Domnișoara remarcată în ultimul dialog, într-adevăr era fată a lui Neculai. O chema Catea, Cătișoara, Ecaterina, Caterina... numai nu Catița sau Catrina. În acea priitoare duminică de joc, ea cu adevărat avea împliniți șaisprezece ani. Era al patrulea copil în familie. Neamul lui taică-său se trăgea din mocani, demult veniți din partea Transilvaniei.
După cum glăsuiau vechile pomeniri, turmele muntene într-un timp se mulțiseră că nu le mai ajungea de mâncare, iar bacii lor nu mai aveau loc sub soare, nici pământ sub picioare. Atunci mocanii, să nu ajungă la rău între ei, au făcut adunare. Hotărîrea a fost ca bătrânii să rămână cu mezinii lor pe locurile strămoșești, iar tinerii să plece cu oile în căutare de alte imașuri.
Tot cutreierînd cu turmele munți înalți, strîmtori stîncoase... plecații au dat de coline cu hrană îmbelșugată, dar nu le-a surîs norocul. Acele pășuni bogate demult erau de alți veniți dominate. Cete de bărboși înalți, cu bîte lungi și buzdugane groase le-au aținut drumul, îndreptîndu-i spre petroaie și coaste uscăcioase. Îndepărtați cu totul de a lor baștină, veneticii nu mai aveau cum face cale-ntoarsă. Obligați la împăcare cu soarta, au mers înainte, la întîmplare, fără să mai știe pe ale cui meleaguri se găseau.
Îndemnîndu-și turmele în căutare de locuri nepopulate, mocanii se țineau uniți, între ei nu se îndepărtau, dar nu tot timpul reușeau. Cei rămași în urmă nu mai avansau: se mai perdeau, se mai opreau, de la drum se abăteau... haite de tîlhari și lupî îi rupeau.
După ce colindaseră o bucată de Moldovă, ciobenii, rămași cu subțiate cîrduri de oi, se văzură lângă apă cu maluri înalte. Rîul nu era mare, dar tulbur, iute și adânc. Coborând la vale după curentul apei, aruncând priviri spre răsărit, mocanii au dat cu ochii de niște dealuri arătoase, amestecate cu păduri, pârloage și imașuri fără zare de vietate.
– Într-acolo e drumul nostru, acolo ne este locul – zise mai marele din mâna de mocani rămași împreună.
– Cum să trecem apa? – a întrebat unul.
S-au dat și s-au tot dat la vale bacii cu turmulițele rărite, pînă au dat de un loc cotit, după care rîul se lățea, pierzînd adîncime. După ce arșița de vară a scăzut apa, curentul s-a încetinit, și malurile s-au apropiat între ele. Atunci a fost, cînd mocanii au trecut apa cu ale lor cojoace, desage, ciomage, bice... cu cîini și cu oi cu tot. Văzându-se pe alt mal, au luat-o cale-ntoarsă de-a lungul rîului, să dea de izlazurile văzute mai înainte. Bătrînul Bugeac, uitat de boieri și voievozi, pustiit de tartari și alți jefuitori din a lor neam păgîn, i-a primit pe veniți cu tot ce avea. Bacii cu mioarele lor s-au împrăștiat, s-au oprit pe unde s-a nimerit de le-a priit, și, cu zel, s-au apucat de trait. Turmele li s-au înnoit, grîul pe lîngă ei s-a pus pe încolțit, femei de viață în sătucele din văi ascunse s-au găsit...
Neculai cu familia lui nu prezenta decât o rămurică din vârful acelui arbor trufaș, încoronat cu mulțime de Ioni, Scridoni, Grigori, Vasili, Simeoni… întruchipând tot neamul mocănesc din sat și împrejurimi.
Se născuse tata Ecaterinei la un sfârșit de veac, în familie înstărită, apreciată și bine văzută de oameni gospodari. După cum pomenea mai târziu baba primitoare de sarcină, pruncu venise pe lume râzând. Băiatul a crescut, a învățat la școală scrisul, citirea și socotirea.
Când ajunse Neculai să fie de mare folos pe deal, și în gospodărie, împăratul rușilor (alt Neculai) l-a încălțat în cizme, l-a îmbrăcat soldat, î-a pus pușca-n mâini și l-a trimis la război cu neamțu. A luptat el cât a luptat, dar într-o neprielnică zi alături a căzut o ghiulea. Pământul sub picioare s-a cutremurat... Ostașul Mocanu s-a trezit culcat în lan necopt de secară, cu burta spintecată și măruntaiele-i în brațe. Noroc mare a avut că atunci treceau pe-alături doi sanitari cu targa goală. Doftorii l-au spălat, i-au băgat mațele înapoi, le-au aranjat la loc cum au putut, i-au cusut burta și l-au lăsat în paza Domnului, încurajându-l că, dacă rana se lecuiește, acasă pleacă, și de război scapă.
După o lună de spital, tânărul a fost liberat de armată și evacuat cu tren plin de răniți în spatele frontului, ca de acolo să se retragă la baștină.
La zile de drumuri făcute în vagoane, cu pasul și-n căruțe de ocazie, a ajuns Neculai acasă. Văzându-l suferind de dureri, alb la față, sleit și lihnit, neamurile s-au apucat de-l bocit, de frică să nu moară tânăr. S-a speriat și mamă-sa, dar nu s-a pierdut cu totul. Tot atunci a dat zvon în măhală, că băiatul ei avea nevoie de lecuire. Până în seară, s-a umplut casa de babe din tot satul, bune de făcut și desfăcut minuni, cu ochi țintiți și sticliți, gata să înghețe și apa în fântână. Numai ce nu i-au făcut doftorițele: l-au descântat de boambe, i-au bolborosit rugăciuni ale lor... la urmă l-au și scăldat în pișat de iapă tânără, cu tot cu izmene. În afară de procedurile executate, zile la rând repetate, babele cărau în poale șumuiaguri de ierburi, toate tămăduitoare, obligându-l pe bolnav să le rugume fără încetare, până să-i dea și-n grețuri de amăreala curatoare.
La două luni, tânărul începu a mânca mai cu îndrăzneală, se învioră la față, cătătura-i prindea la viață; glasul i se dregea în tonul de om sănătos. Rana s-a cicatrizat pe dinafară, și înăuntru s-a lăsat aproape uitată.
Odată întremat, s-a apucat Neculai de lucru. Neamurile îl jeleau, îl fereau de greutăți, de oboseală, se stăruiau să-l țină mai mult pe lângă casă. Dar, nu era el omul care să încălzească mult locul. Și apoi, traiul de atunci nu se învoia cu alintările, nici mâncarea pe masă nu pica din ceruri. Tânărul s-a întors la plug. Între timp, rușii plecară, ci românii reveniră, esența pământului rămânând aceeași.
Luptătorii revoluțiilor răsăritene, ce urmau să fie înnăbușite de alianța capitalistă, nu că au rezistat, dar au și promis să atragă de partea lor întregul proletariat mondial. Autoritățile regale garantau pace îndelungată, tihnă stabilă, îmbelșugată... Lumea nu prea credea, se îngrijora...
America! America! A-me-ri-ca... tot mai des răsuna ecoul noului continent, imaginat drept sigur refugiu, cu mari avantaje vitale față de bătrâna Europă. Tentația plecării ajunse și la torțile Bugeacului, dezbătând plugari din ale lor deprinderi seculare. Valul noii aventuri creștea pe zi ce trecea.
Primele zvonuri, ajunse și la urechile lui Neculai, au fost uluitoare. Cum numai numele America își făcea aparența în holburata lui memorie, momentan imaginația-i bătea în tablouri cu viața de invidiat, aparte de cele închipuite de alte minți visătoare. Odată i s-a desfășurat înainte un orizont nemaivăzut, cu soare mare, mare... cer senin plin de hulubi albi, cocostârci... El, în carne și oase, se vedea la umbra unui ficus bătrân, așezat la o masă pusă pe podea de scânduri drepte, geluite, lăcuite. Scaunul cu spetează înaltă, aproape tot învelit cu goblen în fire de aur alb, tare semăna cu tronu țarului în timpurile bune. Nu era singur. Două cucoane ședeau alături, una-n stânga și alta-n dreapta: amândouă tinere, frumoase, îmbrăcate la moda de pe acolo, boite pe buze, ochi și obraji, cu unghiile lungi, ascuțite, tot boite... Dar cum EL arăta!!!... Purta pălărie-cilindru, albă ca omătu, fără țâră de colb pe bordură, puțin-puțin aplecată spre urechea dreaptă. Da frac de care avea el!!!.. –Tot alb, croit din material subțire, nici larg nici strâmt... buzunărașu-i de la piept demonstrând colț de batistă parfumată, de un albastru senin ales în tonul ochilor. Tot albastru-i era și fluturu de la gât cu chiatră scumpă la mijloc, strîngînd sub mulțămita-i barbă capetele rotunjite ale gulerului crohmolit... Compoziția se încheia cu pantofi din piele curată de crocodil. Baston din fildeș, încrustat și bătut cu safire, se tăvălea pe podea aruncat la nimereală, în ciuda sărăciei. Masa de marmură, încărcată cu tot felul de bunătăți, îndemâna la gustare. Într-o cupă mare, de aur, vinuri răcite făceau din ochi cu litere strălucite, în limbi străine ticluite pe etichetele lipite. Trei pocale abureau în umbra zilei, umplute de un servitor smolit cu totul, retras într-o parte, strâns și el într-un smoking de invidiat, cu mănuși albe lungite până-n coate... Așezat picior peste picior în tronul lui, Mister Nicolas privea a lehamite la necuprinsele-i câmpii: împânzite de tractore cu motoare cântătoare, mânate de clasa muncitoare, și ea gătită-n strai de sărbătoare, supusă, blândă, înțelegătoare... Alt anturaj, alt strai, grai, trai... alte viziuni. O nescrisă plăcere îi radia toată fizionomia, la un loc cu nasul cârn subțiat în măsuri egale pe la margini, gura întredeschisă și dinții sclipitori, căzăceasca-i musteață – a spicului copt culoare... Cam așa i se arăta lui Neculai visul american, când se prăbușea pe patul de baștină, și el stors de coarnele plugului basarabean.
Într-un timp, valul plecărilor s-a așezat. Careva amator de drumuri neterminate, poposit proaspăt la baștină, s-a jeluit pe noul continent. L-a hulit și l-a tot hulit, că altora nu le-a mai trebuit. Părinții lui Neculai, să nu-și piardă băiatul pe pământuri străine, făcând uz de acele urâte zvonuri, au insistat la însurătoare.
În sat, tânărul era văzut bine pe dealuri, la jiocuri și iernile pe la șezători, când mahalele intrau în sărbători. Un flăcău chipeș, cu cojocel și căciulă creață de cârlan, încălțat în ciobote lustruite, încă și din familie de mocani gospodari, n-avea cum să nu fie luat în seamă.
Din a lui fire, Neculai era vesel, șugubăț... mare aspirant la aventuri. Unde era el, acolo se făcea și gloata. Amatori de istorii înfăptuite (sau ba) se îmbulzeau în juru lui, să-i asculte bazaconiile. Fetele de măritat îl plăceau, și asta îl încânta. Drept răspuns, le observa, cu priviri și vorbe dulci le atenționa, dar la însurat nu se grăbea, se uita mai mult la una mai mică.
Acea domnișoară de invidiat nu putea fi decât Măranda. Așa nume în sat era de neconfundat, că-l purta doar o singură fată, încă de fetișcană îndrăgită de Neculai. Maria, astfel suna numele ei de botez, făcea parte din viță adâncă, încă pe timpuri de voevozi răspândită în sat și-n afară, cu oameni vrednici, demni de sinceră onorare. Tatăl ei, Ion Nucaru, se trăgea din familie de mulți frați: Gheorghe, Miron, Alexandru, Costache... toți ca unu harnici la lucru, cu ogoare mari, case aranjate... omănoși, cântăriți în traiul de toate zilele. Mamă-sa, Anastasia Bugeac, fusese adusă mireasă de la Lărgana*, cu multă zestre, mare alai... provenită și ea din neam-neam.
Ion și Anastasia au murit, de tineri. Rămasă orfană, Măranda a fost înfiată de familie fără copii – Iacob Androni și soția-i Catinca (Nucaru), soră a răposatului tată. Crescută în condiții de oameni înstăriți, fata deținea studii primare, cunoștea limba rusă, germană și română, știa croitoria (meserie rară în acele decenii), era isteață de la natură. Ultimele calități i se trăgeau de la o bunică ieșită din slavoni cu vițe evreiești, venită din Polonia, luată în căsătorie de un bărbat din alde Nucaru. Cică, muierușca ceea era frumoasă și tare descurcăreață. Sapa nu-i era consoartă, în schimb casa o ținea ordonată, copiii îi erau îngrijiți, instruiți, încurajați și lăudați.
A crescut Măranda în voie și destulare, iar mărindu-se, s-a făcut încă mai frumoasă ca văzută de copilă. Era de talie mijlocie, subțire la trup, cu ținuta dreaptă și fruntea sus ridicată. Avea părul negru, lung, des, ochii căprui, nasul drept, subțire...
Fata se bucura de atenție nu numai din partea flăcăilor. Părinții lui Neculai, trăind în aceeaș măhală, cu ochii o mâncau încă de mică. Când observară ei că băiatul visa raiuri americane, deciseră să-i caute mireasă.
– Scridoane – se adresă Maria într-o zi către bărbat-su.
– Cum crezi, Măranda ți-ar hi bună de noră?
– Mărioară, di și întreghi prifăcută, dinainti știind cari-i răspunsu?
– Omu să mai schimbă. Și i-o plăcut eri, azi poate să nu-i mai convină. De-atăta și ti întreb, și băietu trebue întrebat.
– Lu Neculai îi plași tari... N-ai văzut cum îi fug ochii după dânsa?
– Am văzut, pintru asta anume la dânsa m-am oprit.
– Acu, rămâne să auzim și spuni Iacob și Catinca.
– Așa-i, da mai întâi să videm și spuni băietu, să aud din gura lui: dacă o vre sau nu, să him și noi cu inima împăcată.
– Am să tai un cârlan, cu fasole pe masă, așa întrebare... În aceeași seară, Maria găti friptură cu mămăligă, ridică murături din pivniță... Încurajat de trei păhărele, Scridon începu a da târcoale delicatei mâncărimi creierale . Au stat de vorbă în voie, ca între bărbați. Când Neculai se aprinse cu zvăpăiatu-i plan de plecare, tat-so își strigă muierea, să mai aducă un cob de hin!
– Da nu-i vremea di culcari? – întrebă Mărioara, cam somnoroasă.
– Nu, că demult n-am vorghit cu fișioru. – N-au dovedit bărbații să schimbe două cuvinte, că jupâna a și intrat cu ulciorașu.
– Hai, așază-te și tu alături, că treaba-i serioasă.
– Da și v-o mai trecut pin minti la oara asta?
– Neculai s-însoară... Să videm și fașim, și cum fașim mai diparti.
– D-apoi, ii și timpu, di acu. Da cari-i fata?
-- Șini, dacă nu Măranda?
-- Doar știți că ñi-i dragă, și nu di acu... La o săptămână, părinții s-au pus de acord cu legământul tinerilor. Tot atunci se anunțară făgăduințele, datina... și ziua nunții.
Petrecerea a fost cu mare veselie, masă bogată... și mândri lăutari din a Bugeacului covată. Onorații musafiri i-au îmbelșugat pe tineri cu tot felul de lucruri și vietăți de trebuință la noua căsnicie.

După căsătorie, planul ”America” s-a spulberat. Neculai se afundă cu osârdie în gospodărie, deși, încă se mai interesa de călătorul obijduit pe țara paradisului. Pe unde trecea, mereu de el întreba. Pățitul, parcă intrase în pământ. L-a tot căutat el... până la o zi, când în târgul Fălciu dădu de un moșneag urâcios, la față prost și la cătătură mintios.
– Poate, din întâmplare, ai auzit di șineva care s-o întors nu dimult din America? – l-a întrebat Neculai, intrând în vorbă cu el.
– Asta întrebare am auzit-o și di la alții, anumi așa di tineri ca tini. Niși tu n-ai astîmpăr pi pămîntu tău, la străini ti traji...
– M-am dezîs, da-s curios macar să aflu adevăru.
– Dacă așa-i vorba, am să-ți spun cari-i omu cela, numa ție, mai mult nimenea să nu afli di dînsu. Ne-am înțeles?
– Ne-am înțeles.
– Eu îs omu cu prișina.
– Dacă-i așa, povistești șeva di America.
– Și să poati spuni di o țară a bandiților adunați din toată lumea?
– Da ia zi drept, mata ai fost acolo?
– Asta mai îmi lipsea, acu, la bătrînețe...
– Atunci, de ce vorbești ce nu știi? – l-a luat la țesut Neculai, ieșit din fire. – Toate bîrfele... matale le-ai scornit, așa-i?
– Astea nu-s bîrfe, îs vorbe cu tîlc.
– Și, care le este rostu, spune matale!
– Ca tinerii să nu-și lese meleagul în schini și pârloage. Eu am avut trei ficiori… Di-acu, nu-i mai am. Au vîndut tot ce-au avut și au plecat. Eu cu baba am rămas singuri, da ei muncesc ca negrii, le fac ceafă groasă la șmecheri și tîlhari. Acu vor să vină înapoi... n-au bani de vapor.
– Poate mîinile nu le cresc de unde trebuie, dacă nu-s în stare să câîșlige în țara banului. Da șărlătani... Numa pe unde nu sânt ei, mai ales în partea asta de Prut.
– Ba-s băieți muncitori, știu rostu... De vicleni și hoțomani îi plină lumea, ai dreptate, dar... Una-i să dai de ei în țara ta, alta-i să dea ei peste tine în lumea lor.
– Spui mătale... acolo roata norocului îi mare, se învîrtește mai tare. De-atîta și ți-au plecat feciorii anume acolo. Tinerii de azi au altă minte, vor să trăiască mai bine... Măta nu te scîrghi. Lor acu nu le merge, da a să vină vremea... Atunci a să te ea și pe mătale cu baba la America.
– O-ho-hoo!!! Să-mi las ungheru la bătrînețe?... Tu, văd că ești băiet în curaj. Mă mir că încă nu ești acolo. Di tineri, drept ai spus. Pe bătrîni a să-i înțelegeți cînd o să încapeți în chelea lor.
– Cum să înțeleg eu asta? Cine, și în pelea cui trebuie să încapă?
– Fiecari – într-a lui, numa atunșea omu se astîmpără. Nu-l mai mănâncă schinarea, nu-l mai traji la nebinii, nu mai înșearcă marea cu dejitu... Numa atunci el se simte acasă, în casa lui, în grădina lui...
– Cuvintele estea a mătale par cam încurcate, bat tare înspre știință. Da, ia zi măta, cam de cîți ani are nevoie un om, să încapă în pelea lui, fără ca să-l strîngă?
– Unu mai devreme, altu mai tîrziu...
– Da eu? De mine ce-ai spune?
– Asta la tine se va petrece când ai să ajungi să săruți pămîntul care te ține și care te hrănește.
– L-am sărutat nu odată... În tot anu fac asta.
– L-ai sărutat cu gura, cu obragii, cu fruntea... Asta nu se socoate, trebuie să-l săruți, să-l alinți și să-l mângâi cu sufletu.