Cuvintele pot da greutate timpului. Am descoperit acceptarea adevărului ca pe o luptă continuă cu mine, cu societatea. Cu toleranță am putut tinde spre adevăr, însă nu am ajuns la adevărul suprem nici la o vârstă înaintată. Nimic nu vine, nimic nu pleacă, fără speranță.
După fireasca așteptare în care nu am știut când și unde am lăsat frica, am ajuns la maturitate. Sincer, compar maturitatea cu un îndelungat proces la capătul căruia, satisfacția îți aparține, ești bărbat liber pe sentimentele tale.
Să crezi însă că poți schimba lumea este fals, ești prizonierul ei. Lumea evoluează și ea odată cu tine. La douăzeci de ani iubirea este mai pură dacă ochii tăi văd, iar inima simte, dar nu același lucru se întâmpla cu mine care, supus atracțiilor lumești, iubeam atât doi ochi albaștri cât si prosperitatea în care posesoarea lor, fiică de doctori, familie renumită, îmi putea asigura confortul ascensiunii sociale.
Adeseori bunica îmi repeta ce rost are să iubești o ființă fără studii, fără situație, iubește-te pe tine și pune-te într-o lumină favorabilă din care să câștigi. Naiv, acceptam sfatul ei, nu fără ca ceva infim să declanșeze în mine o revoltă, însă fragilă. Credeam că florile cresc pentru ca eu să obțin favoruri, oferindu-le.
Fiica doctorilor se pregătea să-și sărbătorească majoratul, iar un buchet de flori ar fi fost, gândeam eu, mijlocul preferat să-i atrag atenția și să-i intru la inimă. Constructor de imagine publică, concepusem un scenariu prin care procuram florile din fața bisericii din cartier. Liniștea după-amiezii îmi dădea siguranța necesară pentru a mă apropria de flori fără să fiu văzut. Nu-mi făceam griji, erau mulți trandafiri, astfel încât să-i numeri dintr-o privire era dificil. Nu eram atent la ceas și nici la ce se întâmpla în jurul meu. Din cauza asta nu am văzut preotul care se apropia.
– Ce vrei să faci? m-a întrebat el cu blândețe.
Această întrebare m-a cam luat prin surprindere.
– Bună ziua! am răspuns.
– Îți plac florile? mă ispiti el.
– Da, părinte, am spus în timp ce eram atent la mâinile sale ce rulau mătăniile.
– Tu ai un gând cu ele, zise el și se uită iscoditor la mine.
Fața mă trăda. În zadar căutam să nu-l privesc în ochi.
– Ce vrei să faci cu ele? Pentru ce-ți trebuie? Eu nu sunt aici să te păzesc.
Puteam să am încredere sau nu? Puteam să-i vorbesc? Pregetam. După întrebările sale cred că intuise deja frustrarea mea.
– Florile vreau să le ofer, părinte, doresc să câștig inima unei fete.
Preotul, surprins, părea că mă înțelege, doar părea:
– Crezi că se câștigă inima doar cu un buchet de flori? Atât de simplu crezi că vei obține iubire?
În timp ce îl priveam cu atenție, preotul continuă.
– Nu cumva pricina se află în orgoliul tău de bărbat?
– Eu, orgolios? În niciun caz. Nu mă știu orgolios. De ce aș fi orgolios?
– Exact egoismul tău se înfruptă din orgoliu, vrei să fii recunoscut, să fii privit, nu neapărat să-i faci ei o mare bucurie!
Cuvintele sale mă pătrundeau, privirea sa simțeam că dislocă tensiuni blocate de care nu fusesem conștient.
– Da, este un egoism specific vârstei tale, spuse el. De fapt, tu doar vrei să-ți fie apreciat gestul. Dar știi tu ce este iubirea?
Ceea ce auzeam avea tăria unor valuri de tsunami.
– Iubirea este mai presus de orice, accentuă el. Să iubești fără un motiv material...!
Preotul făcu o ușoară pauză, după care mă întrebă:
– Îl iubești pe Dumnezeu?
– Mi-e teamă de el, i-am răspuns.
– Da-i firesc, pentru că nu-l cunoști. Iubirea de Dumnezeu înseamnă ca el să fie pe primul plan în gândurile tale, înainte de orice, de mamă, de tată, chiar și nație. Nu există grad de comparație cu el.
– Dumnezeu este gelos? îl întreb.
– Nu, este firesc și atotcuprinzător. Este iubirea de absolut.
– Cum adică, de absolut?
– Absolutul adevărului, răspunse el.
– Adevărul este unic, părinte?
El mă privi și-mi aruncă zâmbetul său cald.
– Adevărul este atotcuprinzător, că-i al tău, că-i al meu, el ne cuprinde pe ambii. Așa și Dumnezeu.
Brusc mă întrebă:
– Ești student?
– Da, am răspuns scurt.
– Voi chema o maică ce va aduce un braț de flori din poiana zânelor. Vei fi surprins, sunt flori deosebite. Lasă-mă să-ți spun că Dumnezeu este unul și singurul adevăr. Din studenție îl caut în rugăciuni.
În timp ce ascultam vorbele părintelui, eram tentat să-i dau răspunsul meu profan.
– A făcut lumea în șapte zile?
– Te îndoiești? Nu sunt șapte zile obișnuite, sunt zile astrale, alcătuite din orele astrale ale omenirii, ale lui Stefan Zweig.
– Atunci, fii bun părinte, și spune-mi ce a fost înaintea lumii? Locul era gol?
Fără să stea pe gânduri, răspunse:
– Lumea a creat-o, el a desprins-o din haos!
Afirmația sa mi-a incitat imaginația:
– Haos dacă era, de unde? Cum? Tot el a creat dezordinea? A creat dezordinea și apoi a curățat locul?
Mă privește distant. Dinspre biserică vine o măicuță grăbită. Părintele i se adresează discret, iar aceasta pleacă în fugă.
– Ești șugubăț, îndrăznești să mă tulburi cu asemenea întrebări! Nu a fost haos!
– Dar cum părinte? Erau suspendate lumile, gândeam eu dintr-o perspectivă juvenilă.
El, privindu-mă prin ochelari, se afla în expectativă.
– Dumnezeu le-a făcut pe toate!
Circumspect, îl privesc în lumina după-amiezii.
– Și lumina?
– Da, și lumina vine de la Dumnezeu!
Cu ochii mari caut să-l înțeleg.
– Lumina, corpuscul și undă, este un lucru minunat, adăug eu.
– Lumina este cuvântul lui Dumnezeu. El a grăit, iar cuvintele au avut putere să devină lumină.
– Da, am spus eu, ele au energie, sunt energie, sunt glasul gândului. Deci pot afirma că în cuvinte găsim glasuri?
Preotul mă privește uimit.
– Fiecare cuvânt aparține Domnului, sunt glasuri de la Dumnezeu.
– Înțeleg, am afirmat eu, sunt energii, așa cum ziua și noaptea sunt evoluții firești ale unor corpuri cerești.
– Energie, energie, repetă mecanic părintele. Energiile sunt voințe ale lui Dumnezeu.
Era rândul meu să-l privesc uimit.
– Sunt legi universale, energia este necreată, este instantanee, am susținut eu.
Preotul se uită către cer, căutând motive divine.
– Dumnezeu este unicul creator, el știe ce este bun și l-a făcut.
– Da, dar tot Dumnezeu l-a alungat pe om din rai, când era vizibil că dorința de cunoaștere l-a împins la păcat.
– Prietene, ești neprihănit, nu ai aflat adevărul unic.
– Care adevăr, părinte, cel ascuns?
Tăcerea a zăbovit între noi precum întârziate sunt ploile în zilele toride.
– Și ce este raiul și iadul? Nu cumva un cumul de energii ale gândurilor ce ne însoțesc?
Părintele își rotea mătăniile în căutarea răspunsului.
– Ele sunt pentru că Dumnezeu permite. Nu ai de unde să le cunoști decât în urma judecății divine.
Am tăcut pentru a nu-l tulbura, însă despre existența lor eram convins că ele sunt în jurul nostru. Gravităm în funcție de gândurile ce le avem, de temeri, de greșeli, de incapacitatea de a ierta, precum pacienții dintr-un sanatoriu interiorizați în propriile idei.
Conversația, cu siguranță, ar mai fi continuat, dacă nu se întorcea măicuța cu un frumos buchet de flori.
– Vezi tu buchetul ăsta, mă întrebă părintele?
Privesc atent și mă încântă parfumul lui. În mijlocul florilor se vedea un praf auriu, strălucitor.
– Are un farmec anume, am afirmat eu.
– Vei fi cucerit, spuse părintele.
Primesc florile parcă vrăjit, întind mâna și iau buchetul.
– Acum rămâne să te hotărăști ce dorești să faci, să-l oferi din inimă sau să te închizi din egoism.
Noaptea, gândurile au lucrat. Cu greu am adormit. Îl vedeam pe părinte și-i auzeam glasul. Dimineața, o liniște puternică mi-a umplut sufletul. Camera era puternic parfumată de la flori. Frământările parcă dispăruseră. Întreg spațiul era inundat de iubire, dar nu din aceea născută din egoism. Simțeam că mă copleșește, că distanțele dispar.
Un curent de aer proaspăt parcă venea dinspre flori. Lumina era firească, nimic nu mai stătea în calea ei. Înțelegeam copacii care reînviu în fiecare primăvară, din ai căror lăstari dau ramuri noi dornice de apă, aer și soare.
Îmi aduceam aminte de oameni, le vedeam fețele. Pentru prima dată în gândurile mele nu mai eram doar eu.