Într-o zi de april, Tolean – cu bilet dus-întors la Moldova, unde șapte anișori nu-i călcase picior – a intrat pe la mine, cu ”Timpuri și destine” la subțioară, să facem o roată în câmpuri. La ce i-ar fi trebuit lui cartea aia, în trei ani răsfoită doar la fotografii?..
Boroganu doar părea simplu, neevoluat, fără stofă de om literat. Pe traseu, pe de rost recitându-mi frânturi din ultimul capitol, cu finețe punea în dubii adevărul de la cimitir, masa de Blajini...
Deplin dumerit de ce pretindeam în acele fraze unse cu iertare, mai dezvăluind și alte exagerări camuflate, ”necultivatul” bătea numai în țintă – cu iscusință de facultate ocolind eventuale leziuni de artistic propriu amor. Și brava lui!.. La urma urmelor, autorul, ar dispune și el de o libertate imaginară oarecare... Sau cum?... – Vorba multă încurcă ițele...
De fapt, voiam doar să exprim careva emoții de rătăcit în lumea largă, nu mult înainte de turbulentu-i zbor la Patria Mumă. Mai mult ca orice îl scuturau repetate visuri, în care vatra de Borogani, nu o dată năruită între maluri de poveste...
Aparte, mai tindeam să dezvălui o mică taină a lui Tolean. Ultimamente, se afundase el în istoria universală, citind acasă literatură de bibliotecă. Începuse un an în urmă, după o explicită orație a mea, în care în anul 75î.e.n., generalul roman Sertorius (leal slujitor a lui Cayus Marius – 7 ani la rând Primus Consul in Rēs pūblica Populī Rōmānī) pe de o parte, și generalul roman Pompeyo (trimisul noului consul Sila (rival politic a lui Cayus Marius, autoproclamat dictator al Romei) pe de altă parte, într-un prelung război intern, distrus-au din temelie Valentia romană....
La ziua descrisă aici, între ”Don Quijote, La araña negra, Cien años de soledad, Hermanos Karamazov, Crimen y castigo...” tăcutul Borogan, cu opt clase și trei ani de ucenicie la mistrie, ”sfâșia” în a lui hatâr ”Antonio și Cleopatra” – ultima carte a seriei Señores de Roma. Și seria dată nu era foaie verde trii agudi... ci ditamai șapte nuvele istorice a câte mia de pagini – ultima sută de ani a Republicii Romane – cu Suflet și Măiestrie ticluite de ilustra Colleen Mccullough.

Mai mult Boroganu citea, mai tare se încuia. Rareori scotea el o vorbă zgârcită de-a lui Yugurta, Caton, Ciceron... când eu îl stârneam, să-l mai deschid la frunte. Unde-i încăpeau lui atâția consuli, senatori, tribuni... – toți ca unul filozofi din cei mai buni?.. În oglinda secretului dezgolit aici, cu sau fără acordul Boroganului, s-ar potrivi reflecția unui epizod vital fortuit – ceva hazliu, nițel ispititor și mult provocator.
Cazul în cauză a survenit în luna mai, la Tony Montana în ogradă, pe lângă o paella de multe guri alintate. Aparte de imuabilii musafiri, eram eu și Tolean Boroganu. Mai asista și Dl. Formuzachi – amic a unui amic a unui văr de-a doilea a lui Toniță, sosit de la Micul Paris în excursie la Valentia și Benidorm. Doctor în științe filologice, editor, doctor onoris cauza... – se demonstra Dumnealui foarte instruit, interesant, la vorbă intrigant... și tare-tare răsucit la finu-i filet de academist cumpănit.
Cât se gătea paella – cu glume, bancuri, spălături de oase a absenților... zacuscă, șprițuri și hlizituri lipsite de miez filozofic în grosul musafirilor – dl Formuzachi mă atenționa cu întrebări, între 4 ochi.
– Dl Irelav, oamenii aceștia... Nu vă plictisiti cu ei, dvs, cu facultate umanitară, carte de 3 degete grosime, stofă de intelectual?..
– Domnule Profesor, cer mii de scuze. Studiile superioare nu stau la baza intelectului...
Eram încins la... dar cineva îl strigă pe don profesor, și el dispăru. Apoi apăru, dar firul vorbei începute nu se mai legă. Don Formuzachii trecu la noțiuni mai interesante. Abia după amiază, când ”prostimea” golise baxuri farfurii castroane, el, care nu bea nici prea mânca dar mai mult cu mine discuta, reveni la studii superioare, iarăși în anturaj strict privat.

Am vorbit ambii, mult, cu aprindere... dar nu ne înțelegeam deloc. La urmă, când D-lui se uita mai des la ceas, i-am zis, ca încheiere:
– Don Formuzachi, am conversat cu dvs. 2 ore bune... Eu de la dvs. n-am înțeles mai nimic... Și mă tem că nici dvs., de la mine, n-ați însușit mare lucru... Eu, cu ” analfabeții” Atanasi și Anatol, în minute numărate punem la punct Lumea, cosmosul... fără mari studii din partea lor. Nu vă supărați, don profesor... Fără să vreau, ajung la concluzia că științele actuale, în special cele umanitare, doar separă ”proștii” de ”deștepți”. Societatea, mereu divizată în culți și inculți, mereu a avut nevoie de culți și inculți... Unii lucrează cu mintea, alții – cu măinile, spinarea... de facto hrănind lumea întreagă.
– Ați cam luat-o împotriva științei, dl Irelav. Eu respect mult poporul, și iubesc poporul, dar o persoană cu studii e un om cu studii, multilateral dezvoltat... Asta recunoaște și poporul.
– Bine, don Profesor. Vă intrigă istoria universală?
– Desigur, mă și atrage, îmi consum cu ea bună parte din loisir...
– Și mie-mi place, nespus... V-as pune o întrebare, fără ton interogativ, dar mă sfiesc...
– Întrebați, cu inimă... doar nu suntem în tribunal.
– Bine – zisei eu concentrat, și Boroganu alături, spălând el tigaia de 19 porții, ca linsă. – Întrebarea sună așa:
Gaius Iulius Cezar a fost asasinat, în senat, în complot organizat. Complotiștii erau 23 de senatori, intre ei declarați ”Liberatores”. Conform acordului preliminar, fiecare din ei se obliga să dea o singură dată în Cezar, cu armă albă. Astfel, într-o eventuală judecată ” a posteriori”, nu avea cum fi evidențiat un inculpat în concret, dândui-se actului importanță politico-socială. La momentul omorului, lipsea un conjurat. În locul lui a dat unul din cei 22 prezenți în senat. Întrebare: Cine din complotiști lipsea, și de ce lipsea în acel minut decisiv?
– De fapt, sunt două întrebări, dl. Irelav – reacționă don Profesor, cu fruntea încrețită uitându-se la Tolean, care mai stingea și cărbunii pe ducă.
– Aveți dreptate. Întrebări sunt două – între ele strânse ca una ”singulī”... Cine răspunde la prima, nu mai răspunde și la a doua.
– Întrebarea e simplă, dar necesită reflecție... Cred că a fost Marc Antonio, cel care lipsea...
– Nu. Nu era Marcus Antonius... Era altul, nici eu nu mai țin minte...
– Găsim în Google, dle Irelav...
– Desigur. Dar mai întâi să întreb omul de la vatră, că tare-l mai laudă lumea de bibliotecă.Tolean, ia vină oleacă... Am o întrebare, adică două...
– Le-am auzit, ograda asta-i cât s-ar tăvăli o vraghie, răsună ca-n poloboc...
– Ai putea să ne dai tu un răspuns oarecare?..
– Lipsea Gaius Trebonius – organizatorul principal a uneltirii. La momentul asasinării, el era ieșit în grădina senatului cu Marcus Antonius – unicul senator în stare de a-l apăra pe Cezar – intenționat ademenit de Trebonius într-un ”stringent dialog confidențial”. Conform deciziei luate exact înaintea ieșirii, lovitura lui Trebonius urma să fie dată de lealul său amic – generalul senator Decimus Iunius Brutus Albinus, de neconfundat cu Marcus Iunius Brutus (feciorul Serviliei, amantei lui Cezar), ambii membri ”Liberatores”. Anume a doua lovitură, de spadă scurtă sau pumnal lung, a generalului a scurtat din convulsiile pre-mortale...
– Mulțumesc, dl. Boroganu... Trebuie să plec... Am tren la Alicante...
– Păcat, zisei eu prefăcut, înfoiat de intelectul proletarului cu măciulii de buzdugan.
Tolean, ca după ” cățeluș cu păru creț...”, făcu roată împrejur și părăsi ograda.
– S-ar fi supărat dl. Boroganu, că nu l-am mai ascultat?..
– Nu cred... Îl doare la bască... Încă nu are el simțuri de om știutor. Păcat că ne părăsiți, don Profesor. N-ați văzut până la capăt și pe viu, ce înseamnă un fiu de plugar ”degradat”, mai și basarabean... Eu, în locul dvs, aș fi plecat mâine la Benidormul cu englezi umflați de bere neagră...
În omul ăsta de lopată mustește orațiunea lui Quintus Horatius Flaccus... Văzând pe cineva dispus la ceva creativ (creație) fără de profit, ar fi cazul de-i dat semnal de încurajare... Și atunci, el, pe calu-i bălan, în norii științelor va zbura călare...

Don Formuzachi a plecat, la fuga, să nu piardă trenul de chindii. Cazul în cauză a rămas ca între noi. Asta credeam eu și Boroganu, de naivi... Conversația se suflase înăuntrul plin de musafiri, prin geamul de bucătărie, mereu deschis contra vântului. O săptămână s-au tot hlizit Toniță cu plebeii lui buni de luat în râs oameni absenți, și Tolică nu o dată scăldat în distinsa ”onoris causa”.



La mijloc de aprilie, Boroganu a zburat spre Moldova. Tare voia el să prindă un Întâi Mai în Țară. Și tânga se zburlea, împungea...

S-a întors Borogan la sfârșit de iunie, cu o s-ptămână înainte de a mea zburare. Ar fi mai stat, măcar și vara întreagă... Medicina spaniolă îl obliga: cu analize, pastile, aparate modernizate, drăcovenii sofisticate... și insistente invitații la centre de vaccinații.

Se arăta Tolică sănătos, puternic, sfătos, de soare-răsare înnegrit... chiar și ceva întinerit. Aduse vin de Țară, făină de păpușoi, slănină, brânză de la oi, de la moară oloi... Horbea, grăia... nu se mai oprea, Boroganiul unit, fără Leovă și Chișinău, era buricu Pământului, nu altceva.

A povestit el și de casă, mult, cu ochii umezi, la tot pasul încâlcind cuvinte, fără sfială destăinuind banale secrete de familie. Casa de Borogani, cândva plină de frați și surori cu părinți grijulii și muncitori, pustia ca multe altele în sat, raion... Din opt copii crescuți, nici unul nu mai trăia în Moldova, nu că în sat sau în casa părintească.
De iure, casa aparținea mezinului, ani în urmă lăsată de părinți anume lui, cu testament. Băiatul s-a însurat, s-a mutat... Bătrânii au plecat, orătăniile au zburat, pe sub garduri s-au scăpătat... La ziua sosirii lui Anatol, în Țară era sosită din Italia o soră mai mare, la care el ținea mai mult ca la Patria Mater. Era venit și mezinul, cu soția, tot din Italia. S-au întâlnit, în capitală, în ristorante ”La Mama”. Au comandat felurite plăcinte, vin de cramă, tăieței în zeamă... Despre țări civilizate au povestit, De Moldova au pomenit, de Borogani și-au amintit...
Din toți ai lor, conform ultimelor știri, Ionel (mezinul) se demonstra cel mai avansat. Lucra el dizainer și reformator, în Milano – cu firmă, brigada lui de moldoveni, clienți puzderie... Casă la pământ avea, mașină bună avea, afacerea-i mergea, soția nu-i mai lucra...
Între altele, nevasta lui Ionel se scăpă că veniseră să vândă casa din sat. Tolean, auzind, a scăpat furculița. Sora mai mare, cu ochii mari... s-a aprins la întrebări.
– Cum adica?.. Fără să știm noi?.. Cât coastă?.. Cu cât se vinde?..
– se vinde cu ... – răspunse Ionel privindu-și nevasta, parcă sfiit de situația delicată.
– ... Cu șase mii de euro. Avem și cumpărător, om din sat... – adăugă cumnata apăsat.
– Da cotele?.. – întrebă Tolean, încă surprins.
– Fără... Cotele o să le vindem când se va mai ridica pământul în preț, râspunse cumnata, cu duh de ocrotitoare.
– Ionele drag!.. Di foami nu mori, ai de toate, ai de muncă... Di și vinzi casa?.. Cu și a să ti rezolvi pi tini 6 mii?..
– La ce atâtea întrebări?.. – se iuți cumnata, de parcă cineva-i băga mâna-n buzunar. – Casa-i a lui Ionel... o vinde când vrea...
– Așa este, cumnată dragă! Da trebuia să ne spuneți... Noi sântem primii cumpărători la casa părintească!!! Poate o cumpăr eu, ca soră mai mare... Și dacă eu nu pot, o cumpără careva din a noștri... Și dacă nu am la moment eu bani adunați, sîntem mulți... Adunăm toți... și totuna o cumpărăm. Să rămână a noastră, să-i putem călca ograda, pragul, grădina...
– Și ce?.. Dacă o cumpărați, veniți de la Italia, la gunoaie?..
– Tu, cumnățică dragă, nu mai ai casă părintească. Ai vândut-o cu soră-ta împreună, cu trii mii... Tu ai cumpărat o rablă de mașine, ea o cumpărat saci de chiloți cu tormoz (cu frână)... Rabla o rujinit, chiloții o putrezît... Da voi?.. Voi ogradă nu mai aveți... Trebuie să rugați, dacă vreți să mai intrați. Tu, nu te băga... Eu vorghesc cu fratele nostru... El să răspundă!..
Mezinul, numai cu ochii în gura dulcei soții, a promis că se va gândi.

A douâza, la telefon, Ionel a zis că omul din sat lăsase arvonă 300 euro, la prietenă a soției, și el cu soția aflară asta în ultima oră.
” Minșiuni!!!”, strigă sora mai Mare, pe bucluc pusă tare. În zile numărate, stârnind familia, cu procuri traduse, a călcat ea pragul dreptății.

La o lună de proces civil, o rapidă judecată de prima instanță, în Leova City, a stins jarul mâniatelor ambiții. Mezinul Ionel, înarmat cu testament în vigoare, a câștigat procesul. Sora mai Mare, în numele Familiei, s-a ales cu dreptul Primului Cumpărător, ce, de facto, nici nu trebuia de demonstrat.
Casa, fără cote, a cumpărat-o familia, cu 8 mii în mânuță lui Ionel. Și două mii avocatului – pentru apărare, competență și urgență. Clientul solvent nu și-a primit ” recompensa morală”, că nu exista. În raza ultimului detaliu, se bănuia că Ionel prefera bani străini, mai mulți decât i-ar fi dat Familia. La zi, în Borogani, casă ca a lui nu se vindea nici cu cinci mii. Deci, dulcea cumnată nu avea de ce se bosumfla.

Stârnit de ultimul eveniment și nu numai, Tolean a uitat de capitală. O lunișoară de vară a tot bocănit el în garduri lăsate, șoproane aplecate, poduri măcinate... A făcut el ofiștanie și-n grădină, dar capăt nu era. La urmă, s-a pus în genunchi, a pupat pragul și i-a promis că mai vine.

La Chișinău, înainte de plecare, se văzu Tolean cu prieten de tinerețe. Acela, și el venit de pe la Izrail, auzind ce făcuse Boroganu la Moldova, a udat ochii. Ani în urmă, vănduse el cu 10 mii de dOlari casă de chiatră la Țară: cu 30 de ari negri, livadă, vie, saraie bătrânești... numai fără baie și closet înăuntru. La ani de zile, când prinse și el la bani, vru să-și întoarcă averea din sat. – O ghioagă!.. Stăpânul cerea 100 de mii, în euro. Suma – curat atentat asupra moftului de senior bogat. Omul, și el din popor, nu și-a mai întors pereții – de mâna lui... chiatră la chiatră...


La întoarcerea Boroganului încărcat cu fragmente de baștină, în a lui zile de autentice dezvăluiri patriotice, încinsul auditoriu încăleca mături zburătoare. Până și aspritul Toniță, cu totul betonat în ograda-i de Toront, se întărâta la gânduri de călător:
– spre chipeșa-i faleză de Mamaya,
mai scumpă decât Costa Alboraya...
spre Aleea Roză¬-n brize legănată,
de miresmații trandafiri prea dominată,
ce-n clipa largului respir te și îmbată,
ce zi și noapte-n temporada flăcărată,
de Lord Madame... și plebe-i adorată,
De saxofon în dulci manele e cântată...
Cât alții plănuiau, visau... eu, cu bilet în telefon (și la buzunar), umflam geamantanul, să-l trimit cu furgonetă de Moldova înainte de plecare.