poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1026 .



O noapte la cabană
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Benedictus ]

2022-02-25  |     | 



E vineri, zi scurtă, de câțiva ani, de când am scăpat de „dictatura comunistă”, nu mai lucrăm decât până vineri la amiază. Ieșim mai devreme de la muncă și o tăiem în pas vioi, în ciuda oboselii, spre terasa din colț, să ne cinstim cu câte o bere, ca la fiecare sfârșit de săptămână. Stăm toți trei în jurul mesei din plastic roșu și savurăm în liniște berea din sticlele scoase de la răcitor de către barmanița noastră, special pentru noi, aburite și încărcate cu picuri de apă. E o vreme plăcută, iar la televizorul atârnat pe perete o tânără blondă anunță în continuare vreme frumoasă pentru weekend.
- Dacă tot anunță ăștia vreme superbă, haideți să ieșim undeva cu toții în weekend-ul ăsta! sparge tăcerea Radu.
- Unde? întreb eu, fără să-mi iau ochii de la frumoasa prezentatoare.
- Bună idee! intervine George. Eu știu o cabană la munte, pe Vulturu, sus, aproape de Zănoagă. Mergem cu mașinile până în Cușma, le lăsăm în grija unui prieten pădurar, apoi urcăm pe jos încă vreo 4 kilometri până la cabană. E o cabană rustică, izolată, dar e multă liniște și frumusețe în jur, iar cabanierul mă știe și e foarte serviabil.
- Eu mă gândeam să luăm și nevestele cu noi, dar nu știu cum or să reziste ele la urcuș, zice Radu cu o urmă de îndoială în glas.
- Nu-i mare lucru, drumul e bun, serpentinele sunt line, ne asigură George.
- Bun, mergem! De acord! intervin și eu. Și-așa n-am mai ieșit de mult. Acum mergem să ne pregătim, pe la patru ne întâlnim cu mașinile la ieșirea dinspre nord, în față la Han.
Ciocnim sticlele aproape goale, bem ce a mai rămas, apoi ne ridicăm și ne îndreptăm spre case, să ne pregătim pentru o escapadă de vis la cabana din munți.


Pregătirile ne iau vreo două ceasuri bune. Când ne întâlnim la ieșirea din oraș și pornim cu mașinile încolonate pe șoseaua dinspre munți, deja se înserează peste lume. Dar George l-a sunat din timp pe cabanier, omul ne-a pregătit camerele, mâncarea caldă și barul bine asortat și ne așteaptă. Sosim cu cele trei mașini în localitatea de la poalele muntelui, le lăsăm în curtea cantonului silvic, ne luăm bagajele în spinare și pornim pe serpentinele drumului de munte, veseli nevoie mare.
Spre surprinderea mea femeile rezistă bine la drum, mai puțin rezistenți sunt cei doi prieteni ai mei care deja se plâng de greutatea rucsacurilor din spate și de bășicile care cred ei că le-au apărut pe tălpile sensibile. Cel puțin Radu cedează la un moment dat efortului, se așază pe o piatră din marginea drumului și-și aruncă din spinare rucsacul. George, văzându-l, face la fel.
Eu sunt dezamăgit de slăbiciunea amicilor cu care am pornit la drum:
- Haideți, că ne prinde noaptea pe drum, le strig eu ușor enervat. Mai avem vreun kilometru, mai rezistați! Voi ați vrut să urcăm la cabana asta.
Eu, călit de mic cu efortul și cu armata făcută la vânători de munte, n-am nici un fel de probleme. Femeile fac și ele haz de rezistența slabă celor doi bărbați.
Pe măsură ce urcăm, vederea e tot mai largă și priveliștea e tot mai frumoasă chiar dacă noaptea se lasă și mii de luminițe ale zecilor de localități ce se văd până la orizont, punctează tabloul noptatic. Ne apropiem de vârf, suntem deja sub Zănoagă, de unde vedem deja cabana noastră profilată pe cerul nopții.

În cabană e o lumină plăcută și blândă, nu prea tare, parcă asemănătoare celei răspândite de lămpile cu petrol, pe care aplicele din pereți încearcă să le imite.
Cabanierul, un bătrânel sfrijit și politicos, îmbrăcat în ținută de chelner, ne conduce la camere, ne lăsăm bagajele și ne facem comozi pentru masa de seară, apoi ne așezăm la una dintre mesele de brad din salonul larg, mobilat în stil rustic, cu grinzile afumate sprijinind podul de scândură, cu o masă de biliard lângă geamurile înalte. În spatele nostru e un șemineu masiv din piatră brută de carieră, dar fără foc, fiind încă vară nu e deloc frig, deși ne aflăm în vârf de munte.
Cabanierul, care e și ospătarul nostru, ne aduce băuturile pentru aperitiv, ciocnim veseli și relaxați în atmosfera plăcută din salon, în așteptarea bucatelor pregătite tot de cabanier, singurul locatar a cabanei.
Mâncărurile sunt mai cu seamă preparate vânătorești, cabanierul nostru e și un experimentat vânător în timpul liber, mâncăm și vorbim, bem și ne veselim, orele trec una după alta pe nesimțite, se apropie de miezul nopții și vrem să încheiem festinul cu o cupă de șampanie, după care să mergem la culcare.

Când deodată ușa de la intrare se deschide brusc, izbită de perete ca de un vânt năprasnic. Un individ masiv și burtos, cu fălci de buldog și ochi bulbucați, își face apariția în cadrul ușii. E într-o pereche de blugi căzuți și lăbărțați și un tricou roșu strâmt, ridicat până sus pe burta imensă.
- Hei, bună seara, lume! strigă el oprindu-se în ușă, cu brațele musculoase larg desfăcute, cu ochii sticlind de băutură și cu un rânjet de broscoi pe figură. Cum adică? Voi chefuiți aici și nu ne chemați și pe noi?
Și ne face un semn amenințător cu degetul lui gros cât un cârnat, apoi pășește voinicește până în mijlocul încăperii, urmat de alți trei gealați, la fel de urâți și la fel de beți.
Tot cheful nostru se duce pe apa sâmbetei. Indivizii se așază în jurul uneia dintre mese și-l cheamă pe cabanier la masa lor. Omul nostru tremură din toate încheieturile vădit speriat și se apleacă slugarnic din șale să le ia comanda musafirilor nepoftiți. Aceștia comandă mai multe feluri de mâncare și sticle de băutură, privind mereu spre noi cu rânjetele lor idioate pe figuri.
- Ce păpușele frumoase avem noi aici? strigă Grasul cu gura plină. Ce fain o să ne distrăm!
Femeile noastre țipă ușor speriate, apoi încep să plângă abia auzit. Încerc să le liniștesc din gesturi, din priviri și din vorbe.
- Stați liniștite, nu ni se poate întâmpla nimic! le încurajez eu.
Dezamăgirea mea e însă și mai mare când îi văd pe cei doi prieteni ai mei livizi la față și cu bărbiile tremurând. Îmi dau seama că sunt pieriți de frică în fața celor patru zdrahoni cu „chef de chef”. În caz de nevoie, cred că ar fugi de nici n-ar mai găsi ieșirea, abandonându-și nevestele în brațele celor patru.
- Ce-i cu voi, mă? Doar nu v-au speriat grobienii ăștia.
Amicii mei nici nu pot vorbi de spaimă. Se uită amândoi spre mine cu priviri îngrijorate, ca doi copii care cer ajutor.
- Bărbați sunteți voi, sau muieri? Să sperăm că indivizii își văd de treabă, fac ei figuri de macho, dar numai gura-i de ei! Doar suntem trei, ce naiba, ori fi ei patru, dar în caz că fac pe nebunii, eu îl rezolv întâi pe ăla mare, scurt și fără drept de apel, apoi ne ocupăm și de ceilalți trei, ne putem baza și pe femei, că de la bietul cabanier nici o speranță.
Se uită toți la mine de parcă aș fi nebun:
- Cum? Cum îți închipui că ne putem noi pune cu ăștia? sar pe mine cu toții, mirați, și femei și bărbați.
Îmi dau seama că sunt cam ca în romanul ăla „Singur printre dușmani”. Sau „Singur printre rechini”, că nu-mi mai aduc bine aminte.
Îi fac semn cabanierului să vină la mine. Omul se apropie, galben la față.
- Dă un telefon la poliție, îi zic în șoaptă.
Cabanierul se apropie cu teamă de telefonul din perete. Gibonii îl văd și izbucnesc într-un râs de se cutremură salonul.
- Ha, ha! Suni exact degeaba! Am tăiat firul telefonului din stâlpul de afară!
Și râd toți în continuare cu poftă, în timp ce dau pe gât sticlele de băutură. Rânjesc în continuare spre noi și-și împart cu glas tare viitoarea pradă:
- Băi, zice grasul, care pare a fi șeful găștii, eu o iau pe blonda aia bine făcută!
- Eu pă bruneta aia înaltă, de zici că-i de la Abba! adaugă, râzând mânzește, cel de-al doilea.
- Bine, mă! Și noi s-o împărțim amândoi pe aia mai pitică? Păi, dreptate-i asta? protestează al treilea, hohotind și el cu poftă.
Eu încerc să-i domin cu privirea și caut să le domolesc pornirile animalice.
- Băieți, vedeți-vă de ale voastre! Terminați cu glumele proaste! Înțeleg că sunteți cu chef, vedeți-vă de cheful vostru și lăsați-ne pe noi în pace!
Cei patru izbucnesc într-un râs și mai grotesc.
- Ia, uite, mă, ce cocoș se dă ăsta! Să pară viteaz în fața găinilor! Bă, băiete, eu te mănânc pe tine la desert cu fulgi cu tot! se laudă șeful, iar ceilalți îi țin isonul, privindu-l admirativ.
Glumele proaste și provocările mai continuă o vreme, eu le răspund tot timpul calm și hotărât, ceea ce pare a avea efect și-i ține încă la distanță pe cheflii, cel puțin deocamdată.
Dar la un moment dat, ca la un semn al șefului lor, se ridică toți patru de la masă și se înșiruie în formație de luptă în fața noastră, pe mijlocul încăperii, cu picioarele răscrăcărate și brațele desfăcute, gata parcă să-și înșface prada.
Femeile izbucnesc în țipete isterice, ceea ce are darul să mă înfurie mai rău decât provocarea celor patru:
- Tăceți, naibii, din gură și nu mai faceți și voi circ! le strig nervos, cu un ton atât de viguros încât femeile amuțesc instantaneu iar cei patru rămân oarecum mirați.
Cel puțin cei doi amici ai mei tac mâlc, încât se pare că nu mai au nici suflare de viață în ei. Mă ridic de pe scaun, apoi cu mâna dreaptă apuc o sticlă de vin aproape goală de pe masă și o lovesc scurt de colțul mesei la care stăm, așa cum am văzut cândva într-un film. Sticla se sparge cu zgomot, fundul și cioburile se împrăștie pe dușumeaua udă. Rămân cu sticla spartă în mână și o ridic în față ca pe o armă:
- Care se apropie primul, îi tai gâtul! strig eu cu glasul răgușit de emoție și de tensiunea momentului.
Cei patru încetează cu hohotele de râs și rămân doar cu zâmbetele lor idioate pe chipuri. Nu le vine să creadă că ripostez de unul singur în fața lor.
- Radu, ia lemnul acela lung de la gura șemineului din spatele tău!
Radu se uită la mine, parcă rugându-mă din ochi să nu-l bag și pe el în belea.
- Apucă lemnul în mâini! îi strig, de se cutremură parcă lămpile din jur.
Radu se apleacă și ridică lemnul noduros de mesteacăn, dar tremură din toate încheieturile.
- George, apucă scaunul de sub tine!
Dar George al meu se face parcă și mai mic, de zici că-i vine să se bage de tot sub masă.
- Saltă de pe scaun! îi strig și lui cu toată puterea, disperat că sunt lăsat singur în fața haitei.
George se ridică, apucă scaunul de sub el și îl ridică la piept, dar mai degrabă ca o pavăză decât ca o armă de atac.
Ce patru sunt vizibil descumpăniți. Se uită nedumeriți și parcă treziți brusc din beție de strigătele mele amenințătoare. Lasă toți brațele jos, zâmbetele devin mai îngăduitoare, șeful se apropie de mine cu mâna întinsă în semn de pace.
- Hai, mă, că am glumit! Ce naiba v-ați speriat așa? Am vrut doar să ne distrăm un pic împreună. Să mai râdem, să mai glumim!
Eu îl las să stea cu mâna întinsă.
- Nu dau mâna cu unul ca tine!
În loc să se înfurie, grasul zâmbește în continuare, împăciuitor.
- Bine, mă! Fie cum vrei tu!
Și se întoarce spre ceata lui:
- Haideți, măi, să plecăm dracului de aici, că ăștia nu știu de glumă!
Deschide ușa larg și le face semn celor trei însoțitori să iasă. Gealații sunt pleoștiți și dezamăgiți de înfrângere, dar ies ascultători, unul după altul, din încăpere. Grasul se apropie de cabanierul care se face bietul și mai mic, și-i îndeasă niște bani în buzunarul de la piept, apoi, din ușă, ne mai zâmbește pentru ultima oară și ne face o urare:
- Să vă distrați bine, bă, cu urâtele voastre!
Și face semnul bine-cunoscut pentru sex.

Rămânem singuri și tăcuți. Eu nu mai am nici un chef de nimic, doar să merg la culcare și să adorm imediat. Ceilalți se destind treptat din încordare și frică, le revine piuitul și femeilor și bărbaților, încep chiar să facă glume pe socoteala musafirilor neciopliți și a întregii tărășenii. Mie nu-mi arde deloc de glume, sunt epuizat de tensiunea luptei psihologice și profund dezamăgit de tovarășii mei.
- Ai văzut ce s-au speriat la un moment dat? încearcă Radu să mă laude. Au rămas perplecși de reacția ta, la care nu se așteptau.
- Mda! zic eu și încerc, cu glasul obosit și trist, să le dau o lecție de viață. Măi, băieți, în astfel de situații, curajul și asumarea riscului sunt cele mai importante arme psihologice pe care le ai la îndemână, astfel de indivizi, adunați ca maidanezii în haită, sunt mari și tari doar atâta timp cât inspiră frică celor din jur, dar dacă ripostezi cu curaj, rămân descumpăniți și bat în retragere. Normal că ți-e frică, dar nu trebuie s-o arăți!
- Hai să mai bem o sticlă de vin pentru victorie! propune George.
- A cui victorie? îl fixez eu cu privirea. Beți voi dacă vreți! Eu nu mai am chef! În orice caz, de aici încolo mă voi gândi de două ori înainte de a pleca la drum cu cineva. Cu cine plec și pe cine mă pot baza într-o situație de risc.
Cei doi se simt vizați și vădit ofensați.
- Păi, ce-ai fi vrut să facem? Cât am putut am făcut, ce ne-ai zis să facem...
- Bine, să nu mai discutăm. După cum v-ați purtat și după cum v-ați apărat voi femeile, acum ar trebui să merg eu cu toate trei la culcare! încerc s-o dau eu pe glumă.
Dar cei doi amici nu gustă deloc gluma mea. Mă uit la ceasul mare din perete, e trecut de ora două. Îmi iau soția de mână și ne îndreptăm spre camera noastră, lăsând-i pe ceilalți tăcuți și gânditori în salonul slab luminat al cabanei.


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!