Oare cine este Ileana s-o asociez într-o poveste alături de două somități ale științei și tehnicii românești?! Am cunoscut-o pe această domnișoară când avea 20 de ani. Cum era? Solară, strălucitoare, luminoasă! Avea un râs zglobiu ca o melodie duioasă. Uneori mă întrebam cum poate dărui Dumnezeu atâta frumusețe unei fete. Părea o ființă nobilă deși părinții ei lucrau cu ziua la C.A.P., colectiv cum se spunea înainte de 89. De obicei fetele frumoase își fac un viitor prin căsătoria cu un bărbat puternic, care să le asigure protecție și confort întreaga viață. Ea era însă altfel. Voia să-și depășească condiția socială prin învățătură. Fusese mereu premiantă, în liceu frânsese multe inimi, dar ea își urmărea scopul. A intrat la Politehnică c-o medie foarte mare, avea bursă de merit, așa că nimeni din satul ei nu se mai îndoia că o să ajungă ingineră. Totuși, în anul trei, urma să treacă un hop. Avea ca profesor un om sever, se întâmpla să pice la examen 75 la sută dintre studenți. Silitoare și mai ales conștiincioasă își lua notițe cu mare atenție, sublinia cu roșu unele idei și chiar dacă examenul era abia în vară, învăța cursul după fiecare predare. Chiar mai mult, mergea la bibliotecă și se documenta suplimentar. Profesorul o remarcase foarte repede, avea obiceiul să pună întrebări studenților iar ea era singura care ridica mâna și da răspunsuri corecte. Așa se petrecuse și cu foarte mulți ani în urmă. Tot o studentă îl impresionase prin întocmirea unor referate științifice excepționale, prin dorința ei arzătoare să breveteze o invenție. S-a îndrăgostit de ea și pentru a-i arăta că iubirea lui nu este un capriciu, a divorțat de soție și s-a căsătorit cu tânăra pe care o oprise ca asistentă la catedra lui. Menajul celor doi părea perfect, publicau articole împreună, participau la simpozioane în țară și în străinătate. Ea era foarte dornică să fie cel puțin la nivelul soțului, cel mai titrat cercetător științific în domeniu. Dar acum?!! Părea că pe soția lui n-o mai interesează nimic din ceea ce el lucra. Vrusese de câteva ori să abordeze o discuție despre tânăra care îl uimise la cursuri dar ea evitase de fiecare dată. Dorea să-i ceară sprijinul, să găsească o cale s-o atragă în conclavul științific. Pe Ileana n-o interesa așa ceva, nu avea dorința să breveteze invenții, nu se credea în stare, își cunoștea limitele, dorea să termine facultatea cât mai bine pentru a obține o repartiție guvernamentală în București.
Profesorul, deși era un om în vârstă, încă strălucea prin ținuta fizică, avea o privire pătrunzătoare, dar, de câte ori își fixase ochii asupra domnișoarei, nu primise niciun semn că ar fi în vreun fel interesată. Iar pentru el Ileana devenise o obsesie. Iradia feminitate, era ingenuă, când zâmbea lumea îi părea deodată mai bună. “Oare m-am îndrăgostit, la vârsta mea”? se întreba uneori. Fără să vrea a început s-o compare cu soția. Devenise rece, insensibilă, dornică doar să scrie articole și să publice cărți, era ahtiată după elogii, dorea să fie deschizătoare de noi domenii. Parcursese toate treptele în învățământul universitar, nu fusese niciodată interesată de menajul casnic. Iar domn profesor, mai ales în ultima vreme, simțea nevoia să fie alintat, mângâiat, poate chiar iubit. Ar fi vrut să-i mărturisească unele gânduri, să-i strige, nu vezi câtă nevoie am de puțină tandrețe? Se gândi că soția îi e mai străină chiar decât acea fată deși nu schimbase vreodată cuvinte prietenoase cu ea. Au trecut zilele, săptămânile, lunile și Ileana s-a trezit în fața profesorului la examenul din vară. A tras biletul și chipul i s-a luminat. Știa subiectele la perfecție. Totuși, când a început să vorbească îi tremura puțin vocea. Profesorul o urmărea oarecum absent. I-ar fi pus câteva întrebări mai mult ca s-o antreneze într-un dialog dar n-o întrerupse. Se gândea că visase în noaptea aceea o haită de lupi. Se mușcau, rânjeau, sângele șiroia. S-a trezit foarte transpirat. Oare or vrea să mă atace iar că am luat apărarea unui coleg, care manifestase unele simpatii politice și fusese dat afară din învățământ? Cariera sa științifică fusese fără pată. Se bucura de un prestigiu unanim în Politehnică. El era însă nemulțumit. Dorise să inventeze o sursă inepuizabilă de energie. Studiase toată documentația științifică publicată de Vasilescu Karpen, realizase chiar o replică a celebrelor pile Karpen cu electrozii din aur și platină având ca electrolit acidul sulfuric cu o concentrație de peste 90 la sută, îndrumase chiar și pe un doctorand să repete experiențele lui Vasilescu Karpen, să aducă îmbunătățiri motorașului care era pus în funcțiune de acele pile dar totul fusese în zadar. Ba mai mult, un alt profesor, membru corespondent al academiei, îl apostrofase oarecum în zeflemea. “Colega, se mai întâmplă, la bătrânețe o mai luăm și noi razna, drumul pe care ai apucat nu duce nicăieri, e înfundat, mă mir cum de nu ți-ai dat seama! Interviul pe care l-ai dat e pur și simplu scandalos!” În cele din urmă publicase articolul ”Pilele K legendă și adevăr științific”, pe care l-a prezentat la mai multe simpozioane în țară și străinătate. Vrusese într-o vreme s-o antreneze pe studenta din fața lui la aceste experiențe. Era intuitivă, deșteaptă, foarte silitoare dar mai ales frumoasă. Turuia, turuia, nici nu mai înțelegea ce spune. ”Oprește-te, dragă, de ajuns la primul subiect. Prezintă-mi proiectul tehnologic.” Ileana a scos câteva suluri de hârtie și le-a pus pe un stativ. Sesizase o asprime în vocea profesorului, o ușoară enervare. Se gândi că trebuie neapărat să-l impresioneze. Nu i-a pus nici de data asta întrebări. Într-un târziu, cu o voce obosită i-a spus. ”E perfect, dragă, am căutat o greșeală cât de mică, totul e perfect, n-am găsit nimic greșit, ceea ce e imposibil! În concluzie nu l-ai făcut dumneata, ori l-ai copiat, ori ți l-a făcut cineva!” Ileana a simțit fiori din tălpi până în creștetul capului. În ochi i-au apărut lacrimi. ”Liniștește-te domnișoară, se poate? Ne vedem în toamnă! Pe curând!” Ileana și-a strâns planșele și-a ieșit din sală plângând. Colegii au făcut roată în jurul ei. ”Ce s-a întâmplat dragă, spune-ne.” „M-a acuzat că am copiat”, a răspuns printre suspine Ileana. Mai avea de susținut două examene. Deși se trezea noaptea plângând, a reușit să se concentreze și a fost notată cu zece. Se terminase sesiunea, colegii erau veseli, mergeau la mare, la munte, iar ea, dacă ar fi putut, nu s-ar fi întors nici acasă. În primii doi ani primise bilete pentru a merge în tabără la Costinești, la Pârâul Rece... Oare ce-o să fac la toamnă? se întreba ea. Dacă nici atunci nu voi trece... și începea să plângă. Se gândea cum a fost posibil să fie acuzată pe nedrept. Fratele ei, student la T.C.M. (Tehnologia Construcțiilor de Mașini), o certa că e mai mereu plânsă. ”Ce ai soru-mea, ce ai pățit? Nu cumva ai o restanță?” În cele din urmă a povestit fratelui ce i s-a întâmplat, spaima că la toamnă n-o să aibă bani pentru gazdă, frica patologică de a nu pica iar... ”Bine soru-mea, ești proastă? De bani pentru gazdă fac eu rost, de mâine merg să lucrez cu ziua la stațiune. Toată vara strâng eu o mie de lei pentru tine, dar pune mâna și învață.” Nici fratele ei nu credea că a răspuns corect și profesorul o nedreptățise. Se temea că va intra în depresie. S-a refugiat în credință. Ziua învăța iar seara, înainte de culcare se ruga. ”Iartă-mă Doamne pentru înfumurarea mea, am fost prea orgolioasă, am crezut că mi se cuvine cea mai mare notă. Promit, Doamne, când voi fi pe salariu, voi construi o troiță pentru oamenii care lucrează pe câmp, să se adăpostească pe timp de furtună.” După mai multe seri a început să se liniștească. Frica devenise un fundal îndepărtat. În București a aflat că profesorul murise în luna august și va susține examenul cu soția lui. Când a intrat în sală s-a rugat în gând: “Doamne, doar o notă de trecere doresc, iar dacă nu o merit, facă-se voia ta”. După ce a răspuns la primul subiect profesoara i-a spus bravo! Frica i-a dispărut complet. A prezentat și proiectul cu mult aplomb. Profesoara a notat-o cu zece, deși la restanțe și nota nouă era foarte rară. A întrebat-o ce s-a întâmplat în vară de nu a trecut examenul. ”Domn profesor mi-a spus că am copiat proiectul sau că altcineva mi l-a făcut.”
-A fost în stare soțul meu să-ți facă o asemenea mizerie?” Doamna profesor și-a luat fața între mâini. Se gândea intens.
-Oare despre fata asta a vrut soțul meu să-mi vorbească? E deșteaptă, frumoasă, cu bun simț! Bietul meu soț! A murit îndrăgostit, însă nimeni nu i-a spus o vorbă bună. Și-a amintit brusc ce s-a întâmplat cu treizeci de ani în urmă. Soțul se despărțise de prima lui soție și se căsătorise cu ea. La început îl refuzase, îi spusese că diferența de vârstă între ei este prea mare și vor apare în mod sigur probleme. El îi jurase credință până la moarte și probabil s-a ținut de cuvânt. Nu știa de ce în ochi îi apăruseră bobițe de rouă.
P.S.
Domnișoara, la terminarea facultății, a primit repartiția guvernamentală la cel mai mare institut de proiectare din București. A respectat promisiunea făcută într-un moment de cumpănă și a construit o troiță cu banii din salariu. După câteva luni de la angajare o remarcase însuși directorul general al institutului. O chema adesea în biroul său, pentru consultare, mărturisea el. La despărțire, în mod invariabil îi spunea: ”Pe curând!” Ce s-a petrecut în mintea domnișoarei e greu de spus, dar, după cinci luni de întâlniri tot mai dese în biroul directorului general, a spus da, la cererea lui în căsătorie. A fost loială soțului, deși uneori ofta la unele aduceri aminte. În prezent fostul director general nu-și amintește ziua, luna, anul, în care este, râde cu poftă la orice banc spus de un un fost prieten și-l întreabă apoi dacă s-au cunoscut vreodată. Cât despre fosta domnișoară, distincția din tinerețe este acum aureolată de spiritul ei de sacrificiu la îngrijirea unui om pe care nu l-a iubit niciodată.