Am zburat spre patrie prin același București, ca apoi să urc în aceeași rutieră de Chișinău – mereu și oriunde cu masca pe nas.
La Bârlad, în pauza de masă, am intrat la veceu fără mască, măcar acolo, pe teritoriu frățesc, să răsflu ca omul. Pă naiba!.. Un domn rotund ca polobocul – fără pălărie, dar cu nasturii la costum încheiați și mască groasă neagră până-n gușă – a răcnit la mine ca la hoț de bazar.
– Pune masca, imediat!!!.. Chem poliția, salvarea, testarea!!!..
N-am avut încotro... Dar, tot atunci, dintr-o cabină a răsunat protest.
– Lasă omul să respire cum trebuie!.. Poartă-ți tu masca!.. Ungeți-o cu căcat, dobitocule!!!.. Deasupra cabinei s-a ivit păr creț și smolit. După bulbuceală de apă, s-a deschis ușa cabinei. Un țigănoi sub doi metri – fără mască și o mână, cu mutra anapoda, gura podoabă... și pumnul măciucă – se zgâia urât la grăsanul în mască. Acela s-a scărpinat la gușă prin mască, apoi, fără a scoate din el un cuvințel, a ușchit-o afară. Omul meu, zâmbind cu tot aurul din gură, m-a invitat la bar. Mi-a oferit cafea, vin de Bohotin... a conversat... Amarnic îl interesau țigări de Moldova – baxuri vagonabile, de peste Nistru... Dar, nu acolo tind să ajung.

Covid-19, asupra verii leșinat (sau vaccinat și el) de potența solară, nu mai avansa ca iarna, dar asta nu dădea imbold anarhiei. Însăși conștienta societate, fidelă modernei guvernări democrate (pentru binele poporului stresate), nu permitea violarea disciplinei anti ciumă... Contra ei, dar mai întâi împotriva restricțiilor nelegale statale, se baricada latura suspicioasă, incredulă, protestantă, combatantă... cu viziuni diametral opuse înarmată. In veritas, ”Pandemia” a mai răzlețit o dată antagonista lume terestră.
La vama Leușeni, vaccinații și foștii infectați de covid treceau liber. Ceilalți se declarau în carantină obligatorie – în scris, pe formular special. Mai exista o mică paranteză, mărunt băgată între instrucții de frontieră moldavă... Amintindu-mi de punctul sus-numit, am umblat la hârtii, separând foaia la dentist – cu zi și oră exacte, adresă de Chișinău, ștampilă clinică... – de fecior trimisă anticipat, să fie la îndemână. Totuși, am completat formularul de carantină, să nu rețin rutiera plină, în caz de nu trece documentul medical.
Hârtia dentistului a trecut. Se strecură și o invitație de afaceri a unui pasager cu aspect de proletar... Interesantă deducție, la a noastră graniță: Invitație de afaceri, chemare la doctor... sau benga știe încă ce neștiută hârțoagă iscălită apără de virus nu mai rău ca vaccinul. No, asta e!.. In schimb, trecui granița fără stres. Bodaproste evoluatului partid progresist... și Brava prosperului nepot Ontologist!


La Chișinău, familia feciorului huzurea cu masa îndoită. Bunei și bunici puzderie, în curajul rachiului de poamă și etc, omagiau trei nașteri odată. Sărbătoriții erau: Artur cel Mare, Artur Junior (cu 7 ani de acasă împliniți) și Criștianu.
Ultimul, de mine prima dată văzut, în ziua sosirii (mele) împlinise anul. Nu mai era ”boț cu ochi” de Humulești. Purta freză lungă, surtuc la zi, cămașă albă cu fluturaș negru... Stătea popușor, nu mai căuta brațe și mânca singur ceapă crudă rotundă. Avea părul negru, gene și sprâncene tăciuni, fața smolită... mai și făcea din ochi tot negri – curat puradel de Soroca, din Baroni.

La două săptămâni de belșug pământesc, plimbări cu întâlniri... și hârjoneală cu nepoți de capitală, am tuns-o la Țeară. Acolo mă aștepta ograda, grădina... și gardul dinspre Baba Mașa. D-zeu să se aibă de bine și cu dânsa, că, la zile de pomeni, tare bune perge de cuptor încărca ea pe colaci, farfurii cu orez, colivă...
În drum spre Râpești, badea Irelav a lu Negru – șoferul rutierei, tot el unul din finii mari ai mamei, zdravăn ca toți din a lui nemurie, cu jale și amănunte descria casă părăsită la Rotundu. Între săteni pasageri, și lăturași din sud: care se încrunta, care lăcrima, pe careva râsu-l umfla... Eu, cu ochii lunecând peste gospodării obosite de lângă șosea, mă îngrijam de a noastră bubă mocnindă.
În primăvară, la blajini, sora Clemența făcuse curat la morminte, ca de obicei. Trecuse și pe acasă. Tot atunci, pe a noastră pagină s-a arătat dudău la poartă, junglă în grădină... Mai tare bătea la ochi săraca verandă: cu uși putrezite, zgâite, crăpate... Tandici umflate de boieli arse la soare, sub geamuri scânduri spânzurate ... Emoțiile au luat-o la goană... Fratele Andriuha, și el ofticat de pozele Clemenței, s-a adresat la feciorul Artur, să noiască veranda ca la oameni. Termopanul costa 7mii de eurași – preț scăzut la maxim, ca de la nepot drept. Reformiștii s-au ogoit. Rămăseserăm între noi să văd eu ce-ar fi de urzit în folosul verandei dintâi.

Ajuns acasă, repejor m-am prins că spaima Clemenței nu era fum din paie ude. Am început cu dudăul de la poartă, care mai tare sărea în ochii sătenilor – tot câte unul călcând alături cu drumul, o dată-n două ceasuri, ușurel clătinați în dosita mahmurie epocală.
Am tot dat cu sapa casei, din putere... până a sări din coadă. Apoi am dat cu secerea, până a-i crăpa mânerul, după care am luat coasa cuiva, într-o creangă de salcâm tânăr agățată de cineva. Am tot hăcuit cu ea ca-n dușman...
Seara, cu iarba tunsă ca de bețiv, oricum retezată și la grămadă adunată, m-am lăsat în vale. Deadea era pe ducă la Spania. Credința Ilievna – vrednica iubita lui soție, și a mea onorată colegă de clasă paralelă, și Tanti de la Unchi – ne-a servit ihneluță de pui, mămăligă cu aur, brânză de oi... Am mâncat ca lupul, am lăudat casa, am povestit planuri...
Pe întunecate, sărit-am râpa spre a noastră ogradă, cu sapă de om a pământului – disc de cultivator ”made in urss”, coada din pin siberian. Am dormit în casa mare, cu uși ferestre vraiște – repede, rupt, ucis... fără leac de visare.

A douăza dimineață a sosit Clemența și Oleg Vasilașvil cu BMW și sac de instrumente pentru la Țeară, că de-a tatii rămase ciocan fără coadă, chiroane îndoite și seceră fără mâner cu ascuțiș de scurtat ghiara la coțcari. Au mai adus ei ouă, legume, oloi, conserve, lapte acru... și sticle cu șardoné de pivniță – ca pentru unul bun de răsturnat și dealuri.
Am realizat cercetări, viziuni, planuri, tocmiri... și alte descoperiri. Apoi – la Treabă, eu! Sora, înainte de plecare la vatra ei, hai să filmeze întâia minută de trudă voluntară. Voind și ea să intre în cadrul acelui ”istoric ” moment moralizant, i-a înmânat aparatul soțului cu schinarea ruptă de harbuji. Iar singură a pus mâna pe sapa casei, în ajun ruptă de mine și prinsă formal în coadă. Și eu înarmat cu sapa Credinței Ilievna, cu toții am pătruns în spatele cuhnei (casei mici) – exact la începutul grădinii, căreia nu i se vedea capătul opus (dinspre vecina Țața Dochia), și nici altele două laterale.
– Stop cadru!.. Pauză!.. Sântem unde trebuie!!!.. – Strigă cumnatul ca strangulatul, și ochii prăpădiți în tulpini botanice până sub streașină, ca un elev din eminențe provenit, de filmantropica ispită îmboldit...
Alegând o buruiană groasă naltă frunzoasă, am dat cu sapa în ea – tare, iute, drept sub rădăcină. S-a năruit cu trăsnet, foșnet, cosită... Stârnit de brusca izbândă, am dat în a doua, a treia... Sapa intra ca-n cărtoafă. Clemența, n-a mai răbdat. A dat și ea, din toată inima... La a treia pălitură, sapa ei de casă zbură din coadă...
Cumnatul, și el din plugari, un sfert de ceas a tot filmat unealta din vale (de facto a Credinței Ilievna), în diverse posturi chitindu-i-o în brațe Clemenței.
Cu inițiul ofiștaniei – odată inițiat, filmat și pe a noastră pagină aterizat – sora și cumnatul zburat-au la casa lor, împrejurul căreia dudăul sporea ca pe botcale. Atâta plouase în mai și iunie, că în sate nu se mai găsea un zilier liber, fie măcar și care n-ar fi, nici cu bani gheață. Toți ca unul prășeau pământuri de oameni gospodari, unde se hrăneau cu lunile, poate și anul întreg. Pe mine fenomenul nu mă omora. Venisem la aer, liniște... să dezmorțesc oase, mușchi... pereți, grădina... amintiri. De ce n-aș fi procedat și eu ca Boroganu?.. Ce mă împingea înapoi, la alintata Valentia – Mercadona, asfaltu, chiatra, zăpușeala, cârnații de trotuar???..


În șapte pline zile de vară, sapa D-nei Credința a biruit jungla toată. În fundul grădinii, armată de chirău până-n genunchi, mai și încleștat în cătină bătrână cu mii de pui schinoși, a stopat ofensiva. Sapa din vale, cu discu-i oțelit în bătălii, se îneca în rădăcini îndesite, ca smocuri de sârma ghimpată încâlcite, ani și ani de nepăsarea cuiva miluite... Teteică, teteică!.. fă-te cu o jărghie lungă spre noi toți, măcar o dată în an!!!..
Prea în grabă mă bucurase căderea imperiului Dudău. Via toată, cu margini de garduri întinsă pe două treimi din grădină, ani la rând nu pupase pană de hârleț. Poate o gâdilase careva cu colț de sapă, până la chirău.
Via noastră moldovenească – bătrână, stoarsă, uscată, putredă la buturugă și lemn de sus... – era pe ducă. Cineva dacă o mai înnoia, o mai îngrijea... – Cine?... – Speranța de Canada, Marișa, Jozefina Pariziana, Diamanta partizana, careva din ceilalți?... Nici Andriuha și Clemența nu puteau... Fiecare trăia cu ale sale posesii și dureri la tâmple. Da eu, cu ani de zile zburați aiurea???.. Propria nepăsare, recunoscută în muribunda vie părintească, mă împingea la primul șpaler de gard, să dau cu fruntea-n el...
Am scos telefonul de sub un butuc, să mă plâng Clemenței. N-am dovedit... Tot atunci, m-a sunat fratele de capitală, întrebîndu-mă când vin la City – la un biliard, un pescuit... Mai bine nu suna atunci.
Cu ochii în butuci uscați năpădiți de sad (pir) și alte buruiene bătrâne, tremurând a scandal, strigam ca nebunul în toată via, și țipenie împrejur:
–... Care biliard, bratanu (frate)???.. Când ai fost ultima dată în fundul grădinii? Știi tu, care ești mai aproape, ce se face la Casa asta?..
– Am trecut, în primăvară, din fugă... N-am eu când scormoni... Via o taie chiriașa... Am lăsat bani la ziler, să prășască... Casa-i a Speranței. Să și-o vândă, că numai mănâncă bani...
– Pe hârtie – da, e a Speranței. Pe Pământ – e a noastră!!! Rușine să ne fie la toți!!!.. Sântem niște gunoaie... – cârnați îngâmfați!!! A noastră casă nu se vinde, bratanu!!! Și dacă vine ora de negoț, noi o cumpărăm!!! Noi – care mai simțim ceva drag în casa mamei și a tatii...
Am mai strigat, mult și degeaba. Fratele închisese telefonul, unul el știind când. În schimb, cu totul prins în mreaja mustrării, am dat vîrtos în cătină – cu hârleț nou-nouț, ascuțit de fabrică și cumnatul Dobreac. Spre amurgite, grămezi de cătini conturau fundul grădinii. Văditul rezultat laboral stârnea abordaj, în ciuda cruntei apatii de la City. Dar, hârlețul nu mai intra, nu mai slujea... Obraznica ambiție, ca asmuțită de ”vânzarea casei”, două roate bune m-a purtat în via toată – de sus în jos, de-a latul, iară de-a lungul... – să bag în seamă fiecare butuc în parte.

Noaptea i-am sunat Clemenței, să mă jălui, să ne sfătuim... Via trebuia scoasă. Un an-doi de stârpit chirăul, holbura, cătina toată... Apoi – o arătură adâncă în grădina întreagă, poate chiar și două...

În noaptea ceea am visat, prima dată în ultima venire. Tata, încă tânăr, dezbrăcat până la brâu, călare pe un perete josuț zvântat, trântea boțuri mari peste același perete neterminat. Doi ajutori nu-l dovedeau, cu material. M-am dat și eu spre tata, cu un boț în mâinile întinse de tot, să-l ia mai ușor. El, de la alții lua, de la mine – nu, de parcă nici nu eram acolo. Apoi m-a văzut. Mi-a luat boțul, i-a făcut vânt cât mai hăt de perete, s-a uitat posac la mine și a spus – încet, să nu audă alții: ”Nouru mami voastri!.. V-am făcut casă, cuhne mare, ocoale... V-am lăsat jie, grădină, antena...” M-am trezit, poate să nu mor de rușine.

Afară se lumina. Cucoșii trâmbițau deșteptarea. Încă lungit în patul camerei de la vale, rumegam planul zilei. Pe listă prima figura veranda, apoi cuhnea. Îmi săreau în ochi amândouă, dar mai tare cuhnea, de sub geamul căreia se holba la drum o dărâmătură cât rușinea satului. Pe la zece dimineața, prispa cuhnei nu se mai vedea din paie, varuri, luturi măcinate... Încă dădeam cu toporul, în perete. Nouă crăpătură se zgâia, altă umflătură se năruia... La chindii, rușinoasă surpătură fu ticsită cu lut de acasă și paie din vale.
A douăza am muruit rănile, cu lut de acasă și pleavă măruntă de la vericul Manole. Seara, fațada cuhnei – toată în cărări înguste late și curbate, cârpeli cât roata căruței... – nedumerea pietoni dinspre Rusca și invers.
În a treia sfântă dimineață am dat în tandica verandei cu daltă, perie de fer, cuțite... – să jupoi boiaua veche, de soare arsă, coșită, răsucită. Lucrarea aia – ca și lipitul, prășitul... – se vedea mai clară ca apa, fără fum de cerebel, fără scule date dreacu... Trebuia doar de împins, de apăsat, de aplecat, de întins mâna, gâtul... – cu răbdare, amor... fără ceas și telefon sub nas.
Spre amiază, cînd soarele nu mai glumea, treceam la umbră. Atâta era de făcut la casă, după casă, în ogradă... că soarele n-avea cum toropi omul mânat de ambiție. Soclul peretelui de la drum se vedea măcinat în două locuri. Am dat cu ciocanul, ușurel, să nu fărâm ceva bun. Sub stratul de material, dur la prima vedere, jucau pietricele slobode și uscate, curgea nisipul... A trebuit să pornesc din capăt. Spre amurg, peretele ăla mai-mai să rămână fără țocol (soclu).
Ca într-o doară, trecui de-a lungul verandei – să-i pipăi și ei soclul înalt, cu ciocanul de-a gata. Fisuri abia observate, cu două pocneli alintate se extindeau, se lărgeau... Fiind rare, îmi conveneau. Se complică treaba în a treia parte a fațadei, unde soclul – boștură, umflat, din gros crăpat – de-a întregul se înclina spre ogradă.
Cînd să termin controlul, aruncai privirea și la un perete lateral al cuhnei, cam a lehamete. Care țocol? – măcineală curată și acolo. Cum de nu o văzusem înainte, o sută de ori călcând alături?.. În raza ultimei investigări se reliefa material serios.

În următoarea dimineață am plecat la Little City, cu Mișanea Negru – consătean de o viață, coleg mai mare de școală, destoinic părtaș a vechilor principii, amintiri... – și el abătut în treacăt pe la baștină.
La Market Mister D., lume harnică alerga ca după boiele în Vinerea Paștilor. Se părea că întreg raionul se construia de la zero. La un ceas de răbdare, am luat și eu material. Apropo, sacul de ciment costa mai scump ca în Spania. La țocol, prețul nu conta. Am luat 10 saci de ciment și doar câțiva de nisip curat. Nisip, nu așa cernut, mai aveam în ogradă.
Spre amiază am pus mâna pe instrument, cu tupeul maistrului de mâine. Din doi saci de ciment făcusem unu jumate, restul – bolovani, și boțuri de hlei în nisipul cumpărat de curat. Nu mai conta. Am dat în țocol cu ciudă, să-l pătrundă mortarul unde trebuia. Mistria împroșca, departe... Nu conta, dizain-ul nu mă preocupa. La finisare, totuși, am alintat lucrarea cu mistria, am spălat gardul de cărămidă curată (caravista) a fratelui mai Mare...
Apoi, zi de zi, am ciorsăit geamuri și tandici, ușile de afară... am întărit soclul verandei... Nici de cuhne n-am uitat.

Într-o duminică am plecat la Rotundu, ca plimbare, pe drumul pescăriei de hăt-hăt și e-he-heeee. Pe locul vechiului garaj se înălța școala nouă – mare, chipeșă, cu mult metraj... posomorâtă, și ea ceva învechită, parcă și obosită. Mai la vale porneau vii de gospodari – în rânduri ca lumânarea, puse la patru ace, mustind în verdeața norocului.
În vale de tot, trecând podul, făcui stânga și luai marginea râpii, pe lângă salcâmii altă dată puieți. Am adunat mintă, coada calului, pătlagină... Pe o coastă umbrită a râpii păștea iapă cu mânzoc. În iarba deasă, ici-colea balegă se zărea. ”Ia stai oleacă, mă băiete!.. Lutu cu cimentu nu se leagă, hostia (nafura)!..” – îmi șoptii abia, cu mintea la fațada brăzdată a cuhnei.
Balega m-a intrigat ca niciodată. Cum de nu-mi trecuse ea prin cap mai înainte, doar o văzusem pe drum, nu o dată?! Acolo, în Valea Rotundului, oare Natura să mă fi inspirat?.. Nu mai conta. Pe la chindii, intrat în ogradă încărcat ca știm noi cine, mai întâi am pus baliga în apă – o jumate bună de sac de-a nostru. Apoi m-am aruncat să înșir la uscat plante, cu tupeu de doftor iscoditor.

Luni, la prima oră, hulitul material singur se trăgea la cârpele. Fațada cuhnei prindea la față. Astă laudă mi-a răsunat din spate, cu glas feminin, când mai îmi rămânea o palmă de brazdă.
Era Olea – ultima chiriașă a casei, prima intrată pe poartă ultimamente, și prima văzându-mi delicata lucrare. Jumate de an trăia la casa ei, dar mai intra, încă având lucruri în casa mică, în beci butoi, în grădină usturoi... Intrase și mai înainte, o dată, la începutul vizitei mele. Cam de anii mei, uscățivă, în curaj, iute la pas... demonstra harțag de Longa Vita.
Până la ea trăiseră și alți chiriași fără plată, cât de cât să țină grădina și ograda, să dea roată casei o dată- n vară, să mai arunce ochii la streașină... – lucru normal în sate rărite.
– Buna ziua, spor la treabă – a zis Olea clar și răspicat, mai-mai fără accent străin. – Prima dată văd bărbat să lucreze cu lut. Unde ai luat pleavă?
– Prima... și ultima, că-s ultimul mohican! Și nu-i pleavă, îi baligă.
– Nu mai spuni!.. Di cal?.. Amăjești!.. Asta demult nu face nimeni.
– Iaca na! - Di elefant!.. Desigur că-i de cal – iapă de la Rotundu – iarbă curată, mozolită, mărunțită, a dragoste să lucrezi...
– Spui, parcă-i de aur... Mă duc în grădină, după usturoi.
– A tău era?.. L-am zmuls eu tot. E în beci, la răcoare.
– Usturoiul, ceapa... și cărtoafa se țin la loc uscat. Ai prășit grădina... Eu n-am putut, lucrez mult pe deal... Am dat 160 de lei la un om, să prășască el. I-a dat și fratele vostru o sută... A prășit? – O prășit, cum să nu! – În vie, trii rânduri de-a latu, cu pământ moale fără chirău, și acelea neterminate...
– Rușine la obraz să-i fie! Borbesc eu cu dînsu!..
– lasă-l... Omul a lucrat cât i s-a plătit. La atâta haramet (delăsare, dezordine...) în via asta, niși cu mia di lei nu o prășește nimeni.
– Eu nu pot... așa bani nu am. Fratele vostru, el comandă cu via, degrabă vine să vadă poama, cum să o împărțim. Eu tai via în fiecare iarnă, da prășitu nu-i datoria mea, avem înțelegere.
– Da de săpat?.. O sapă cineva? – În 4 ani, cât am trăit aici, n-a fost săpată.
– Iaaaca buubaa!.. Toamna asta, poamă – din ghioagă!
– Da, anu ista puțînă... Dijeaba am tăiet... Dacă nu-i zaibăr în grădină, am să culeg baconul (via) din ogradă, am înțălejere cu... – se exprimă Olga fără anim, agale pornitâ în drumul ei, pe mine lăsându-mă cu ochii în sus.
În ograda toată, sub frunze, sârme întinse strună și coarde groase sănătoase, spânzura puzderie de struguri lungi, bătuți cu bobițe ciulite.
– Ia pomăraie, mă băiete! Ia butucăraie!.. – îngânam în sine, numărând pe puțin 15 butucane cât parul, întinse hăt de rădăcini. – Teteica, cât era el, drojdea hin, rachiu... și nu îngroșa atâtea coarde. Într-o zi, toată lemnăraia asta rupe sârmele, îndoaie stâlchii. Chirigiii vor poamă multă, făcând cuiva de lucru. Neapărat de vorghit cu Familia... Teteica nu-i, ogrăzii nu-i trebuie umbră cu etaje... La ce atâtea coarde cât oiștea la căruță?.. Cam așa, nu o dată scormonind cu ochiul ograda și etcetera, alte lucrări mărunte se cereau luate în seamă. Aparte de asta..


Într-o seară, am coborât în vale. Deadea, întors din Spania, mă aștepta la vorbă, cu bucate de casă aburinde, ce nu lipseau sub stricta viziune a Credinței Ilievna cu ograda de la fântână plină de păsări și grădina doldora cu toate celea.
În vale, pe malul râpei văzui haită de câini – vreo șapte-opt, mari, flocoși, obraznici... și o cățea măruntă lătrând la mine ca la iepure de vânat. Altă dată, în sat la noi, așa bandă, făcând a pustietate?.. Alunecând ușurel pe lângă haită, trecui râpa și poposii la destinație.
Masa a fost gustoasă, consistentă... și vorba a sporit în ale noastre larguri mintale. Deadea, împlinit de rutinara-i viață la Țeară, nu mai voia pământ, arături... În baza liniștii de om pensionat, cedase activele feciorilor, doar limitându-se la careva lucrări deochiate, utile observații, povățuiri...

Noaptea, cu beznă de lună nouă, am pornit spre casă. Trecând râpa, lângă poartă la Donduleasa, sub licărul unui bec de primărie zării haita văzută de cu seară. Zarvă haita nu semnala. Doar scurte rupturi de mârâit nădușit, într-o clipă suindu-mi părul măciucă.
Am mers înainte, ochi și urechi. La câțiva pași grăbiți, în spate auzii început de război, nicidecum asupra mea. Din mers, am rotit ceafa înapoi. Lătrând și clănțănind cu dușmănie, haita înconjura un semen al ei, strâmtorându-l spre gardul Dondulesei.
Atacatul, mare și el, negru sub licărul becului public – flocăit și mușcat din toate părțile, se apăra cum putea. Într-o secundă, vădita injustiție câinească mă făcu viteaz și agresiv.
Zmulgând o cucută groasă din malul râpii, m-am îndârjit la haită, cu frica iar în brațe. Potaia, slăbind amărâtul din încercuire, porni spre mine. Eu, mai-mai scăpat în pantaloni de Valentia (mai-mai de pleașcă procurați într-o fantastică acție de reduceri Super- Puper), m-am oprit înlemnit.
Haita mă lătra, presiona, în jur țipenie... Măcar intră în pământ!.. Nici să întorc spatele, să dau bir cu fugiții, nu era cazul – lucru știut din clasa doua, nu de la Aurora Ivanovna. Tot dând înapoi, m-am împiedicat în muchia râpei. Am căzut, nu tare. Bâjbâind țărâna să mă ridic, atinsei un capăt de băț ca lumea. Atunci mi-a zâmbit salvarea.
Am înșfăcat gheogulița și hai să ies din râpă. Banda, pe mal, făcea urât. Mă puteam retrage... Câineasca răutate îmi furase cumpătul. Lângă mal, cu haita un metru mai sus, învârtii bățul și dădui cu putere, la nimereală. Jalnic schelăit a umplut râpa și o juma de Ruscă. Haita s-a retras repejor, aproape ca la oameni.
Văzându-mă pe mal, și banda fugită, prinsei la putere... Dar frica nu mă lăsa. Cu ochii în patru, și inima purice, am înaintat spre casă. La Timofte Androne la poartă, sub lumina altui bec de primărie, zării figură neagră-smolie. Cu bățul de-a gata, pășii înainte – un câine singur nu-i o haită.
În deal, sub licărul lămpii publice de lângă casa noastră, aceeași neagră juvină – nițel șchiopătând, ușor zburlită, ceva flocăită... poate și înrăită – iarăși apăru, cu impresia că ar pune ceva la cale sau cine să o știe. Din mers, o secundă mă uitai la câine și cârnii spre poartă, cu ochiul pe el. Ca așteptând să-l văd că mă văzu când îl văzui, el o luă spre șleah, pe drum, ca omul.

Noaptea am dormit-o repede, fără visare, cu ușile larg deschise la verandă și-n casa toată, să alerge prospețimea de afară. Dimineață, un floc negru lucea sub o rază solară – în pragul doi al verandei, chiar pe țolul de la intrare, de mine scuturat în ajun.
Eu, acasă, de când mă țineam minte, aveam teamă numai de tata. Și dacă tata nu mai era, flocul cela smoliu îmi stârnea doar ispită. Grăbita deducție șoptea – Smolitu, numai el! Poarta mereu închisă, gardul înalt... Pe unde intrase?..
Ziua am dat roată grădinii, casei și ogrăzii. Am astupat scurmături sub garduri, am legat sîrme în găuri de garduri, am înălțat pârlazuri ilegale... Pe unde mai putea el încălca teritoriu străin? – Doar să zboare...
Noaptea, am dormit neîntors. Ziua am găsit alt floc negru, înăuntru, lângă ușa de la chiler. Să fi intrat iară Smolitu?.. Am făcut altă roată în jurul casei, a grădinii... La colțul dinspre Baba Mașa, hripca, de mine pusă în ajun deasupra pârlazului, toată era jos. Am bătut pari de fier de-ai tatii, am legat sârme, am înnădit... că nici om nu mai sărea pe acolo.
După a treia noapte găsii păr de câine negru în chiler. Ziua, iar am înconjurat casa și restul. Totul era la loc. ”Pe unde dracu sare el?..” – mă frământam ca pe timpuri, când Vultur (câinele de atunci) dispărea și apărea în voia lui cu garduri ca lumea... Tot plutind cu ochii în ogradă, mă oprii la portița de la fântână – înaltă de un metru, cu ieșire la drum. Aia a fost bucuria zilei. Lăsând treaba, tot atunci am înălțat portița – mai întâi cu ațe tari, să aflu dacă anume acolo sărea zvârlugul.
În a cincea zi de târcoale iar am găsit păr smoliu – în camera de la vale, la un metru de patul în care dormeam – cu ațele (portiței) neatinse. Asta chiar că mă scotea din balamale. Smolitu nu mă îngrija, că-l ajutasem la bătaie... Însă n-aveam de gând să-l pup în bot că alerga odăile, făcând abuz de întunericul ogrăzii, politica ușilor deschise, hodina omului trudit... A parte, de mic nu sufăr animale în casă, în detrimentul tatii și favoarea mamei. Teteicăi, pisici îi mâncau din farfurie, câini îi lingeau obrazu... Mama dădea cu mătura în motani călare pe masă... ”Mâța... – în pod, la prins șioariși!.. Câinii – afară, la cușcă!..” – striga ea deseori zădărâtă.
La zburlita intrigă, decizia putea fi una: De stat de veghe – în casă, în pat, ca de obicei, fără a stârni bănuieli. Smolitu, prost nu era. Prima noapte am pândărit de m-am rupt... Cu o cană de cafea nebună, în silă sorbită după 22:00, la miezul nopții dormea și perna sub cap. Dimineață, pe cearșaful alb se zăreau fire de păr din aceeași blană. Se părea că cineva juca frumos un rol din visuri fără poveste – să mă zăpăcească, să-l iau în samă...

Ziua am făcut amiaza, prima dată în ultimii ani. Noaptea, m-am întins târziu, să mă țin treaz până pleacă ”dracii” la Humulești, ”artistu” la culcare... În pat, udam batista din frunte, pe furiș, cu mobilul sub prostire. Am vegheat, am pândit... am ațipit, apoi m-am trezit.
În mijlocul odăii, figură neagră stătea amorțită și fără suflare. La atâtea nopți de așteptare, uluirea nu costa mai nimic. Am luminat, cu telefonul. El era, Smolitu, proptit în labele dinainte, cu fundul pe țolul mamei și botul spre mine, privindu-mă ca pe musafir.
” Marș afară!” – strigai eu ca stăpân a situației, cu genunchii moi dârdâind. El – nulă reacție. ”Marș în ogradă!”. El – nici vânt rece... ”Marș, Sabaca!!! Soarili, nouru și Ardealu!!!.. – trasei ultima rafală, poate-l intimidez cât de cât, eu înfricoșat cu totul. El doar ciuli o ureche. ” Maaarș, Sabaaaca!!!” – am strigat iară, încă mai tare, ultima adresare părută-mi-se mai înțeleasă. El se ridică lenos în patru labe, flutură coada, mișcă din urechi, a lehamete spânzură limba între colți, fără sfială slobozi din gaze, după care ocupă aceeași poziție în același loc. N-aveam ce-i face, în toată vigoarea cuvântului.
M-am ridicat din pat și, atent înconjurându-l , am aprins lumina. El, ca prins în rădăcini, doar întoarse pașnic botul, cu ochii pe mine. M-am întors la pat și m-am așezat, față-n față cu ”stăpânul”, când telefonul arăta ora două. Sub lampa casei, Smolitu se arăta câine în toată legea: cu blană scurtă, deasă, neagră și lucioasă; chipeș, zdravăn, lăbos, botos, bărbătos... Dar nu și răutăcios. Ochii mari, umezi, parcă și lăcrămați, îi îmblânzeau morda fioroasă.
Stăturăm noi așa minute, eu privindu-l curios, el pe mine – invers. ” Poate vrea apă”, îmi veni ideea, încercând să prind moftul câinelui, obosit de ochii lui neciteți. I-am adus apă, în farfurică adâncă. El – zero atenție. Apoi am adus pâine, ou fiert și încă ceva, poate era flămând. El, mâncarea, nici n-a mirosit-o.
Smolitu vroia altceva. Ce???.. – mă frământam eu, sfredelindu-l cu ochii. El, parcă citindu-mi nedumerirea, tot atunci săltă o labă dinainte, o trecu lejer peste o mână a mea, mârâi ceva în limba lui și porni spre ieșire cu pas docil, tot sucind ceafa să-l văd. Pricepând că se cerea urmat, asta și făcui. Trecând chilerul și parte a verandei, Smolutu se opri la ușa mare a casei și dădu cu laba în ea. I-am deschis prima ușă, a doua... Și tot așa, m-a dus el în camera de la deal, drept la dulapul familiei. La a lui insistență, am deschis ușile mobilei (dulapului). În două labe, urechile ascuțite și coada jucând bârligată, băgă el botul drept în raftul cu documente. Apoi, slobozind un scâncet lăuntric, mă privi îngrijorat, probabil în teama de a nu fi înțeles.
Eu, mânat de valul ispitei, pornii a flenduri hârtii gălbenite: Чертификат, Адеверинцэ, Справка дана... El, cu ochii pe ele, nervos și tulburat, voia altceva. Amuzat de rațiunea câinească, mai să bag mâna la polița cu blide, pahare... Dar, sub hârtii se iviră fotografii. El, brusc înviorat, iute săltă coada sus și bătu cu ea oglinda mobilei.
Pricepând în sfârșit ce dorea Smolitu, am scos prima poză – mare, cu multă lume, albă-neagră-gălbuie... și un colț mâncat de vreme – și i-am arătat-o de aproape, în toată statura. El, cu ochii în scântei, ciulind o ureche, mârâi a interes: cu limba atârnată în plăcere, coada-i tremurând a sentiment. Luând pozele la rând, i le arătam. El se agita la toate, în funcție de mutrele oferite. Le privea lung en face, dintr-o parte, din alta... mârâind a protest când mă simțea grăbit.
La cântatul primului cucoș, am dat de prima poză a tatii: tânăr, pe tractor fără cabină, cu roți de fer, și finu-i de cununie Ion în spate pe semănătoare în mers. Văzând poza, Smolitu a scheunat de bucurie, a sărit până la bec, s-a ridicat pe labele din urmă, cuprinzându-mă cu cele dinainte... Era de înțeles că ”Artistul” își atinse culmea.
Apoi Smolitu m-a ademenit afară, încă pe întuneric. Se opri el în spatele cuhnei și bătu cu labele în țocol, scurmând pământul alături. Încetă doar văzându-mă luminând locul cu telefonul. Zării o fisură de-a lungul soclului, și atât. L-am mângâiat pe Smolitu, l-am lăudat că-i deștept și am plecat la culcare. Lăsându-mă în pacea mea, el a rupt-o spre fundul grădinii, ca și cum undeva așteptat înaintea zorilor.

Am adormit buștean. În somn, tăiam sârme la gardul din sus, dinspre Baba Mașa. Teteica – în cămașa-i neagră de velvet, șapcă soldățească dusă pe sprâncene, bărbierit ca la votare... – ședea la câțiva pași în cabină mare de tractor, cu finu-său Ion alături, vorbind între ei domol. Tehnica – buldozer C-100 cu plug ca pentru el, în grădină la Baba Mașa cutremurând buruiene – huruind a nerăbdare, împrăștia căldură de motor.
În spatele tractorului, de la Baba Mașa încolo, tot grădini – numai brazde groase și negre proaspăt întoarse lucind la soare, unde și unde cu rădăcini de vii, chirău și cătini cât pomul.
Eu, cu plăscăgubți (clește) în mâini, tăiam sârme din gard, să-l dau într-o parte, să intre tehnica și la noi. Jos de tot, colorată în rugina timpului, sârma nu se lăsa tăiată, nici măcar cea subțiată. Apăsam, apăsam... cleștele lunecau... sârma, parcă fugea de cuțit.
Apoi a pipiit (claxonat) buldozerul – lung, brutal, răsunător în toată Rusca. Din cabină, tata, cu zdulachii (pumnii) pe manivele, se uita la mine ca la pui de incubator. Finu Ion, sărind ușurel de pe șenilă, s-a apropiat, cu două degete a tăiat sârma (cu clește ale lui), a dat gardul ușor ca pana la o parte și s-a retras în spatele tractorului. A curățit el plugul de buruiene, a bătut în cabină și s-a ferit la un pas de șenilă. Teteica a pornit tractorul spre grădina noastră. Eu, rușinat de neputință, ghiceam: intra buldozerul sau nu în spărtura de gard. A intrat pe jumătate și s-a oprit. ” Nouru mami voastri!.. Ați pârlojit grădina!”, strigă el fără mânie, pornind cu vuiet înainte...

Ziua, după visul cu tehnică, mai dădui o roată grădinii, cu obrazul încă arzând. La întoarcere, îl zării pe Smolitu în spatele cuhnei. Alerga pe lângă țocol agitat, probabil amintindu-mi de istoria nopții. Apoi m-a dus la ușa beciului. Am intrat. Peretele dinspre grădină se vedea jilav de-a întregul, cu broboane de apâ în colțul de sus.
Peretele cela, demult clădit de tata cu pietroaie de but, două ierni în urmă se dărâmase. Deadea, cu doi băieți plătiți, sub egida fratelui Andrei, a ridicat peretele întreg din aceleași pietroaie. Sus, la suprafață, a înnoit soclul și a făcut scurgere betonată, să nu dea apa în soclu.
Între soclu șu scurgere se deschise fisură de un deget grosime, de-a lungul întregului perete. La ploile mari de primăvară, și la streașina fără uluc, apa întra în beci, anume prin acea fisură.
Tot atunci am și făcut material subțire cimentos și am turnat. Lichidul se scurgea în crăpătură ca-n gura hăului. Doi saci de ciment și patru de nisip a supt fisura până a o sătura. Ziua ceea m-a făcut mare și tare. Dacă mai puneam și ulucu la streașină... Dar nu-l aveam la îndemână, trebuia cumpărat. L-am notat pe hârtie aparte, ca primă trivogă.
În altă zi, Smolitu, intrat ca din fugă, m-a dus la scara podului de la cuhne. Am urcat, singur. Podul, rău nu se arăta. Doar alocuri, sub coale de șifer (azbest) de-a lungul crăpate, luturi măcinate și stropi uscați șiroaie... Nici pe acolo ani de zile nu călcase tapaligă de gospodar cu altă avuție. La coborâre, Smolitu jos nu mai era. Am notat ce trebuia pe hârtia de urgență, să nu se repete jalnica istorie a podului mare.

Apăru Smolitu la chindii. Mă găsi cățărat pe scaun pus pe masă dură, cu mistria astupând o surpătură de nimic, și satul întunecat de nouri grei. Mă lătra obraznic de jos, iară dând ceva de înțeles. M-am uitat la tandică, la perete, sub streașină – nimic urgent. El, mai tare lătra, sărea în sus cu botul înainte, deasupra unui capăt de uluc venit din streașina de fațadă a cuhnei, răsucit spre un geam al verandei. Am coborât, m-am uitat de jos la uluc, la tandică... – nimic deosebit. El, ostenit de sărit și lătrat, a plecat mârâind supărat.
Seara a burezat, și gata, la nourii încărcați de cine știe câtă apăraie. Noaptea, spre dimineață, m-am trezit. Șuvoaie încurajate de trăsnete războinice băteau cu stropi mășcați în geamul de la chiler. Dinspre verandă venea forfoteală de apă, cu ușile închise decuseară. M-am ridicat, am aprins lumina și am ieșit. În verandă, prin geamul revizat din moftul Smolitului curgea apa ca din cofă. De unde???.. M-am dat chiar sub geam, poate văd ceva. – Nimic. Am ieșit afară, oricum eram leoarcă. Am urcat pe prispa cuhnei, să mă uit din întuneric la lumină. Capătul ulucului cârnit al cuhnei bătea cu apă în tandica de sus a verandei, direct într-un colț de geam spart.
A douăza, scândura podelei, țoale și patul verandei musteau în udeală. Înciudat pe capătul de uluc, dar mai mult pe ”gospodarul” care-l cârnise de tâmpit, am luat scara și m-am dat la el, să-l îndrept unde trebuie. Altfel putrezește podeaua tatii, iară din a noastră legitimă nepăsare.

Smolitu, în verandă n-a mai intrat. Altă dată, îl văzui în grădină, sărind în două labe lângă perete de sarai a tatii dinspre vecinul Vasile – feciorul răposatei țața Gafinița. Apoi l-am văzut chiar pe sarai, din ogradă. Scurma frunze de agud, cu botul arătând gaură largă între peretele cuhnei și saraiul dus către vecin, sprijinit în tulpina groasă a agudului de hat.

Veranda, ușile, soclurile și încă ceva fiind gata pentru finisare, am sunat-o pe Clemența. După a ei viziune, era cazul de găsit femei la vopsit. Asta am și făcut, din timp.
În tot satul, o singură femeiușcă (în treabă zi și noapte, bine plătită...) era disponibilă o după amiază, mai mult din respect față de o soră a noastră, cu ideea să îmbie o cumătră vecină pe două zile întregi. Avea și Clemența două pictorițe la Cazangic.
În ziua cuvenită, la 08:00, cumnatul de Sarata claxona din BMW oprit în poartă. Clemența, cu batic alb de hăsa și zâmbet de Pedagog Natur-Product, s-a apucat de scos vopsele, diluanți, accesorii... Văzând-o singurică, de Cazangic n-am mai întrebat-o. Nici ea nu s-a grăbit cu lămuriri. În Țeară bântuia criza brațelor făuritoare.
După descărcare, și planificare, Dobreac a plecat la Sarata, la câmpuri. Clemența și eu, suiți pe mese de-ale tătucăi Andrii, am dat în boieli, începând cu veranda. Ea – mai pe jos, eu – mai pe sus.
Pe la ora zece m-a sunat femeiușca, să mă anunțe că nu poate veni jumate de zi, nici cumătra...
– Nu mai căutăm... perdere de timp – a zis împăcată Clemența, avan stărnită la boit. – Care lucrau pentru mâncare și băutură, nu mai sînt. Zilerii de azi nu beau, vor bani, se tocmesc, ridică prețul... și-s puțini.
– Și brava lor!!! Destul au făcut cefe groase altora... Dacă mai pleacă și ei, că spre asta duce vremea, ”gospodarii” satului rămân fără slugi. Va trebui să pună ei mâna pe sapă, hârleț... perie – în cazul nostru. Sau o să aducă șomeri de la City, cu mia de lei ziua...
– Necăjiții își dau sama că-s luați în râs, prind la minte, se orientează la zi... La Sărata, Covurlui, Iargara... băieți care opinteau la harbuji ani în urmă – duși, aduși, plătiți nu rău... – acum lucrează pentru ei. În rezultat, cumpără pământ, sădesc livezi, construiesc...
– Statul nu se uită nici cu curu la dânșii, doar îi amenință cu amenzi, impozite, instrucții... Ni contează... Cu așa optimizm, onorată Clemență, Moldova atinge Lună... Da noi, în doi, mâine terminăm veranda, fațada toată... În caz de nu plouă.
– Altă cărare nu-i. Azi dăm gata veranda. Restul – foaie verde!.. Am adus găină, tăieței, borș... Hai fă tu o zeamă, că eu am spor la tandică.
– O fac. Până fierbe carnea, mai dau și eu cu peria... Într-o zi am fost pe Rusca, de o plimbare. L-am zărit pe Ionică Lavruc, mezinul. Am trecut podu, să-l văd. La badea Neculai – ograda lună, casa la punct... și ciaunoi de familie pe cotlon, tot cu zeamă. Ionică, singur, cu materiale, aparat de sudat... și zâmbetul familiei pe față. Venise el în concediu, de la Kamciatka. L-am întrebat, pentru cine face mișcări la casă pustie, el, cu rădăcini în alt capăt a lumii. ”Pentru suflet” – a răspuns Ionică, surâzând mai ceva ca tat-s-o Neculai. De la așa băiet de luat exemplu!.. Da eu, ani și ani: Am trecut, m-am uitat, m-am urinat... și am plecat.
– Ei lasă... Cinci ani în urmă, te-ai răzbunat... Și acu ti răzbuni. Ai făcut o grămada treabă... Și ai să mai faci, și alții o să mai facă... I-ai stârnit. Hai pornește zamă, că pofta vine fugând.
A douăza, după amiază, cu fațadele casei înnoite, am coborât la cimitir, în BVW de Sarata. Dobreac Vasilașvil, cu două farfurii de udătură cărnoasă în lăuntru, fredona romanță, cu osârdie boind cruci de lemn și metal.
Seara, pe amurgite, am stropit grădina cu ”Total” Super-Puper, mai cu duh asaltând chirăul viei, să-l nimicim dintr-o singură ”tunătură”. Asupra nopții, Clemența și Dobreac au băgat fundurile în BMW, eu mai rămânând o vreme pe acasă.

Mai pe urmă a trecut Costa, din zbor. Cu toată graba, a rămas și el o noapte. Spre dimineață s-a auzit lătrat în ogradă – prima dată în ultimul meu sejur. Am ieșit. El era, Smolitu. A sărit în două labe, mi-a ars o coadă la bucă, apoi s-a dat la scara cuhnei, cu ochii scânteind a îngrijare. Atunci mi-am amintit de foaia cu trivogă. Am cotrobăit camera de la vale, chileru... Am găsit pă dreacu... Țidula, parcă o luase vântul. Nouru mami ii!.. ” Care-i treaba, bratanu (frate)”, întrebă Costa, văzându-mă tulburat. I-am descris situația, pe scurt. De Smolitu nu i-am suflat un cuvânt, să nu mă râdă nici în sinea lui.
Apoi am ieșit în grădină, în doi, Costa a greață uitându-se la un sarai de chiriași, montat mai sus de-al tatii.
– Ei cui naiba i-o mai trebuit încă ocol de gunoaie, cu unu bun alături?.. – se întrebă el, dând cu piciorul într-un morman de azbest fărmat peste cărbuni, pietre... și sticle arse demult. – Ia porcărie!..
– Oooo!.. De vedeai matale cartina o săptămână în urmă!?.. Dihăneală de care făcusem eu și Dobreac Vasilașvilovici, cu teleșca (remorca) lui badea în poartă!.. Numa de aiși am scos două saltele putrede, împuțite, ude, grele să rupă două schinări odată... aduse dreacu știe de pe unde. Duvan pe prispa cuhnei, bâcșit de putregaiuri... La cotlon saci de plastic, borcane sparte... grămădite cu anii. Tractorul Deadii gâfâia săracu, urnind teleșca vârfonată de căcălău străin... Și încă a mai rămas.
– În așa caz, la ce trebuie chiriași?
– Asta am întrebat și eu, și Clemența cu nasu-i cârnit de izuri dosite... – Hai să fașim șeva, că uitatu mă obosăște – zise fratele, cu ochii la streașina din grădină a cuhnei. – Văd o coală de șifer (azbest) crăpată. Precis că sloboade apă. Găsim bucată de măsura ei, o băgăm dedesubt...
– Mă da bine zici!!! – tresării eu, în fin dumerit de ce mă frământa în dimineața ceea. – Hai în pod, să vedem de aproape...
În trei ore bune, Costa maistru și eu peon, căptușind coale crăpate, anihilarăm o acută problemă a cuhnei, (la înțelesul meu) amintită de lătrarea matinală a Smolitului. Apoi Costa a plecat, cu graba-i de la sosire.
Eu am vopsit porțile de la drum, ușile de garaj... Am mai dat în puieți și cătini de gard, am cărat crengi... Ultimele două zile le-am consacrat unchiului Deadea Toader, înlesnindu-i recoltarea nectarului a două șiraguri lungi de știubei domiciliați în a lui moștenită grădină.
Smolitu a pierit, cel puțin cât am mai stat eu pe acasă. Poate va mai trece în altă vară, toamnă, primăvară... Vom mai trece și noi, că a noastră casă merită luată în seamă anul împrejur – măcar și cu mâinile în șolduri, careva scărpinând ceafa și fundul îngroșate de ale vremii căliri alintate. Cu așa senzație am plecat la capitală, în tranzit prin Sarata.

Clemența și Dobreac, bucuroși nevoie mare, m-au primit ca pe ministru. Am stat la masă încărcată, cu șardoné de pivniță, vișinată de casă, lichior de sog...
A douăza, ei – să mai stăm la taifasuri... Eu, încurajat de ce făcusem pe acasă, m-am oferit la ceva treabă pe afară. Dobreac, sfios din vița lui, nu se grăbea...
Văzând crăpături pe gârlici, mi-am expus opinia. El a acceptat. Am pus mâna pe mistrie, să dau jos coșitura. Lucrul nu sporea, mistria luneca... Am luat ciocan, apoi baros... Cînd să dau mai tare, o bucată de beton singură ateriză în beci – fenomen neașteptat, care implica lucrare serioasă. Dobreac, și el încins de cruda realitate, s-a pus pe dărâmat gârliciul, și el cu tupeu crezând în provocantul curaj al hazardului. La două zile de bătaie concretă, din gârlici rămase fațada, armătura și numele. Cumnatul Dobreac, cu zidăria neavând nici în clin nici în mânecă, mă vedea maistru dirijant – Pe mine???..
Ia arsură de creieri la gârliciul ăla nemțesc sau cine-l știe... În doi formulând metru cu centimetru, am legat armătură nouă, cofraj, am turnat...
Până la urmă, am lăsat gârliciul neterminat și am plecat la capitală, unde mă așteptau neamuri înainte de plecare.



Capitala, încă dominată de văratica-i culoare în unison cu tomnia răcoare, se demonstra pasivă în a ei rutinară amploare. În centru, mașini rare făceau a mișcare. Tipica multitudine pietonală lipsea, parcă o mâncase lupul din pădure. În ”inima și creierul” Moldovei se celebra ora mesei.
Acasă la feciorul Artur totul mergea șnur, și masa întinsă. El, înfulecând în grabă, a plecat la muncă. Nora – cu bucătăria, spălătoria... Ariștanții (copiii) – cu ochii pe mine și pe geamul mare. Albastrul cerului insufla echilibrare, blândul soare îndemâna la plimbare. Tot atunci am și ușchit-o afară.
Valea Trandafirilor, în lung de noi măsurată, încă huzurea în legitima-i splendoare augustină. Pe alei, castani salcâmi și tei mai delicați, de arțăgoasa toamnă ”consolați”, jertfeau pământului frunziș ca de zgârciți, să nu rămână primii dezgoliți.
Nepoata Noelia – domnișoară cu 10 ani împliniți, spirit romanțios și vădite aptitudini creative – cuprinsă de tainice nostalgii, fără încetare aduna frunze gălbenii ruginii. Arturaș – băiat mare și serios, elev în clasa întâi, amator jucător de fotbal începător... – căuta melci mășcați pe iarbă și sub copaci, poate-i car la Spania să-i vând pe bani grei. Mezinul Criștianu – nu prea mare, dar ochios, pasionat și curios – privea din cărucior tot ce-i ieșea în a vederii cale, în special atent la prichindei, hulubi și rochii doar în floare.

Într-o dimineață de sâmbătă am însoțit-o pe Noelia la un centru artistic, unde ea practica balet și pictură. Nepoata a intrat, eu am rămas în așteptare, ca apoi să o conduc acasă.Cu trei ore la dispoziție, măsurând agale trotuarul, am pornit a ridica o colină a capitalei.
Tot bunghind ochii în stânga și dreapta, mă trezii în inima Buiucanilor, la Piața Agricolă. Ca idee a promenadei, voiam să ajung la cinematograful Flacăra. Imbiat de mărimea noului edificiu, am intrat.
Înăuntru: labirinturi de rafturi cu rufe teancuri, horboțele, jucării, tigăi... baticuri și iar farfurii. Apoi urmau cafele, ceaiuri, orezuri, borcănele, pachețele... și tot stradele cu tejghele. – Mărfăraie mă băiete, să îmbrace și hrănească Buiucanii cu Durleștii, Lacrima Haiducului, Trușenii și Prezidenția de Condrița. De moment, lume ioc. Unde și unde apărea și pierea client cu geantă și mutră de Țeară.
Tot spărgând labirint după labirint, dădui în coasta agricolă, ce de fapt mă intriga ca simplă comparație. Ani grei în urmă, la mijloc de septembrie ”Toamna de aur” bătea cu tone (sute) în praguri de hale și medeanuri, mereu îmblânzind avantajatul consumator de la City...
În piața Buiucani (la ora descrisă aic) tradiția se ținea tare, ce și demonstra belșugul revărsat pe mese înșirate în trei rânduri paralele. Făcând o roată bună, mă prinsei că roșiile, chiperii... și merele erau de la o ”mamă”, și asta nu conta
La agricultori se nota mișcare. Aparte de vânzători, ajutori, salahori și cumpărători, personaje cu licăre jmechere sfredeleau mese pline, lăzi vârfonate și saci cu daruri ale grădinii moldave. Să fi fost ei încasatori, controlori, ajutori de revizori?.. – Nici asta nu contează.Ca noțiune bănească, roadele pișcau la buzunar, ca primele sau ca ultimele. Cu toată scumpetea de peste noapte, am cumpărat 2 kile de patlagele, 2 kile de poamă Cardinal și 10 știuleți de păpușoi de fiert.
Apoi, cu geanta de piață la subțioară, făcui roată Flacărei, călcai zebra străzii principale a Buicanilor și zăbovii înaintea unei gherete cu mirozne ce lasă gura apă.
Am cumpărat o ghiozomea cu brânză, alta cu varză, și m-am așezat pe o bancă publică alături. Vizavi, o bătrână cu 80 de ani și câine părut de pe drumuri mă vedeau înfulecând turtă aburindă. În ochii lor nu se nota flămânzie. Doar o ispită lejeră trăda insistenta privire câinească, lipsită de tipicul îndemn la milostenie.
Totuși rupsei o bucățică de ghiozomea și i-o întinsei câinelui. El o mirosi, o privi, iar o mirosi. N-o luă, ci se uită la bătrâna – lung și țintit, parcă cerând aprobare. Văzând asta, am rupt o bucată bună și i-am oferit-o bătrânei. Ea a zâmbit, a mulțumit cu ochii și a dat negativ din cap. În felul meu decis la mica binefacere, i-am întins 50 de lei. Ea, cu același surâs, luă bancnota, o acoperi cu una a ei, se înălță cu sprintenă, se apropie de chioșcul cu mirozne... Apoi, cu un teanc de plăcinte cât șchioapa de om, se îndepărtă grăbită, și câinele după ea. Eu curios, hai să văd...
Ceva mai la vale, pe pragul vechii alimentare, un băiețel slăbuț, cu pantalon ros în genunchi, un papuc cerând mâncare și teanc de ghizomele în brațe, sărea scările radiat de pomana zilei. Bătrâna acolo nu mai era. O zării cu câinele lângă un X-5 BMW, și o tânără deschizându-le ușă în spate.
Mișcat de ultimul tablou, tot lăsându-mă în vale, uitând de nepoată și salturile-i de balerină, am luat calea Petricanilor. La o intersecție importantă, preocupat și dezorientat, am alergat înapoi, la centrul artistic. Fata sărea pe afară cu alte căprițe... Vînt rece n-o trecea de a mea zăbovire.

Acasă, hai să laud Toamna de Aur. Nora Cristiana, cu ale ei stricte norme alimentare, a studiat marfa. Apoi, cu ochii în scântei, și nepoții tolăniți pe sofa, m-a luat la țesut:
– Bunele!.. Am cântărit, am ales... Ai adus 1kg. 700g. de roșii, din care jumătate de aruncat la gunoi; 1kg. 700g. de poamă cu bobițe crăpate, mucede, stricate. Din 8 știuleți, unu-i fără grăunțe, altu-i bătrân...
– Cum așa?.. Am cumpărat 2 kile de patlajele una ca una, 2kile de poamă coaptă și frumoasă; 10 popușoi ca auru...
– Bunele! Piața nu mai este ca înainte. Acum speculanții o țin. Ei cumpără ieftin de la agricultor și vând scump. Ei amăgesc la cântar, pun marfă stricată întoarsă cu partea frumoasă. Tot ei pun marfă bună deasupra grămezii, dar încarcă de jos... Noi demult nu cumpărăm la piață, bunele. La piață cumpără veniții și bătrânii care mai tânjesc după anii lor.
– Cum că speculanții?.. Azi era una: cu pestelcă dinainte, îmbrăcată ca de țară, cu bocancii numa glod, smolită de soare și vânt, zdravănă, cu mâini de muncitoare... Supărată pe o cucoană de oraș, care tot alegea prăsade ca din film și cârnea nasul... Mai nu plângea săraca țărancă, strigând că ea sapă, taie, prășește, stropește...
– Striga pentru naivi, bunele, cu lacrimi de crocodil... – se pronunță și nepoata Noelia indignată, la curent și ea cu negustoria capitalei.
– Da eu, prostul, am crezut-o...
– Mai vino și la anul vara întreagă, multe o să mai afli, bunele – zise nora pufnind într-un hohot sănătos, stârnind la râs pe Noelia cu Arturaș, chiar și pe mezinu-i Criștianu – băiet maturizat cu patru dinți de lapte.
Stârnit de spusele norei, două zile am urmărit Piața Centrală, hală după hală. Adevărați agricultori am văzut doar în afară, alături de un perete exterior a pieții cât două stadioane republicane: asudați, colbăiți, îngrijați... – din furgonete stâlcite vânzând cu sacii, ieftin și în grabă. Cumpărau cei dinăuntru: dolofani și comod îmbrăcați, arătând cu degetul, cu portofelul umflat, nasul sus... și carul cu salahor plătit gata. De când mă știu, n-am ochi să văd speculanți și intermediari. De eram eu Cineva Mare și Tare...

La sfârșit de septembrie am luat direcția București. La Otopeni, la înregistrare, în tumultul de pasageri o zării pe bătrâna din piața Buiucani, cu al ei camarad băgat la cușcă. Zbura și ea la Valentia, însoțită de femeiușcă sub 40 la prima vedere. Împopoțată în pas cu moda, ”baba de 80” se arăta doar cu țâră de anișori mai solidă ca Madame Bovary.
La îmbarcare, doamna m-a observat. Mi-a zâmbit, ce însemna că m-a recunoscut. Mi-a vorbit, într-o română săracă, apoi într-o castiliană bogată. Venise ea în musafirie la Durlești, la rude ale femeiușcăi însoțitoare, să vadă și Moldova ca republică aparte. Bătrâna era dispusă la dialog, probabil să ajungă și la epizodul ci ghiozomele, dar a pornit îmbarcarea. Apoi, la Valentia, nu ne-am mai văzut.

Ajuns la Torront, am ticluit o adresare, să o trimit pe pagina NOI

SCRISOARE către Familie:::

Drage surori și onorați fârtați!!!
Am venit acasă. Mi-am pus mâinile-n cap... În jur – căcălău măria ta!!! Chiriașii, mai toți, s-au folosit de bunurile părinților, care cu grijă, care fără... dar eu am găsit numai gunoaie. Dar, nu-i apocalipsa, se rezolvă, zic eu... Doar să descoperim cauza problemei...
Fratele nostru, ducând casa în cârcă ani la rând, nu mai poate. El, brava!.. A făcut, a salvat... Dar... Podul casei, ani la rând necălcat, drept din creastă s-a buzat la soare, ploaie și ninsoare. Apele s-au scurs în pereți, i-au udat, i-au măcinat ani și ani. În casă au căzut bucăți de pod, au putrezit podele, podul verandei...
Acum 3 ani, miișoare de eurași au schimbat acoperișul, au dres pereții, podeaua... Dacă cineva urca în pod ani și ani în urmă, cînd în casă se zăreau pete ude, și striga ”Caraul!”, cum a strigat sora Clemența în primăvara trecută, se rezolva acoperișul cu sute de eurași. Și gata! Așa poduri, cu lemn uscat și pereții antitanc uscați, vor ține încă suta de ani. E datoria fiecăruia să urce în pod când trece pe acasă, chiar în grabă, zic eu. Și atunci nu va fi nevoie de miișoare de eurași sau dolărași.

Cât despre eurași, dolărași... – Care, când, cât de mult a făcut la casă... Care, cui, cât bine i-a făcut... Menținerea casei noastre e facere de bine a noastră, pentru noi... În defavoarea supărării, dacă faci un bine, fă-l. Dar nu spera că acest bine ți se va plăti cu alt bine. Altfel, binefacerea e barter, barterul e o afacere: Eu – ție, tu –mie. Cine așteaptă mulțumire de la facerea-i de bine, acela nu dăruie binele, ci îl vinde...

Banul zboară departe... și toți după el. Asta face Lumea, asta face și familia. Casa noastră nu dă bani, doar înghite. Mai nepăsători vom fi, mai mulți bani va înghite casa noastră, aparte de nervi, stresuri, gunoaie și izuri acumulate.
Casa asta părintească, în rânduri grele clădită, în straturi lipită, văruită... cineva, cândva, zi la zi, cu anii băgând în ea muncă, putere, suflet... și multă răbdare – gratis – a fost ridicată mai mult pentru noi. Iar noi, atâta jimală (puzderie) de urmași mândri de mândria familiei, nu sântem în stare să păstrăm a noastră casă numărul Unu, măcar din respect față de părinți. Și atunci, pe fonul din urmă, cine sântem noi, cât costăm???..
Vechea atitudine nu mai poate continua. Fratele nostru (și nu numai el) a făcut mult la casă, am mai zis. Fiind el mai aproape, și cu impresia de a căra casă pe umeri un car de ani, s-a hlemătuit. Are tot dreptul. Făcea altcineva mai mult ca el??? – Grea întrebare, cel puțin pentru mine. Mulțam fratelui, din suflet!!!.. Dar atitudinea lui formală (și încrederea noastră în atitudinea lui formală) a uzurpat pereți antitanc, a adunat gunoaie și izuri, a părăginit via... Știind că astă scrisoare nu va fi pe plac, sânt gata la orice critică, cât de cât în favoarea casei.
Până una-alta, eu îs unicul pensionar în familie. Vara asta, o lună jumate m-am învârtit în jurul casei. N-am făcut cine știe ce... Dar lucrările mici, făcute la timp, le omoară pe cele mari, care înghit mulți eurași de oraș. Vin și la anul, pe toată vara. Casa și cuhnea demult roagă să fie văruite, saraiul cuhnei demult se apleacă spre casa vecinului Vasile...

Drept încheiere::: Trecănd pe acasă, dați o roată... Dacă vă mai suiți și-n poduri... Nu căutați zileri – toți demult ocupați, angajați, cumpărați...
Instrumente de a doua mână...– nu le aruncați, trimiteți-le cumva acasă, unde oricând vor fi căutate.

Casa nu se vinde!!! Și dacă s-ar vinde – noi o cumpărăm, HOSTIA!!!