o căldărușă în mână.

– Asta-i sară la tine, Andrii? – Ai mai fost o dată? – Păi da, am umplut toate căldările cu apă din casă, asta-i ultima rămasă goală – răspunse domni
șoara fără mare supărare, că de fapt nici nu era adevărat. O spuse mai mult să controleze dacă flăcăul avea simțul glumei. El nu râse, nici nu oftă, poate și zâmbi cu zgârcenie... Da cine-l vedea, în beznă aia grăbită? Convorbirea, la care ea pretindea, nu s-a realuzat. Ea spunea, povestea... el numai asculta. Odată ajuns rândul să răspundă și el cu ceva, de la liniște în jurul fântânii se făcu încă mai întuneric. În momentul cela nu știa ce să zică. Da ce cuvinte pregătise el, repetându-le zile la rând, să nu le uite... Cavalerul, cât de tare era el la bătaie și tractoare, s-a tupilat. Neștiind ce să facă mai departe, din întâmplare a dat cu mâna de un buzunar. Situația au salvat-o cireșele, uitate de ambele părți. Andrei a prins a le înfuleca aproape întregi, cu tot cu sâmburi.
– Da și-s di buni... – tot repeta el, cu gura plină. – Aestea-s tufoasî, dintr-un copac mari din fundu grădinii. Avem ș doi mai târzii, în istlalt capăt. Când sî negresc, sî fac dulci că niși zăhar nu trebuie. Avem șî amari, doi copași di jemini, tot în fundu grădinii. Să vezi numa, și dulciață șerbi mămăia...
Bucuros că i se întoarse darul vorbirii, a tot povestit el de copacii lui, până a golit buzunarele. Când rămase cu doi cercei în palmă... –Asta se cheamă că m-ai servit cu șireșe... – M-am luat cu vorba... ea-le care o rămas, macar di gustari.
– Mulțămăsc, azi di-acu nu. Termină-le tu, odată și li-ai înșeput. – Da tu?.. Hai că mă duc răpidi după altili.
– De mine n-ai grijă, mai aveți o grămaza copași. Mămăi-ta îi tari darnică și bună la suflet. Am să trec într-o zî pe la dânsa, poate m-ar lăsa să culeg o căldare, de-așelea negri, mășcati,
din fundu grădinii...
Cu acele sfidătoare cuvinte randevuul a luat sfârșit. Domnișoara făcu stânga împrejur și porni în sus pe hudiță, cu deșertul, să umple căldarea la fântâna din șleah. Cavalerul o luă la vale, spre râpă, fluierând ușurel un cântec neînțeles nici de el.

Sigură că flăcăul nu se potrivea nici pe departe cerințelor, Catea a hotărât să-l dea uitării. Îdeea I s-a părut nespus de bună, numai că l-a visat noaptea. Se făcea el lângă poartă la tat-so Neculai, îmbrăcat de fală, suit pe faeton tras de cai albi, cu ladă mare învârfonată de cireșe negre, mășcate... Ea se vedea gătită într-o rochie lungă de satin, încălțată în pantofi cu tocuri subțiri... Ea numai trecea poarta, când el slobozi hățurile, sări de pe capră, se năpusti la dânsa, o luă (parcă grijuliu) în brațe, o apropie de faeton și... o aruncă drept pe bancheta din spate, pe neașteptate, fără macar să o sărute, fără să-i spună un cuvințel. Apoi sări pe capră, puse mâna pe hățuri și porni careta în goana cailor. Ea, parcă zbura, nici macar nu înțelegea încotro țineau calea armăsarii: că spre Lărgana, că invers...
– Ei cum poți să ai atracție di omu ista, dacă el și-n ghis îi nesăbuit? Oare chiar nu-și dă sama că un bărbat nu să poati purta așa cu o fimeie? Cum poati el s-o azvârlă așa, nitam-nisam, ca pi un sac di popușoi, mai ales cu așa rochie pusă pi dânsa... – tot blujdea Catea aievea, încă netrezită căutând răspuns la suta de întrebări.


Până la urmă, nefiind în stare să lege visul cu realitatea, fata s-a adresat la mamă-sa. I-a povestit cu amănunte epizodul cu faetonul, exact cum se întâmplase în somn, schimbând numai înfățișarea vizitiului, prezentându-l ca flăcău necunoscut. Măranda nu era mare clarvăzătoare, dar știa a desface cazuri similare.

– Precis că nu-l cunoști pe bărbatu care te-o luat în brațe? – își întrebă ea încă o dată fata, uitându-i-se drept în ochi.
– Nu, mamă. O fost în ghis când prima dată l-am văzut. – Sămăna cu șineva din sat, care să-ți placă, poate la care te gândești sau te-ai gândit, sau ți-o plăcut mai înainte? Spune drept, altfel mă încâlcesc.
Roșind iar obrajii, Catea privi cu sfială surorile mai mici, care taman atunci măturau casa.
– Tudoră, și tu Nătali, i-a mai ieșiți pi-afară, fașiți curățănie în ogradă, că aici am făcut eu azi dimineață. – Fetele cârniră din nas, dar cuvântul mamei era sfânt. Rămasă cu Măranda, Catea destăinui istoria cireșelor. – Asta schimbă cartina*, fată dragă – zise mamă-sa, mai mult îngrijorată decât curioasă. – Însamnă că tot Andrii era și cu faetonu. Așa-i?
– Așa-i mamă, da să nu crezi că ñi-i drag. – Da? Atunci, din și cauză te-ai întîlnit cu dînsu? l-ai și ghisat...Tu pi mini nu mă lua cu măgulele. Spune drept, își plași di băietu lu Gligoriță? – Drept să-ți spun, la înfățișari mă atrage, oleacă... da-i cătrănit, nu știe să vorghiască, nu să îmbracă... îi și zgîrșit.

– Da. Îi arătos, bărbătos, samănă tare cu bunel-so Andrii, da nu-i așa de vesel și vorbăreț. La apucături aduși mai mult cu tat-so – tăcut, lacom di lucru... Da di zgîrșit – lucru înțeles... Așa ii neamu din partea mămăi- sa. Eu pe Licheruța o știu de mititică. Ferească sfântu să împartă e cu șineva șeva. Și dacă asta să întămpla – numa cu mare interes. Ei nu-s ca noi. Noi altfel trăim... Tu cu feleșagurile lor n-ai să te împăci nișiodată.
– Ei, mamă!.. Ai spus-o, parcă am di gând să mă mărit cu dînsu.
– Nu poți ști nișiodată și ti așteaptă, Cătișoară, rămîie vorba între noi două. Ferească șial di Sus, să ajungă așa vorbe la urechile lu tat-to. Știi că, di când îi sfădit cu Grigoriță, nu suferă o vorbă legată di familia lui, d-apoi să audă macar o adiere de căsnicie cu băiet a lui. – Da, asta să cunoaște la dânsu... Pi Andrii n-are ochi să-l vadă. Pe deal niși mîncari nu i-ar da, dacă ar hi voia lui. – Iar te-am prins. Spui că nu-ți placi, da-l jălești cînd șineva-l osîndești, chiar dacă așial șineva ți-i tată drept. – Mamă!.. Și di un animal ți să fași jăli, cînd îl vezi flămînd... Teteia nu are pentru și fași lucru ista. – De câte ori am încercat eu să scot supărarea ditr-însu... Dijeaba. Scăpare n-are nici el, nici Grigoriță. Niși nu mă taie prin cap, cine ar hi în stare să împace așa oameni îndărătnici. Poate v-o nepoată... Doamne mă iartă de prostia spusă. – Mamă!.. Lămurește-mă cu ghisul, că acuș intră șineva...
– N-am cu și te bucura, draga mamii. Un bărbat, poate hi chiar așiala care te-o luat în brațe, a să te ea de nevastă, de obligată. Păzește-te de bărbați, mai ales de așiala, pe care l-ai văzut în ghis. – Da mătale, te-ai măritat din dragoste curată? – Draga mamii, pe timpu tinereții noastre așa cuvinte se folosau mai mult la șezători. Când venea ceasu de logodit, rar din părinți care le întrebuința la înțelegere. În vorbe se auzea de covoare, casă, pămînturi, pluguri, boi, oi... Pe mine nu m-o întrebat nimeni dacă îmi era drag tat-to. M-au măritat cu dânsul, și cu asta s-a terninat fetitu. Noroc de mine, că s-a nimerit om plăcut, atent, cumsecade. L-am îndrăgit, nu deodată.
– Și dacă te-ai fași acu fată mare, și ai avea di ales, te-ai mai mărita cu dânsu? – Asta întrebare-i jidănească, ia ce-ai mai învârtit-o, fată dragă! Poate l-aș hi ales pe tat-to, da poate nu... Când omu-i tânăr, gândește într-un fel. Cu anii se schimbă și el, și mintea ii alta. Acu, precis că l-aș alege anume pe dânsu, și nu pe altșineva. – Te-am văzit și mâhnită din cauza lui, și nu odată. – De multe ori am fost supărată pe tat-to, pentru greșelile lui făcute din încăpățânarea de la născare. De fiecare dată l-am iertat. Și acu-s gata să-i iert năravu. Are multe însușiri bune, în stare să adeverească oricare scuză. Eu îs mulțumită de viața trăită cu dânsu. Mă rog la Domnul să aveți și voi norocu să dați de așa bărbați.
– Așa bun cum este, pe mine m-o rupt di la școală... – Nu cumva încă di atunci mai ții mânie pe dânsu? – Nu, am înțeles că altfel nu se putea. Câte odată mă apucă ciuda, din cauza că nu m-o impus să termin învățătura mai târziu. Dacă era el atunci mai aspru cu mine, mă îndrepta cu sila pi drumu școlii. Trăgeam rușine o săptămână-două, da păn la urmă tot venea mintea la cap. Poate terminam școala, învățam mai departe la Cahul, la Chișinău... Poate altfel să așternea viața, poate nu mai trăgeam sapa di coadă pi dealuri di colhoz... Acu, dacă-s fată mari, tre să mă și mărit, n-a să aștept să mă râdă satu ca pi o băbană ...
– Hai, nu ti osândi, Cătișoară. Nu tat-to, eu am fost jinovată. Eu trebuia să stau de vorbă cu tine, să te înduplec să merji iar la școală. Iartă-mă. L-am jălit mai mult pe dânsu decât pe tine. Era așa de slăghit și bolnav după foamete, și cu rănili, cu schija rămasă într-însu de la război... M-am speriat, mă temeam să nu-l perdem. Da, podu s-o umplut cu grâu, da el nu s-o mai refăcut. Tare greu îi venea să lucreze la pămînt. Ziua oamenii îl vedeau râzând, glumind... numa eu știu cum se chinuia nopțile în dureri. Acu s-o mai rotunjit o leacă la trup, o prins la roșață pe obraji, da suferințele nu-l lasă. Nu-i vine ușor să alerge dealurile. Și sătenii în colhoz s-o făcut răi. Vor multe, da la lucru nu să aruncă. Să cer împinși din urmă, controlați la fiecare pas... mai și fură. Oamenii se uită cu șiudă la dânsu, că-i brigadir, da nu știu câtă răspundere are el. – Ti înțeleg, mamă. Nu țin răutate în inimă niși pi mătali, niși asupra lu teteia. Di-acu, eu ca eu, poati macar surorili a să scăpi di deal. – Fetele se țin de școală, învață bine. Tudora cam des se uită pe drumu șleahului, și Natalia – după dânsa. Mâine-poimâne zboară amâdouă.
– De-aș avea eu așa putință... – Di și crezi că n-o ai? – Nu, mamă. Nu pot. Nu pot să vă las sînguri la bătrânețe. Șineva trebuie să rămâie mai aproapi di voi. – Poati să întoarși Manole, numa că el îi bărbat. Nu vrei să părăsești satu... Și dacă ti ceri în căsătorie un flăcău cari să-ți placă, din oameni cumsecade, bunăoară din Lărgana, di la Lingura, di la Cania... Și-ai fași?
– Numa dacă vine să facă aiși casă, altfel nu. – Ehe-e-e, măritișu-i treabă tari delicată. Rar bărbat care să potrivește la voința femeii. Așa chiar că poți să îmbătrânești fată mare. Bărbatului îi place să comande, să hie ascultat, luat în samă, să hie văzut deștept, mare, tare... Așa vroia și tat-to. și acu vrea tot așa.
– Da mătale și-ai făcut, cu și l-ai luat, di-ți mai întră-n voie?
– Am știut să-l ascult, să-i țin contu, să-l laud pentru lucru făcut di dănsu, să-i dau sfat bun când avea nevoie... Așa o îndrumez pe Olimbița să facă, tot așa am să te sfătui și pe tine... – Da alte femei nu să compoartă ca mătale. – Ce cîștigă ele? - Bucluc, năduh și dureri de tâmple... de nici gospodărirea nu li mai ticnește. Asta, în caz de nu se nimerește unu cu mâinile verzi... Care nu-și pot stăpâni gura, umblă săracele fără dinți, cu ochii vineți... Doamne!.. Bodaproste, că am parte de bărbat demn, care nu-i în stare să rîdice mâna asupra fimeii.

– Da niși mătale nu l-ai stârnit... nu l-ai adus la așa șeva.
– Drept spui. Cât de cuminte și înțelegător n-ar hi omul – tocat, măcinat și zâdărât într-una – odată și odată tot sare din cumpănu lui. Pentru familie e bine ca bărbatu cu femeia nu numai să se placă, să se potrivească la trup și înfățișare, da și cu firea, mintea, gusturile... dorințele care le au. Numai așa se dobândește o căsnicie adevărată. Atunci și omul râvnește, și lucru-i sporește, și avuția mai mult îi priește, mai tare o prețuiește. O familie sănătoasă nu are nevoie de gospodărie boierească. Cât de frumoși n-ar hi păreții la o casă mare și bogată, dacă nu-s încălziți de suflete omenești, tot reci rămân. Dejeaba slujile fac iernile focu-n sobe, țin deschise obloanele în luna mai... Iaca așa-i, Cătișoară. Am înșeput cu un ghis di fată mare, da uite că am ajiuns să mai vorghim și de altele.
– De multe ori ai stat cu mine la sfaturi, ai spus multe cuvinte de folos, da ca acu niși odată.
– Ești di-acu mare, Cătișoară, niși visurile nu ți-s di altă dată... Da unde să hie fetele noastre, că nu le aud diloc. Oare tot mai mătură ograda? Sau poate stau sub fereastră și ascultă? I-a să văd. – Nu dovedi Măranda să vadă geamul, că se auzi ușa de-afară.
– Mama voastră di feti, ascultați secreti la ușă... sau n-am eu dreptati? – strigă Neculai din tindă, mai mult pentru Măranda, să-i pună repede mâncare pe masă. – Da voi și aveți di împărțit în două, di nu li atrajeți atenția și la copchilili estea, di parcă n-ar hi di la casă?
– Avem vorbele noastre fimeiești. – Da di cînd fetele estlalte s-o prifăcut în băieți? Nu-s tot parte fimeiască și ele? Nu-i frumos să steie amîndouă cu urechili în clanța ușii.
– Rușine să le hie că le-a venit în cap să asculte pe-ascuns...
– Da-a-a! Chiar că ai dreptate Mărandă. O crescut Cătișoara noastră. Parcă mai an alerga pin casă, cu ciuboțeli roșii... Te pominești că mîine-poimîine se mărită, da eu di asta niși nu mă trivojăsc... – Cresc ele toate, da noi îmbătrînim. Poate de-atâta și le vedem copchile, să nu recunoaștem că anii ne apasă din urmă.
– De-ar hi numa din urmă.., ne apasă și din laturi, și de sus, și din față, și dinăuntru... ne apasă din toate părțile, Mărăndiță dragă.

– Așa este, da n-avem dreptu la scârbă. Viața are sfîrșit, tot așa cum are și început, da omu cât de mult n-ar trăi, tot ar mai vrea. N-am văzut macar unu de optzăși di ani să-și dorească moartea.
– Poate se mai scapă careva, mai mult din durerî, osîndă... Niși zacoanele nu scriu că omu trebuie să moară. Închipuiți-vă și s-ar fași pi lumea asta, dacă omu ar trăi măcar v-o trii suti di ani, bunăoară ca șioara. Corbu să vede numa după plisc că-i bătrîn, și o leacă după peni, că nu-i mai lușesc ca-n tinereță. Da omu? – Toati drumurili numa babe cloanțe-cotoroanțe, vrăjitori, zgripțuroi cu coasă, colții ieșiți o șchioapă...
– Tare-ți mai plac poveștile, di cînd te țin minte. Poate n-om mai ajunge la așa stare. Domnu face legea, el ne-a purta și de grijă. Haideți să stăm la masă, să uităm de videnii, să nu le visăm la noapte. – Da chiar că... Nătălică dragă, ia dă-ti jios în chivniță și adă tatii un ulcioraș cu hin, di șial roz, din balercuța di la marjină. Azi teteica a să vă șinstească pe toati și a să vă povistească o năzbîtie a fratelui vostru.
– Lasă că mă duc eu după hin, tetei – răsună în tindă glas de bărbat – fata n-a să poată, trebuie de săltat balerca. – În pragul ușii stătea Manole cu geamantan în mână și toată bucuria lumii pe fața. – Vorbim de lup, dar lupul este la ușă – recită în strigăt mezina și se aruncă în brațele fratelui.


Venea Manole din Ucraina, de la Mariupol, unde învățase meseria de sudor și lucrase ani la o mare uzină metalurgică. S-a întors acasă. Colhozul avea nevoie de așa specialist, tot el fiind moștenitorul familiei și a vechii gospodării. Era flăcău harnic, priceput, cumpătat și mult văzut de fete frumoase. Avea și istoriile lui de copilărie, la care nu odată se întorceau în lipsa lui surorile și părinții. Anume în ziua ceia tat-so avea de gând să le spună fetelor un caz.
Încă de mic, băiatul se arăta dibaci și râvnitor : construia, dărâma, iar construia, strica, făcea, desfăcea, meșterea... Nu stătea o minută locului, la gospodărie trăgea... De câte ori ducea cârlanii pe la Rotundu, acasă mereu venea cu ceva. Odată a adus o bilă de plumb întreagă, fără zare de rugină, scormonită într-un capăt de tranșee. Pășea el mândru, șuierând în tot șleahul, cu trofeul agățat de inel în capătul bățului ciobănesc înălțat voinicește pe umăr. Când l-a văzut tat-so intrând pe poartă cu moartea asupra capului, a înlemnit, nu știa ce să facă, încă și ograda plină de copchile a lui și din mahală... Până la urmă, veteranul s-a descurcat: a luat atent granata cu tot cu băț, tot atent a dus-o la capătul satului și a explodat-o. Apoi, întors acasă, a luat biciul din cui... Si a luat Manolică o mamă de chelfăneală bună, să nu mai care la casă nevoi râmase de la război.


După o serie de taifasuri săvârșite în stricta companie a Mаrandei, Caterina s-a făcut încă mai serioasă ca până atunci. Înconjura pe departe oricare flăcău părut periculos demnității de domnișoară, de Andrei ferindu-se încă mai tare. Asta a durat văruța întreagă și o mare bucată de toamnă. Abia când s-au pornit petrecerile în sat, a consimțit ea că, aparte de ascultătoare slugă a colhozului, mai era și fată mare. Într-o duminică frumoasă, gătită chitită încălțată cu pantofi noi, prinsă de brațe într-un cârd de fete din măhală, cobora Caterina în jos pe șleah, să joace la o nuntă.

Pe la chindii, un nouraș negriu, ca într-o glumă furișat dinspre Lărgana, subit întunecă juma de sat. După o scurtă rafală de fulgere, asupra nunții se năpusti o ploaie repezită, cu stropi mășcați îndesită... mai dihai ca-n mijlocu verii. Lumea, s-a dosit pe unde s-a nimerit. Împinsă de aerul rece a ploii, Catea s-a tot strecurat printre nuntași, pâna a dat de loc în casa mare.
Când a stat de curs apa de sus, tineretul a prins a-și rări rândurile. Până a ieși Catea de la dos, vecinele, pierdute din vedere în vălmășala ploii, dovediră să se împrăștie. Poate au așteptat-o, poate au căutat-o, nu mult, că după ploaie se stârnise vânt friguros. Între timp se și înnoptase. Fata și-a luat inima-n dinți și a părăsit nunta, singurică. Zgribulită, cu pantofii ei noi nouți cu tocuri la modă, a luat marginea gardurilor, să nu scape în draga-i încălțăminte zoile din bulhace.
Șleahul plutea în beznă. Înaintând pe marginea lunecoasă a drumului, pe bâjbâite agățindu-se ba de par, de scândură de gard, creangă, sârmă nimerită sub mână, fata se apropia de casă. Dintrodată, se făcu auzit zgomot de motor. ” Ajiută-mă Doamne, să ies odată și din întuneșimea asta... – se ruga ea în glas, deslușind cu ochii drumul luminat de farele ce se apropiau din spate. – Ti rog, Doamne! Poati-l îmbunezi pi omu ista să mâie mai înșet, să trec măcar colțu di la Luță, că acolo-i scăparea”.
Tractorul trecu repede pe alături, se lipi de muchia drumului și se opri la doi pași. Cine mai bătea drumurile în sfânta duminică, dacă nu Andrii, care din cauza aratului nu mai știa cum mirosea o floare. – Suie-te cu mine, ti duc păn acasă – strigă el de pe tractor.
– Dacă veneai mai înainte... di-acu... nu mai am nevoie. Ajiung sângură, mult n-o rămas. Și tractoru ți-i numa glod. – Vezi și tu, ești mare... da glodu sâ șterji, dacă trebu
ie. Hai că merg mai înșet, să vezi drumu macar păn la colț, că de-acolo o iau la vale. – Asta da, că așa întuneșimi n-am văzut di când îs eu. Numa nu fugări tractoru după pasu tău... – Bun, hai că mă pornesc. Da nu ți-i frig pi vântu ista?
– Dacă mă ții cu vorba, a să îngheț cu totu. – Acu pornesc, da hai să-ți dau o cufaică... – Slinoasă, numa solearcă* di la tractoari... Nu vreu. – Îi nouă-nouță, ieri am cumpărat-o. – Ei hai... numa păn la colț! Acolo oprești, să ți-o dau înapoi.
– Poți s-o ei cu tine, o întorși mâine, sau în altă zi. – Da tu cu și rămîi? – Mai am una, a să mă servească o zi-două. – Tot una să oprești, să ți-o dau pe asta, în casă n-am nevoie...
– Încă ți-i frică di tat-to, așa mare?.. – Lăsăm vorba asta. Știi tari ghini că el îi sfădit cu a tău.
– Da și avem noi cu dînșii? – Multe... Hai dă cufaica și pornește-te odată. Când ești pre izghit, când greu di urnit... Șini ti mai nimerești? Tractorul se porni, încet. La colț se opri. Drept în răscruce lucea o băltoacă lată. Catea se uita îngrijorată înaintea ei, cu nădejdea să găsească o trecere. Beleaua era că băltoaca n-avea capăt, ca înadins se întindea în bătaia farului, poate și mai. Tractoristul s-a dat jos, a luat-o în brațe cu tot cu cufaică, a intrat cu bocancii în băltoacă și a pornit spre casa ei. Fata nu s-a împotrivit, nu era cazul.
– Andrii, e sama. Eu îs gre, nu ti uita că-s jioasă. Treși-mă numa drumu și lasă-mă la marjină. – De-ar și țuhalii așa di grei, m-aș jiuca toată zîua numa cu dînșii. Lasă că ti mai duc o leacă, și-o mai rămas... – Nu mă du chiar păn la poartă. Lasă-mă mai încoași, ti rog.
– Iar ți-i frică să nu mă vadă tat-to... – Nu vreu bocluc în casă, ți-am mai spus o dată. – Și cît ai s-o ții așa? – Mă întreghi, parcă ți-aș hi datoari cu șeva. – Hai nu ti zburli, că acu ti dau jios. – Chiar mă rog... – Hai, hai, nu mă zîdărî, că ti las, ti las aiși, drept în zoaie.
– Nu-u! Scoati-mă la gard, să nu intre țârfuială-n pantofi, altfel degeaba mai târâit păn aiși. – Cum adica... numa pintru dînșii ai vinit la mini-n brațe. –
Nu eu am vinit. Tu m-ai luat, niși nu m-ai întrebat. M-am gândit și eu la încălțăminte, numa dăunăză cumpărată la Cahulu, scumpă...
– Mai scumpă și ca mini? – Asta nu pot să-ți spun. Da să nu crezi că dacă ajiuți o fată, ai să ti fași ca di aur. Sau poati ti ceri la lăudat?.. – Naroșno* nu mă șer, dac-ai lăsa o leacă di la tini, n-ar strica.
– I-a și vorbăreț te-ai făcut... Parcă niși nu ești tovarășu cu șireșili. Sau ai băut azi? Să sâmte miros di hin di la tini. – Am trecut pe la băța Nechita, o turnat omu două păhari...
– Tari m-aș ñera eu să hi fost numa două. Cred că și patru plini ochi ar hi puține să te aprindă la vorbă. – Da șini ești tu, să mă socoți? Nu ești fimeia me, niși macar logodnica...
– Da chiar!.. Și nici n-am nevoie. Ia și proastă am fost... Am putut să eu tuflili* în mână și să trec drumu sîngurică... – Și jâdăucuță ești tu... ca tini niși la Izdrail nu-s di găsât. –
Hai că am ajiuns. Coboară-mă aiși! Cavalerul ieși la marginea drumului, lăsă domnișoara ușurel pe pămînt, luă fufaica și, alegîndu-se cu un „mulțămăsc” nădușit, se întoarse la tractor.

După petrecuta cazualitate, tinerii s-au mai văzut nu o dată. Se vedeau și noaptea, pe ascuns. Iarna se întâlneau rar, și atunci pe lumină, mai mult pe drumuri. Andrei (știut lucru) nu era amator de jiocuri cu muzică. Așa și nu i s-au mai dat călcâiele... Nu le avea el nici cu șezătorile. Nu se omora ca alți flăcăi după distracții obștești controlate, deși, se mai arăta câte-o dată pe la usturoi* În toată iarna, o singură dată a condus-o pe Catea aproape de casă, pe un ger de clănțăneau măselele.
Nici la început de primăvară nu s-au petrecut mari fapte. Tainicele vederi s-au înnnoit doar înainte de paște, când și urâta buruiană colbăită, dar îmbobocită, șopotea ceva de dor.

Andrei – mare, tare, cu meserie acătării... – nu prea ținea cont de ce se spunea în case de mocani și donalucani. Nici nu-și bătea capul de mare nuntă în ogradă la tat-so. El știa că fata îi plăcea, îl atrăgea... La urma urmei, o vrea, era bărbat... dat de la natură cu toate simțurule cuvenite. Odată i-a dat în cap să o fure, să o ducă la o biserică, să se cunune... În așa caz, cum, cu ce-l mai încurca tat-so, mămăi-sa, moș Neculai cu Măranda lui? Era hotărât să o facă, stabilise și anumită zi... Dar... Odată cu năpada lucrărilor de vară planul a fost amânat. Catea era parte feminină. Ea dorea să se vadă și să fie văzută în rochie de mireasă, cu fata (voal), coroniță... cu mire în costum, cămașă albă și legătoare la gât, cu inele de cununie... – ca oricare domnișoară tindea la o nuntă mare și frumoasă. Pentru toate acele dorințe, ea trebuia neapărat să primească binecuvântarea părintească. Andrei nu-i era idealul, dar se demonstra bărbat în tot văzul fetelor de măritat, muncitor, nu urât... Avea ceva ce o atrăgea, ce lipsea la alți flăcăi din sat, chiar mai îmbrăcați, mai aranjați... și neajunsurile nu-i erau așa de grave, cum se auzeau. La întâlniri, nu-l lăsa prea aproape, nici nu-l prigonea. Prin asta se subînțelegea că-i plăcea de el, într-un fel sau altul. Pe de altă parte, în realitatea văzută de ea, acele întâlniri nu aveau viitor. În așa caz, la ce serveau ele? Să fi fost la mijloc vreun joc femeiesc? Sau poate vroia să fie în rând cu fetele mari, să simtă și ea parte bărbătească alături? Dar, la urma urmelor, ce drept are o persoană să descurce ițele de demult ale cuiva, când nu-i în stare să și le descâlcească pe ale lui de azi? Și totuși, ce a fost mai departe? În timpul unei întâlniri, s-a petrecut ce odată și odată se înfăptuiește între un bărbat și o femeie. Acum, nu mai contează cum a decurs acel procediment biologic. În tot cazul, Catea, pierzând divinitatea, o habă de vreme s-a simțit tare sfiită, poate și jignită. Pe Andrei îl înconjura, nu voia deloc să dea ochii cu el. Adevărul era că nici el nu se arunca să o caute sâmbetele, poate dealurile-l încurcau...


A trecut o săptămână, două... Măranda, femeie pricepută la multe, a observat că de la un timp Cătișoara ei se trăgea la acrituri de grădină – ea, care nu rupea din copac o zarzără necoaptă. Tot urmărind-o, într-o seară, drept după mâncare, o văzut alergând în spatele casei. Ducându-se după ea, o prinse vărsând. – Și ai, fată dragă, di la și ți s-o făcut așa di rău? Nu ți-o priit mâncarea? Sau ai flămânzât pe deal și ai înghițit lacom?
– Nu știu care-i cauza, da o trecut. Duti-n casă, acuș vin și eu.
Măranda a lăsat-o în pace, dar proasta presimțire o apăsa. Pe de altă parte, o femeie cumpănită ca ea nu avea dreptul să-și înjosească fata cu întrebări în stare de a dăuna buna încredere. În următoarea săptămână, fata s-a schimbat, mult. Umbla posomorâtă, închisă... parcă o rodea ceva dinăuntru. Mai încerca ea să schimbe o vorbă, o glumă, un zâmbet – prea puțin, ca să o abată pe mamă-sa de la urâtele gânduri.
Într-o bună zi, Maranda a luat fata la descusut, fără martori, cu atenție și mult suflet, cum știa numai ea. Bânuiala i s-a adeverit. Fiica-i era însărcinată, și încă de la cine – de la Andrii a lui Grigoriță. – Doamni, și păcat mare am făcut, di ti-ai aruncat asupra noastră... – se văicăra ea fără încetare, ca la desfăcerea Pămîntul.
– Hai mamă, liniștește-te, nu te oftiga așa, că nu-i capătu lumii – încerca să o calmeze fiică-sa, toată în lacrimi, trivojită încă mai tare. – Spune, cum pot eu să mă opresc, Cătișoară? Idee nu ai, și însamnă prostia făcută de tine – în cari credeam ca în mine. Închipuire nu ai, și a să facă tat-to... Și cum a să ne uităm noi în ochii oamenilor? – Atunși, am să plec di la casă, să nu vă fac di râs. Mă duc la oraș. Acolo n-a să roșască nimeni din cauza mea – striga fata în hohote.
– Nu zic nu. Poati că a să aveți norocu să vă discurcați în doi. La oraș di lucru esti. Andrii îi munșitor... da a să vrea el să lesă satu? – El nu mă interesază. Mă duc sîngură. – Cum că nu te interesază. Nu vrea să-și recunoască fapta?
– Nu-i di la asta... – Atunși, di și, cari-i prișina că nu ti interesază? – N-am di gînd să trăiesc cu dânsu. – Cum adică? Nu cumva vrei să spui că nu-ți plași? – Înainti-mi plășea, acu nu-l mai vreu. – Da mai înainte erai încredințată că-ți plăcea? – Nu știu... – Acu... chiar că nu ti înțeleg, Cătișoară, defel. Te-ai încurcat tari. Cred că nu știi și-ți trebuie di la viață. Si încă te mai gândești să te scăpi la oraș, sângurică, în starea în care ești... – A să mă discurc, așa cum sînt, n-a să mă perd. – Acolo ai să dai de mai mari nevoi. Hai că ajungi tu la Leova, Chișinău, sau mai departe. Găsești pe undeva o cămăruță de trăit, care coastă bani de plătit în toată luna... Da și să ne băgăm în mărunțișuri? Gândești-ti numa, șini a să ti întrețină... – Nu-i chiar di spăriet. Mai pleacă tineri din sat, când vin în ospeție, nu să jăluie. Lucrează pi la fabriși, o scăpat di sapă, di colb, gloduri... – Da, numa nu în starea ta. Am fost proaste amândouă: tu – pintru și ai făcut, eu – pintru că n-am vorghit cu tine mai divremi. Acu, disparti-ți gîndu di oraș. Trebuie de făcut șeva, Cătișoară, poate încă nu-i tîrziu. Sînt babe, ierburi ...
Într-o seară, Catea a nimerit pe Rusca, la o babă singuratică, fără becuri în casă, cu perdele groase la ferestre. Hârca stătea într-un colț de odaie, la masă plină cu lumânări, candele, sticle cu ape vrăjite... A așezat ea fata pe o lăicioară, s-a uitat lung la ea cu ochi de ghiață, apoi s-a apucat de bolborosit. Odată terminate rugele, baba a bătut-o ușurel cu palma peste obraz și i-a dat să bea dintr-un vas întunecat. – Și-i asta, mătușă Anică? – întrebă fata cu glas tremurând.
– Bea, nu-ți hie frică. Îi leacu cari a să ti sloboadă di sarșină.
– După dînsu a să mai pot purta alta? – Di asta n-ai teamă. Rară fimeie, să nu aivă copchii după așa hertură.
– Cât de rară? – întrebă tânăra, speriată. – Poate una la o mie, poate două... mai preșis, unu Dumnezău știe. Dacă-l bei, ghine. Dacă nu, du-te acasă și te mai gîndește. N-am timp di tălăsfaturi, mă așteaptă nevastă vinită di la Coșiulia. – La mătali mai vin și măritate? – Mai multe ca aldi tini... că de nu, lumea n-ar mai ave pi undi călca.
– Mă duc să mă mai gîndesc. – Da nu mult, să nu hie tîrzîu, nu vreu păcati ... După poartă, fata s-a oprit. Capătul hudiței ce ducea spre casă, și întunecimea din care ieșise, o făceau să tremure toată. ” Cu și te-am supărat, Doamne, cu și ti-am obijduit, di mă năcăjăști așa? – vorbea ea singură, înălțând ochii în întunericul de sus. – Oari chiar îi mai mari păcatu meu dicît a babei estelea, cari nu-i în stare să verse o lacrimă, cînd dintr-o femeie rupe suflet di copchil?.. Di și să mă pedepsești pi mini, care vreu să-l aduc pe lume pi al meu... și să nu o judeci pe dînsa, atâta de nepăsătoare față de o viațâ omenească? Asta-i dreptate? – Dacă-i așa, fă Doamne un semn, să înțeleg că-i voia Ta. Și atunci a să mă întorc, chiar acu mă întorc înapoi...” Vorbind cu Cel de Sus, pățita nu auzea și nu vedea nimic, nici măcar tractorul oprit în fața ei, cu huruit de motor și farele arzânde.
Își reveni doar când omul coboră din cabină. Cum numai îl recunoscu, o și rupse la fugă în sus, pe hudița ce o apropia de casă. Andrei se uita buimăcit în urma ei, fără să înțeleagă care era motivul alergării. Să fi avut oare el ceva legat de semnul așteptat de Sus? Cine știe? În tot cazul, Catea la babă nu s-a mai întors. Prin actul dat, ea și-a consimțit viitoarea sentință, fără a mai conta cu sprijinul mamei în clocotul inevitabilei confruntări.
Aflând ce se petrecuse la baba Anica, Maranda s-a amărât cu totul.
– Ei cum, fată dragă, nu vrei să mă asculți? Tu crezi că mama îți vrea răul? – mai încerca ea să o convingă, când rămâneau singure în casă.
– Nu, mamă! Nu mă mai chinui! Nu pot omorî suflet de om.
– Da di și, fată dragă, nu te-ai gîndit la asta mai divremi? Atunci altfel se arătau lucrurile. Poate și tat-to cu Grigoriță se împacă, că niși ii nu vă doresc răul. Vă făceam nuntă, vă ajiutam să ridicați căsă... – Cum să se împace, dacă se urăsc ca di moarti? – Eu nu mai pot traji din timp. Îs nevoită să-i spun lu tat-to, da mai diparti – cum a vrea Domnul.


Într-o sâmbătă, văzându-și de dimineață bărbatul în toane bune, Măranda, cu pestelca la brâu, s-a încins la frământat aluat de plăcinte.
La amiază brigadiru n-a mâncat deloc, aștepta ce era a lui. Ca să mai rupă din timp, s-a băgat el în grădină să bată un par, cu nârile-n aer și ochii la cuptor. Pe la chindii mâncarea a fost gata. Văzut de toată familia în capul mesei, îmbujorat de mirozne, cu musteața-i de totdeauna plecată asupra farfuriei aburinde, jupânul părea a fi cel mai împlinit om din lume. Când îl mai văzu și pe Manole cu ulcior de vin în mână, îl îmboldi cântarea. Săraca Măranda scăpă trei lacrimi odată. Catea lipsea, dusă în sat, cu treburi.
După mâncare, femeia își luă inima-n dinți si, ca în fugă, dezvălui situația. Bărbatul încrețit fruntea, muți și înfipse ochii în colțul mesei. – Nu te-am înțăles, draga me. Mai spune odată. Vorghești rar, clar!
Maranda repetă. Într-o clipită învinețit ca niciodată, cu tâmpla în vine umflate pe tâmple să explodeze, mustața zburlită a pericol... bărbatul trântea pumnii în masă, cu tălpile bătea podele, se apuca de inimă, rupea cămașa de pe el, striga în gura mare la Măranda... Apoi furtuna se ogoi, până a intra vinovata pe ușă. Vărsând asupra fiicei tot ce-i dicta străpunsa inimă, Neculai o alungă afară din casă. Tot atunci, fata ieși pe ușă, apoi – și pe poartă.
Afară se întuneca. Drumul luat la întâmplare ademeni pedepsita la fîntîna din vale, unde cîndva cineva-i adusese cireșe negre, mășcate... S-a oprit. Ceva dinăuntru o îndemna către budăi. S-a supus, fără oarecare împotrivire. Aplecată asupra fîntînii, se uita nemișcată în hăul înnegrit, sedusă de liniștea adâncului. Mai însemna ceva atunci viața ei?.. – Șini-i acolo – răsună alături o voce femeiască. – Răspunde! Ruveica, o nevastă din măhală, venită după apă, s-a apropiat.
– Cătișoară, tu ești? – Ia și m-ai spăriet! Di și nu răspunzi, fată dragă? Cu muțala asta bagi lumea-n boali. Di și tași? Ești supărată, ai pățît șeva? Ia dă-ti la o parti, nu sta asupra budăiului deschis. Di și plîngi? Di și nu ti duși acasă?.. – Nu pot, m-o alungat teteia... – a spus în sfârșit Catea, izbucnind într-un bocet necontrolat. – A-a-sta-i treaba? I-a hai cu mine, hai să stăm oleacă de vorbă, poati ți-a treși plînsu, poati i din obijduială... Hai, nu ti rușina. Îs sîngură acasă, băieții îs mititei încă, bărbatu-i cu lucru la Bărăneasa...
La dezlegarea obidei, nevasta lăsă copiii în seama fetei și o tuli pe poartă. S-a întors cu Finica,sora lui Andrei. Odată lucrurile lămurite, Finica a spus:
– Nu retrăi, Cati, să nu trivojăsti copchilu. N-ai pintru și, încă nu-i apocalipsu... Hai cu mine! Ai să trăiești la noi! – Fata tăcea, ceva chibzuia. – Da țața Liceria... și a să zică? – La asta nu te gîndi, teteia comandă. – Da el stie? – Nu-i neapărat. El îi pintru copchii. Cu asta-i distul... Mai mulți nepoți ai să-i fași, mai tare a să ție la tine. Asta eu îți garantez! – Cătișoară, ține cont, ascult-o pi Finica și grăiește, că nu-i zboară cuvintele în vânt. Pi dânsa, mai ghini ca mini niși măsa nu o cunoaște.
– Ti cred, țață Ruveică! Da macar Andrii știe? – nu se putea liniști fata, de la brusca întorsătură. – N-am dovidit să-i spun niși lui, da niși nu era acasă. Da și lui îi plac copchiii. Ai să vezi și tu cum sâ poartă cu șii mai mititei a noștri... – Eu așa nu pot... Nu-s în stare să dau busna pi capu oamenilor, mai ales cu o grămazea băieți mititei. Să vină el după mine! – Dacă să ni gîndim mai ghini, fata ari dreptati – a susținut nevasta. – Finică, ia dă-ți drumu păn divali, poati dai di flăcău. Adă-l încoași. Îl însurăm, aiși pi loc. Cu așa fată, din așa neam... niși popă nu trebuie. A râs Ruveica, a râs Finica, a râs puțin și Catea, printre lacrimi cu sughțuri, tentată mai mult de gluma nevinovată, decât de problema (chipurile) rezolvată. Între altele, sora vinovatului stătea la cumpănă: să plece după frate-său, sau nu. Tare n-avea ea chef să o stârnească pe mămăi-sa în noaptea ceea. Mai ușor îi venea să ducă fata drept acasă, fără mare științare.
– Finică, ai amurțit? Hai, du-ti odată. Adă-l pi frati-to, să nu-l doboare somnu – insistă jupâna casei. – Gata, mă duc. Acuș mă întorc, să nu vă culcați! Acasă Finica a dat de Andrei și i-a șoptit ce trebuia. În aceeași noapte Catea a fost adusă. Care s-a văzut cu noră în casă a fost Grigoriță, și nicidecum Lucheria.
A douăza, desdedimineață, toți au plecat la muncă, și Catea la fel. După a hazadrului zacon, anume în acea zi de început, Andrei s-a eliberat mai devreme, și casa era goală. Atunci a fost, când Mămăi-sa i-a ținut cuvântare. – La și-ți trebui să te încurși cu aldi Mocanu? Ai uitat că nu ne avem di ghini cu dânșii? Ai uitat, și bătaie ai luat di la tat-to din cauza lu Neculai cu popușoii lui? Di la dînsu ți se trage năsăditura di la chișior. Din cauza asta niși armată n-ai făcut... Îi ții minti pi golanii cari o vinit să ne taie salcânii? – El i-o trimăs prima dată, cînd ne-o doborît și ne-o luat salcânu mai frumos, tot Neculai i-o trimăs și a doua oară... Atîtea feti să uită după tini... – nalte, în putere, bune de lucru și pi deal și-n gospodărie, și-n casă... Uită-te numa la Maria, că-i lîngă noi, numa treși rîpa, nu trebui să te arunși mai diparte. Cu și-i mai ră e, cu gospodăria ridicată de-a gata?.. Aldi Mocanu îs fudui, lăudăroși... da nu-s chiar buni di muncă, îs mărunțăi, lucrează înșet... încă-s și alintați.
– Mătali tot așa ai fost, nu pre te băgai la lichit poduri, da păn la urmă te-ai dat... – Tu nu ti contra, ascultă și-ți spun eu. Căsnișia bună are nevoie mai întîi di fimeie harnică, puternică... Vezi... ești mare, fași și vrei. Acu părinții nu mai însoară tinerii, ii sînguri sâ găsăsc, da trebuie să țină cont di și spun și mai marii. Dacă n-ai să mă asculți... ai să-ți aduși aminti di cuvintili meli, da tîrziu. Și... în casa asta nu vreu să calși chișior di mocan.
– N-avem di gând să stăm mult aiși, ne-om da la locu nostru... Păn una-alta, rabdă și mătali, oleacă.
A rămas Catea să trăiască în casă la Grigoriță, profitând de a lui protecție, cât și de respect din partea familiei, cu excepția Lucheriei. Fata nu era izghită la întors pământuri, dar socotită și spornică la alte lucrări. Nu stătea o minută locului: făcea mâncare, curățenie, spăla, cosea... dar stăpânei în voie nu-i mai intra. Mama soacră la tot pasu-i căuta noduri în papură. Nici cînd erau bărbații acasă nu se lăsa îmbunată. Dacă nu era chip să-i șoptească norei măcar un cuvințel de necaz, o înjosea cu ochii. Atunci, ce se petrecea în ograda ceea când rămâneau ele două? Din jalobe întârziate ale nurorii, s-a strecurat un caz fără martori: cum că Lucheria, într-o zi de sfadă, ar fi aruncat secure după noră. S-ar prespune că instrumentul nu ajunse la țel, ci s-ar fi înfipț în pământ alături. Și dacă a fost așa, unde era poporul din ogradă? – Cineva ridica colhozul pe dealu mare, care făcea armată, care pe la școală rupea cartea, care prin grădină alerga cu țuruiacu* între dinți, care-n leagăn țipa după mâncare.
S-ar presupune că, de se vedea Lucheria în toate mințile, precis nu mai comitea infracțiunea dată. La fel s-ar presupune, că în ziua ceea era peste măsură băută, că, chipurile, asta a și fost pricina atentatului, că năravul o păștea încă din tinerețe... În realitate, epizodul cu securea merită scos din hăul necunoașterii, fiindcă în prepusele de mai sus a fost amestecată invidia și gura satului, fiindcă soacra Catei în acel timp nu consuma băutură.


Conform unei tainice mărturisiri, înainte de căsătorie Grigoriță avuse logodnică. Nemărginita ură a obligat-o pe geloasa pretendentă să recurgă la ”ajutorul” babelor. Lucheriei trebuia să-i hie făcut, să nu-i mai ticnească lui căsnicia cu ea. Drept atribut a slujise plisc de rață vrăjit de băboaică de la Tartaul, înmuiat în apă stătută, scursă de la butoaie opărite. Băutura făcută a nimerit în paharul miresei. A trecut un an, doi, trei... vrăjeala n-a dat efect. Lucheria, la veața ei de femeie fertilă, a avut 17 nașteri, din care ultima a fost foarte grea. În rezultat, o perioadă de timp ea a fost tulburată mintal. Ceva mai târziu și-a revenit, dar a început a bea. S-a petrecut asta după ce Catea nu mai trăia în casa ei. Viciul pătruns adânc n-a mai părăsit-o pe Lucheria. Singura salvare-i era să nu bea deloc, nici măcar să miroase un pahar de vin. Așa și făcea. Se ținea, se controla, dar se mai scăpa. Problema nu era în băutură, ci în scandalul provocat de ea. Familia trăgea rușine, deși Grigoriță a fost lângă femei-sa, intrându-i în situația nealeasă. Însăși Lucheria suferea mai mult ca oricare. Nu odată se jurase ea să nu mai ia gram de băutură, se ruga, bătea și mătănii. Uneori firmeța ei depășea o lună, două, ba chiar și trei. La sărbătorile mari servea un păhăruț de vin și se oprea. Grigoriță o observa. A douăza venea de la lucru și o găsea trează, trebăluind prin gospodărie, ca orișicare femeie sănătoasă. Îi râdea inima într-însul, în glas și în gând se ruga la toți sfinții să o sloboadă de năpasta venită. Dar... moartă boala nu era, numai se prefăcea. Când se apuca de o răscolit pe Lucheria dinăuntru mai cu putere, găsindu-i locurile slabe, iar o împingea să pună mâna pe pahar. Atunci ea nu-și mai bătea capul de mustrări. Nici de Grigoriță nu mai avea teamă, doar aștepta să-l vadă ieșit cu boii pe poartă. Rupea belciug, lăcată și tot ce o încurca să ajungă la ce căuta. Bea singură... până se îmbăta. Pe urmă, încă mai bea... Apoi găsea loc ascuns și dormea. Înjosită de soartă, dojenită, gogea două trei zile, după care revenea la viață. Când rămânea cu mintea limpezită, încerca să-și amintească ceva din cele întâmplate, în zadar. Asta o întrista, o și înspăimânta, dar nu o descuraja de tot, din nou începând lupta împotriva patimei distrugătoare.


Catea o îndura pe Lucheria, o accepta cum era. La început, simțindu-se ca între străini, reacționa la orice observație a soacrei. Obijduită, se ascundea undeva și plângea, dar nu avea altă ieșire. Trebuia să-și deprindă mintea cu ce-i oferea situația, că bătăile din burtă îi dădeau vieții o valoare aparte. Și apoi, bombăneala soacrei nealese era floare la ureche, pe lângă cruda osândă venită din partea propriei familii. Spre mirarea ei, în casă la Grigoriță domnea o înțelegere bărbătească sănătoasă. Băieții erau atenți cu ea, o ajutau, o încurajau cu fețele lor de bunăvoință neprefăcută. Numai un zâmbet a lui Vasile, Grișa... înnecau bună parte din ostilitatea Lucheriei. Finica, Gheorghe, Ivan... păreau mai severi, dar și ei îi surâdeau. Și Andrei în felul lui era atent. Îi lăuda plăcintele, o mângăia cum putea, numai că n-o alinta. Până la urmă, el pentru dânsa tot taciturn rămânea. Lucra mult, obosea. Nopțile tânjea, îl supăra piciorul năsădit cândva.
O habă de vreme, familia nu s-a interesat de prigonită, sau ei i se părea observând cum o înconjura. Până și Manole (care mai mult ținea la dânsa), întorcea capul văzând-o la întâmplare. Dar, supărarea nu avea cum dura o viață. Întrebarea era, cine și când urma să facă primul pas.
Într-o zi, Catea s-a repezit până la fântâna ”din deal”, de la șleah numită ”din vale”. Cumnații îi aduceau apă numai de acolo, dar la acea oră nu erau pe acasă. Tot atunci, tot acolo, a apărut cu căldarea goală și mamă-sa, care înainte nu avea năravul să coboare, cu fântână mai aproape, tot așa de bună la izvoare. Văzându-și fiica, Măranda se arătă voioasă, dar ochii o trădau. Recunoscîndu-i semnele tulburătoare, Catea se menținu calmă, reușind să-i dea chiar și buna ziua. Se abținu de la emoții și mamă-sa, doar cât răspunse la ”buna ziua”. Deodată, s-au îngânat la plâns amândouă... până s-au săturat. Apoi, uitându –se numai în ochi, au stat la vorbă.
– Iartă-mă, Cătișoară! Iartă-l și pi tat-to Neculai, iartă-ți și surorile, că și ele-s gata să te ierte pe tine. – Vă iert, mamă! Cum să nu vă iert, dacă eu am fost jinovată...
– Bodaprosti că înțelegi, fata mamii. Trebuie să ne împăcăm, să trăim mai departe în liniște și pace. Sîngele apă nu se face. – Așa esti, mamă... Asta eu am sîmțit-o pe mine... – Ar trebui să vă dați de-o parte... – Eu acasă nu mă întorc!.. – Nu asta, alceva am gîndit să propun. La Grigoriță-i strîmt, îs mulți la dînsu.., și Licheria-i femeie greoaie de felu ei. Mult n-ai s-o poți răbda... – Da unde să trăim, mamă? – Anume asta am vrut să-ți spun. Mai dăunăzâ Timofti Androni s-o mutat cu traiu. Căsuța di lîngă noi i-o rămas pustie. Am vorghit cu omu. Vă dă voie să trăiți într-însa, până ați ridica șeva a vostru.