poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2022-09-14 | |
Știa că nu avea carte. Intuia și ea că un ceva anume trebuie să fi fost în neregulă când rostea: „căși”... în locul a altceva. Înțelegea asta din mimica interlocutorului, de cele mai multe ori ceva mai răsărit într-ale știutului. Se întâmpla chiar ca un spiriduș lăuntric să-i deseneze, din zona mai puțin întunecată a eului, un semn de negație. Dar ea persista: de departe nu era lucrul cel mai grav cu care s-ar fi putut confrunta! Era spălăcită: așa zicea gura lumii satului, pentru care a fi blondă cu ochi verzi-albastrii altfel se vedea. Altfel decât într-un film. Altfel decât într-o poveste. Nu se visase ea vreodată Crăiasă a Crăieselor, nici Manechinul pe Podium. Purta negru cu roșu, pământul grădinii amestecat în unghii cu ojă date. Se repezea să întâmpine: „căși! căși! căși!”: făcuse cu al ei „uo grămadă dă căși, nășică!”, că nu le mai știa numărul. Nășica nu da din umeri: nu avea încotro: o credea pe cuvânt. Nici să răsufle nu mai avea răgaz: cu mânecile de mătase suflecate și dresul de firmă ornamentat cu scaieți! Nu, nu avea meteahna de a despica firul în patru, căutând nod în papură, nici nu trudea a da la o parte crusta aia care se spune că vrea cu orice preț să acopere realitatea: pentru ea omul era om, pasărea pasăre, cășile... căși, cuvântu cuvânt, mai ales bărbatu bărbat, că, de drag ce-i era, din ochi și-l pierdea! Animal de rasă cu rang înalt, primar peste sat... și ea..., cum ar veni,... „primăreasă”... Încerca, ce-i drept, uneori să se vadă peste timp, pe ea și pe... moșu ei drag: nu’ș ce se întâmpla: un oblon un ceva se punea curmeziș: n-a insistat.
... avea ea să priceapă multe, subit înțeleaptă să se facă în ziua în care el i-a scuipat: să te cari din casă: mi-am găsit pe alta. Se tot făcea negru-n cer, negru pe uliță, mai ales în sufletul ei negru se făcea... Dar bine, cu Dănuț cum rămâne? Că doar din dragostea lor se ivise pe lume și, chit că-n martie face 24, el, dragu mamei drag, tot un pui rămâne... Dar grădina cu trandafiri și tufa de liliac, merele sântiliești, pătulul cu galbeni porumbi al casei? Mireasma de măturiță a Maicii Domnului, locul în care-l aștepta ea din văzul lumii să se piardă, ei, numai ei să i se arate, ca-n ziua dintâi? Să fie vreun coșmar ceva? – se ciupise repede de un deget. ... dar bine el nu o lăsase niciodată așa grozăvii, peste puterea unei inimi, a înțelege... Fusese ea oarbă?... atât de „proastă”? N-a pomenit nimic din toate astea. Cuminte a plecat. Vietate umilă ce simte că pentru ea nu mai e loc. Multe a înțeles, mai puțin felul în care din „grămada de căși” nu mai rămăsese niciuna. Privirea aprigă, de animal în călduri, hămesit după o nouă viață, a celui pe care până mai ieri îl crezuse „al ei” o împingea fără de milă, fără de scrupule... acolo, în depărtări mult prea albe, într-o vale a plângerii, în burta căreia numai uitarea ar fi putut, la un moment dat, să o vindece, să o scape cu viață.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate