Prea puțin am scris despre casa cu viță îmbrăcată, despre mieii ei albi și pereții verzi-răcoroși, despre cântecul purtându-mă hăt departe, până Acasă, până la Dumnezeu, pân’ la mine. Despre oamenii dinlăuntru n-am scris. Și pe ceilalți i-am omis. Greoii, tuciurii, mult prea dații exteriorului, cu un dos al șubei, al nepăsării ștergând aria frumuseții. În acest timp improbabil, ba dimineață, ba trecere înspre amiezi, când sternul te doare și iei aspacardin: crezi tu: te faci bine cu asta... Nici de cărarea cu praf și soare ticsită nu mi-am amintit, de umbrele uriașe ale smochinilor pitici, de pașii ce-și făceau loc... Nici de mâna-n arșiță, de mireasma ei dulce-arămie ca după o înțepătură proaspătă de albină înfățișându-se...

Îmi lipesc obrajii de această coală amplă, atât de impersonală, înainte să mă știe pe nume. Repezi, bătăile inimii străbat blanc după blanc: cel mai dor mi-a fost de spicele coapte! De foșnetul lor într-un timp crezut târziu. Și știu că vara nu e deloc pe trecute! Altfel, de unde această pâine înaltă, din care îmi iau inspirul, pot macii să-i țin aprinși, felinare în vremuri de restriște ale câmpiei.


Spune, tu nu ți-ai cufundat niciodată viața într-o pită albă... fără să te temi?