Stai stingheră pe o margine. Habar nu ai dacă aștepți, dacă un cineva te imortalizează, dacă starea ta trece drept suspectă, este numai un tablou în serie cu brio ignorabil. Ce te-ar deranja (cel) mai mult? Ce te-ar scoate din sărite? Îți privești ceasul de mână, ecranul propulsând vremea, cosmicul, dintr-un spațiu intim, aproape personal. Îți amintești: merge cu 5-6 minute înainte: într-un fel îți seamănă, ține-te, deci, bine! Habar nu ai dacă aștepți ceva,... pe cineva. În orice caz, dacă e să vină, atunci ar fi de dorit să vină fără vreun efort supraomenesc de-al tău. Ca o surpriză, ca o recompensă, ca o întâmplare, minunea care să te facă mereu să-ți recunoști degetele dintr-ale atâtora! Deși MULT MAI GRAV AR FI SĂ CAZI ÎN STAREA DE NERECUNOAȘTERE A FRUMUSEȚII, A SENSULUI! Ai scrie tu câte ceva, chit că timpul nu te-ar lăsa (nu ți-a fost vreodată...., tu nu i-ai fost prieten preferat!), dar spiridușii ăștia lăuntrici nu fac parte din tine, deci cum s-ar articula „cuvintele alea”? Despre cine ar vorbi? Pe cine ar convinge? Pe cine ar mântui? „Ție ce-ți place, ce nu?” – te-ar întreba cineva și tu,... tu ce i-ai răspunde? Momentan duceai foarte probabil LIPSĂ DE INSPIRAȚIE ȘI ASTA ERA TOTUNA CU LIPSA DE IUBIRE. Că nu te iubeau ei pe tine, că tu nu-i iubeai pe ei, că lipsa asta va fi venind dinspre ambele părți..., ca o trădare, ca un sfârșit. Și cum să-i explici celuilalt... că lucrurile, oamenii erau toate la fel, îmbolnăvitor de la fel: niciun cal breaz pe niciunde! Nicio scânteie! Nu băgai mâna în foc că el simțise mireasma cu ploaie și fum a părului tău, erupția feminității în agonia lui sâmbătă înspre duminică..., atunci când de mică adulmecai apocalipsa sau facerea. Fiecare pas strangula încă o secundă și chipul lui se micșora... cine știe?... de la căldură, poate de la sine?! Te privea ca și cum l-ai fi făcut = l-ai fi născut „Câine!” Câine din litere, din 2 silabe, din carne otrăvită și multă uscăciune mai ales. Seceta asta ce scorojea și ultimul strat al miocardului, al lui Dumnezeu: răsuflarea devenea unda de șoc a nimicului. Și, totuși, ceva-ceva mișcă... în felul său... acolo în aria derizoriului, a râncedului. O făptură scabroasă existând în virtutea instinctului. De a poseda. De a ucide. De a nu iubi. Irațională, idolatrizându-și plăcerea!

Scriu atunci despre lăcuste prietenoase și greieri asimptomatici, despre felul în care timpul se strânge odată cu sufletul dezînsuflețit, această suprafață virană ce cu greu mai lasă loc imaginației, sentimentului din proprie inițiativă: DE CE SĂ FIU EU PRIMUL / PRIMA CARE SĂ-MI AMINTESC SĂ (TE) IUBESC!?