Paul a plecat, Romel și eu am rămas – cu înfocare și arțag pășind pe calea dreaptă, sleitul viciu ațintit de snaiper cu lunetă, ce bate cu precizie la mii si mii de metri, o dată-n an greșindu-se cu doi-trei milimetri.
La întâi decembrie am reactivat anunțul. LG-ul meu, ca împuns de ac înăuntru, s-a încins la zbârnâit, de parcă lumea ni mai cumpăra sălaș. Glasuri marocane și latine nu se mai opreau... Eu –nu! Om de-a nostru așteptam. A sosit, a douăza, cu bagaj cu tot.

Noul chirigiu se numea Valentino Bodeanu da Berzoya – originar din zona Bacău, moldovean din talpă, cu vatra neamului în vestită comună istorică și înstărită, de solidă importanță geo- socio-politică. La 48 de ani ai lui, întruchipa spirit, ambiție și virtute de bărbat în toată esența facturii masculine...
Cam de a mea înălțime (nițel sub 1, 8m.), ducând pe tăpăligoasele-i picioare cam suta de kile, Vali avea spete late, ceafă lată, palme late... tâmple de făurar, brațe de proletar, pumni de fierar și degete de cobzar plugar. Avea capul măricel, părul blond¬-cenușiu tuns din scurt, fața blondă rotundă netedă, nasul frumos, gura corectă, barba de bărbat fruntea lată... Doar ochii larg deschiși, ageri, pronunțați, inteligenți, și-n umbră ornați de un albastru rar, nu se supuneau ansamblului aspectual.
Ca situație familiară, recent divorțat a doua oară, Valentin avea fecior însurat cu ucraineancă în Toront, de la ei având nepoțel de un an. Avea și fiică de 13 ani, rămasă cu traiul în locuința lui de Valentia, sub tutela mamei – a doua soție divorțată.
Ca poziție laborală, stătea bine pe picioare. Lucra șofer autonom cu proprie camionetă la firmă potentă germană. La 7 dimineața, la o rampă a firmei, umplea camioneta cu diverse pachete tip Amazon, apoi duse la Valentia și repartizate de el magazinelor, persoanelor fizice...

Se mai dedica Vali și vieții politice a Țării sale, ca leal patriot și aprig luptător pentru România Mare. Mai figura și între membrii unul partid serios, cimentat de fii de legionari, oameni de arme, slujitori în structuri de forță, siguranță... și bărbați din popor cu înnăscută jertfire națiunii.
La ziua menționată aici, în Țară se propagau alegeri locale. Vali, ca membru fruntaș a partidului, și distins cetățean a comunei de baștină, avea menirea să dea impuls mersului preelectoral, in care a lui candidată – o doamnă solidă și transparentă, iubită și onorată de 5 sate odată – neapărat trebuia să doboare vechiul rival, care 20 de ani tot își alinta noada în divanul primăresc.
În aprinse audio-video consfătuiri procedate din camera mică, bine auzite și în salon, Valentino demonstra organizare, isteție, caracter... și cojones(testicule) de săgar.

La trei zile de convivență, cunoșteam Berzoaia lui Vali mai dihai ca Romel a sa mândră comună. Știam cine cu cine era, care a cui latură peste zi apuca, care și pe unde casă avea... cu nume și familii pe viu. De ce ultimii chirigii îmi ofereau atâta confidență??? – Că erau de-ai noștri!!! Claro!!! Altă variantă de răspuns nu avea cum exista!
Într-o seară, abia venit de la muncă, înciudat pe un pachet nu acolo repartizat, Valentin a sunat la Berzoaia, să i se comunice situația zilei. Într-un minut, camera mică mai n-a explodat.
-- Dumnezeii, hristoșii!!!.. Împuțitură de comunist ce este el!!!.. Nu sta ca prostul, Vlad!.. Strigă, dă cu fruntea în perete, fă rană, sânge... Cheamă salvarea, poliția!!!..” – tot zburau și iar zburau stricte indicații din camera mică.
Apoi, deja în salon, cu o litronă goală de Garnacha pe masă, alte două pline alături, obrazul stânjeniu, la nară porumbac... Vali își stârnea zîmbre. Motivul era o palmă a unui om a primarului, fără martori șuierată-n falca lui Vlăduț Ghiocu– acreditat de Vali și Platforma în Berzoaia.
Am stat eu cu Vali două ore bune, să-i ascult obida, să-l întrețin cu o vorbă acolo... că Romel doar trăgea cu vârful urechii în treacăt spre frigider. El iară trăia cu întrunirile, și a lui credință nu propaga competiții, contradicții, războaie drepte... Apoi am plecat la culcare, toți. Pe la trei de noapte, din camera mică încă zburau porunci, dispoziții...

La șapte dimineață, Vali, în loc să iasă pe ușă, măsura salonul, cu mutra toată porumbacă.
– Dl. Valeriu, iertați-mă, vă rog ... La Berzoaia e teroare comunistă... N-am închis un ochi... Am și băut... Sunt foarte stresat, nervos... Nu pot conduce în halul ăsta. Ași lua o zi liberă. E prea târziu, mă așteaptă șeful de linie... La firmă, asta nu trece – Pierd munca, viitorul... Aveți carnet, dl. Valeriu, să mă ajutați cumva?
– Înțeleg... Am carnet ”B”, dar nu am condus camionetă...
– Eu am condus camion mic, am practicat... – strigă Romel cu anim, ieșit din baie freș, în vărgatu-i halat de sultan.
Vali s-a luminat, eu m-am bucurat, Romel a radiat... Problema s-a rezolvat.

Seara, după opt, am părăsit biblioteca. Acasă, în salon, la masa plină se celebra victoria – cu apă gazoasă, bere 0,0 Alc. și un ciupito de Wiski prăpădit între străchini cu salamuri, cașcavaluri... Înfulecând la leii, sufletește arătându-se împliniți, băieții își glumeau, își povesteau, își zâmbeau...
Aparte de salvarea zilei, în persoana generosului ieșean, Vali își găsi nu numai prieten, dar și companion de muncă, de care avea nevoie la gât în locul unui flăcăuan cu paiele-n cap.

La trei zile de ajutorare, băieții se făcură de nedespărțit. Împreună la muncă, împreună la Mercadona, acasă, la masă... Era o plăcere să-i văd atât de solidari, ca de Iehova și D-zeu plămădiți unul pentru altul.
Invidiabila prietenie nu doar încălzea pereții casei, ci mai și aporta puncte Germaniei. Magazine de centru, zilnic înghițind grosul pachetelor solicitate la firmă, anume de la ei le primeau a dragoste, cu ușile deschise pentru ei și la ora de pauză. Pe fundalul de mai sus, munca mergea mai lesne ca buburuza pe sârmă.
Din păcate (sau cine știe?..), nestăpânita fire lumească, din a ei veridică natură, mereu stârnește mîncărime în creier, și în fund.

La o săptămână (neterminată) de armonie, tot admirând în salon autentica tovărășie, fără să vreau am observat evoluție. Vali, ca superior pe frontul de muncă, treptat ridica accentul, o dată chiar țintind cu degetul o farfurică nespălată.

Într-o vinere seara, băieții nu mai veniră împreună. Sosi unul Romel, roșit, cu ochii în scântei...
– Ce-ai pățit, don Ferrero, de te văd clocotind?.. Senior Bodeanu unde-i?... Nu cumva v-ați sfădit?
– Gata, am terminat-o!.. Luni cu el nu mai ies...
– De ce?.. Care țânțar te-a înțepat?
– Prea o face pe șefu. Îmi închide gura la tot pasul, vorbește numai el – alegeri, Berzoaia, partidul...– prostii care nu interesează... Nu-i place cum lucrez, strigă, mă înjosește în stradă, în magazine... L-am scos din căcat... A uitat!..
– Da, l-ai ajutat... El te-a răsplătit cu bani, mese, cârnațuri... Ce vrei? Să-ți pupe mâna ca la nașul de botez, ca la popă?.. Adevărul e că vorbești mult, și ai dat de unul care te întrece... Dacă te înfîrnezi așa, tu pierzi, nu el... Dai cu picioru-n muncă, Romele, în șubreda ta postură?..
– Am frați, este Luluța, Crucea Roșie, Caritas... Degrabă mă întorc în”martori”... Azi, aici, nu e ușor să mori de foame. E grea viața fără bani, dar mai grea e batjocura.
– De acord, Romele! Da chiar așa urât se poartă omu ista, de nu-l mai poți răbda măcar o lună acolo, să ai un ban a tău până-ți vine subsidiul?..
– Cred că ai dreptate. Ar fi de mai dus, munca nu-i grea. Acum, să văd și eu dacă mă mai vrea. Dar să știi că e stricat la cap... O să vezi, don Valer.
Cu asta, în absența personajului inculpat, scarandiva parolă s-a terminat, penibila situație s-a ameliorat. Valentino, dus în vizită la fecior, se întoarse când nu mai avea cui sufla o vorbă.

În weekend-ul așteptat de revoltații amici, în spațiosul frigider se evidenția sticlă (0,7l., 40% Alc.) de Wiski plină-plinuță, plus bax de Amstel clasico, 0,33l., 4,8% Alc.” Ca deducție de clasa doua, odată ce Romel ținea calea ispășirii, iar eu nu mai închinam de aproape două cincinale, unul Vali se înarmase, poate în caz de Vlăduț Ghiocu mai lua vo una la mandibulă, de la dUșmanul de clAsă...
Sâmbăta s-a petrecut în plină calmare, la plită și în salon fiecare cu a lui scaun, lichide și mâncare, mai ținând cont și de faptul că supărații nu se intersectau mai deloc.
O singură dată, sub a mea atentă privire, don Ferrero demonstră cortezie către Sr Bodeanelli, cu înclinare cedându-i ochiul mare a focului de gaz. Spre seară, către ceasul orațiilor devenite rutinare, ambii eroi lipseau. Romel plecase la frate-său la Montserrat, Vali iar cina la fecior acasă. Asta le convenea și lor, și mie.
”Vremea lecuiește mai bine ca doctoru, cât bludnica ranchiună mai rătăcește orfană” – Oham Piperetti Onesto da Costa.
Noaptea a decurs în pace, doar cu 2-3 grijulii deschideri de ușă, cu pași domoli târâți spre salon și înapoi... și lejerul huruit de frigider împlinit.

Duminică dimineață, întins în pat cu o carte sub ochi, omoram povestioară a lui Василий Шукшин. N-am mai terminat-o... Bătaie ușoară, dar insistentă, în a mea ușă m-a obligat la deșteptare. Era Vali – proaspăt, aranjat, parfumat... parcă gata de a pleca la ”rendez-vous”.
S-a scuzat pentru deranj, m-a întrebat cum mă simt și m-a chemat la bucătărie – doar un minut, văzându-mi cartea închisă, cu un deget ascuns în locul de citit. Deschizând frigiderul, mi-a arătat interiorul, indignat că cineva umblase la băutura lui fără permis.
Sticla de wiski 0,7l., stătea unde o văzusem, goală ca de când lumea. Baxul de bere – ferfenițat ca iepurașul de lup în foametea iernii siberiene. Din 12 cutii pline, doar două se zăreau de sub plasticul înfoiat, cele golite și boțite demonstrativ lâncezeau în coșul de gunoi. Nu mă îndoiam de adevărul lui Vali. Cu toate toanele lui, descoperite nu atât de mine, îl vedeam sincer și fără ”machiaj”.
Pe fonul zguduitei amicii, cartina( tabloul) îndemna la ceartă. Vali doar zise ferm că voia să conteze cu ce-i aparținea în frigider și în camera sa, prin asta dovedindu-se pacifist. Buclucul a eșuat, dar eu, în calitate de gazdă, nu puteam lăsa cazul în ceață. Și tot atunci l-am deranjat pe Don Ferrero, care la 11 de ziuă încă moțăia în vastu-i pat de împărat.
Aflând motivul urgentei deșteptări – fără a se mai ridica, fără scuze sau remușcare oarecare... – suspectatul recunoscu micul delict, în ton ironic juruind să încarce frigiderul cum era. Auzindu-i glasul cam obraznic, am deschis ușa să-l făd, fără aprobare. Mutra-i stacojie și ochii obraznici, beliuzați ba la pod, ba aiurea, ba la mine, cu certitudine atestau erupția năravului, chipurile strâns ferecat și adânc îngropat.

– Am băut, m-am relaxat... Și ce???.. Eu sunt Roumell!!!.. Nu ți-s dator... Plătesc încă două luni înainte, mai mult decât vrei tu!..
– Asta o discutăm pe capul treaz, dacă no să-ți bei și mințile. De moment, nu mai pune mâna pe ce nu-i a tău, don Roumell. Asta no să-i placă Don-ului general. Dacă te prinde pe lângă Sahara, dă ordin bravului soldat german să-ți taie ouăle amândouă, să ți le prăjești pe țeava tancului – să le înfuleci singur, să vadă și bunelul de Sus ce poamă de om e dragu-i nepot.
Weekend-ul s-a epuizat fără bucluc, știm noi mulțumită cui.

Luni dimineață, Her Roumell – la patru ace, vânăt ras, radiant... din plin miresmat și nițel afumat, iară jurând că nu mai bea – a ușchit-o la muncă, tot cu Vali. Norii negri se albiră, ghimpoasele dubii se ciuntiră, vechile speranțe triumfară.
Seara, la sosire, companionii se vedeau trudiți și osteniți, dar amiabili și împăciuiți. Iar mutul frigider huruia în toată potența, că proletarul socialist completase lipsurile celui capitalist. Brava lui, deși în ochii mei de ghiață el, în rolu-i de ”Roumell”, pierduse și ce nu avea. Probabil presimțind asta, el tot făgăduia că nu mai bea – chiar și în prezența lui Vali – netras de limbă, singur agățându-se de tema în cauză. Vali, poate și îl credea, că puțin îl știa.


Într-o seară târzie, nițel clătinat și mutra vineție, venit de pe undeva, her Roumell s-a întins în sofaua lungă a salonului, când Vali și eu, așezați pe scaune, ușurel scărmănam politică. Știind vorba mea cu Roumell pe tema gâtului gros, Vali mă privi curios, parcă așteptând semnal cu folos. Avea motiv – se scurseră numai trei zile de la ultima juruință a juratului.
Văzându-mă orb, mut și fără gram de curaj, Vali, ultimamente și el în conflict cu Bahus și Dionisos, moralmente i-a dat în nas lui Roumell – cum că ultimul nu era ”pațan” de cuvânt. Apropo, rusizmul lui Vali se trăgea de la fecior-so, însurat cu Liudmila de Ucraina. Roumell i-a răspuns iritat:
– Respir, trăiesc, fac ce vreau, cum vreau... Sunt om liber, nu depind de nimeni, nu pup mâini... – exact ce tu nu poți spune de tine. De când te știu – ”Dakhser, Dakhser!..” . Ești robul lui Dakhser, don capitalist... îl iubești mai tare ca pe mamă-ta. Și vrei toți să fie ca tine.
– Da, sunt fidel lui Dakhser, capitalismului... Socialismul a dat muncă ”voluntară”, dictatură bolșevică... Și mai mult nimic!!!..
– Mie mi-a dat!..
– Singur ai luat, că ai fost secretar utecist, comunist... Iar aici, în capitalism, nu se poate trăi bine pe seama cuiva... Asta știe oricine, în afară de unii țigani, hoți, paraziți, împuțiți...
– Nuuu!.. Am muncit... N-am furat, n-am cerșit, am ajutat pe alții, acum acei alții mă ajută când am nevoie... Și sunt liber!!! Mâine, dacă nu mai vreau, nu mai vin cu tine la muncă, și de foame nu mor. Tu?! Tu ești slugă la Dakhser, la Dakhser te vezi până a scuipa pe barbă, Dakhser e dumnezeul tău... Tu ești un prost naiv și nebun de cap... Nu-ți dai seama că Dakhser te plătește doar să poți mânca, lucra, te îmbrăca... și întreține camioneta care lucrează nu pentru tine???.. Tu, cu Dakhser, nici într-o sută de ani bogat nu vei fi. Raiul capitalist e pentru Dakhser și alți nesătui capitaliști. Tu, eu și sute de milioane suntem forță de muncă ieftină, fideli consumatori de lături, carne de tun...
La față doar nițel rumeniu, Vali asculta, nu întrerupea, nu mima, nu pufnea... Să fi avut el măcar două pahare de Garnacha în cap, altfel răsuna cântarea aia burghezo-proletară. Aici e de relevat că, în opt zile de protest (litronei de Garnacha), Vali n-a dat niciun semn de psihopat (cum de Romel fusese calificat), în toate era măsurat, adecvat și bun de sfat. Ferice de neamul și cuibarul omului treaz la minte și neaghezmuit!!!..


În altă zi și altă săptămână, cu tot hăul între ”capital și comunal”, chirigiii lucrau cot la cot, cu pandemia alături și în jur peste tot, fără să-i muște. Dezbinarea de clasă, deși persistentă la muncă și acasă, ca și pandemia, nu-l afecta pe Dakhser, nici pe mine.
Ignorarea năravului a favorizat și campania de la Berzoaia. Noi alegători treceau de partea lui Vlăduț Ghiocu – omul lui Vali și a partidului. Viitoarea primăriță, și cocu-i ca pe vremuri împletit colac de nuntă, domina comuna și satele. Vechiul primar – sortit uitării, poate și pârnăilor – pișa patroane...

În duminica votului, îmbrăcat de serbare, nu odată ieșit pe-afară, Valentino dădea roate salonului. Telefonul nu i se mai odihnea, nici el nu-l mai oprea. La ora mesei, primărița câștiga.
Spre chindii sosiră pe căruțe alde Arapu, Bogdan, Ceaunaru, Auraru... toți din același sat. La a lor plecare, primărița înflorea, soarele mai tare încălzea, colacul în cap se rumenea... Primarul gâfâia, se albea, se gălbenea... nemaiștiind pe a cui ușă intra sau ieșea. De bucurie, Vali a tuns un degetar de wiski, oferindu-mi și mie, și socialistului. Am servit cu toții, în numele Berzoaiei și a purei pășnicii române.
Seara, cu două ore înainte de terminare, sosiră două sate mici odată... Cu ce le cumpărase boșorogul de primar, că ambele îl scandau ca pe Lenin proletarii???.. Cătunele alea sărăntoace încurcară ițele tare, mai bine nu veneau. Din cauza lor...

O scurtă informare de la Berzoaia a întunecat casa, lăsându-l pe Vali muțit și învinețit, curentat și bulbucat, crăcănat, împrăștiat și abandonat.
Apoi, trase el wiski, direct din sticlă, se uită la ceasul de salon și zbură pe ușă afară. Se întoarse repede, cu geantă grea zângănind a litrone.
Timpul votului se termina. Venea număratul bobocilor, să pună punctul pe i .
La trei de noapte, în salon s-a stricat veselă. Am ieșit, să văd...
Vali, beat țeapăn, cu mâinile proptite în masă, și fața-i tremurândă ca răcitura, dumnezeia în telefon vulpoiul de primar, trădătorii primăriței, curvitele cătune din jurul Berzoaei... Tot el înălța în nori Bogdanii, Arapii, Ceaunarii și toată vița romilor de cuvânt.

Luni dimineață s-a repetat epizodul de altă dată, când Vlăduț luase palma la obraz. Romel, treaz-trezuț, iar a salvat blazonul burjuiului de Berzoya, care abia gura descleșta, nemaiștiind pe ce lume trăia. După muncă, ambii au intrat odată, cu geanta mare de Mercadona. Vali iar pica bun de aldămaș.


La trei zile laborale, amicii iar s-au separat, drujba iar s-a stricat. Eu, într-un fel, mă distram, știind ce va urma. Dar supărarea s-a întins, trecând în altă săptămână.
Venea crăciunul, dar băieții se mâncau ca turbii, doar lătrând și mârâind. Din a lor și a mea fericire, bea numai Vali, să mai rupă din scârba înfrângerii la Berzoaia.
Romel nu mai închina, sau mie așa mi se părea. În tot cazul, la întruniri asista, Sfintele Scripturi studia, iară la statut de ”martor” pretindea. Vali zicea că Romel mințea, că nu o dată îl văzuse în ” La curva” (barul ”Curba”, la o cotitură a mahalei), cupa trăgând pe gâtlej. Nu voiam să cred, știindu-i în stare de conflict. Dar mai știam că Vali nu mințea nici treaz, nici băut, nici beat cleampă.

Crăciunul a trecut fără stresuri, cu masă plină și chirigii împăcați, poate de către Domnul și Iehova. Vali stătea mai mult la fecior. A douăza de Crăciun, aduse el pungă solidă cu șorici și cârnați pentru casa toată, cu mare suflet trimise de către maică-sa de la Berzoaia. Romel și eu am spus cuvinte de mulțumire și multă sănătate bătrânei, l-am apreciat și pe Vali pentru a lui bunătate. El s-a luminat, s-a bucurat și a propus, din alt an, să uităm de sfadă și obidă.
Seara de revelion, cu șampanie 0,0Alc. celebrată, a zburat lină și neînsemnată. Vali plecase la fecior, eu, după sosirea Noului An pe fusul nostru, plecai în ospeție la o familie de bașchiri dați în ruși cu totul.

A douăza, Romel a pregătit cu inimă și stăruință cârnații de Berzoaia, să ședem cu toții la întâia masă a anului. A pisat el și usturoi, a mai ras și hrean cu sfeclă... – să fie acolo, la pofta și gustul fiecăruia. A mai pocnit și un ceaunoi de măligă, cum numai el știa.
Odată mâncarea gata, am bătut în ușă la Vali, să-l strig la masă. El, încă mai picotind sub ogheal, zise să nu-l așteptăm, că nu avea foame, tot atunci gâlgâind ceva alături. Bea singur – conclusei eu, făcând stânga-mprejur. Romel și eu am stat la masă în voie, am vorbit de una, de alta, inclusiv de Vali, în șoaptă.

Pe undeva, băutul lui Vali se justifica. Voturile de Berzoya erau doar motiv de stârnire, pe lângă impasurile de Valentia. Din câte povestise el, divorțul cu a doua soție (provenită din familie CAP-istă, care o viață nu adunase o lețcaie) se trăgea de la indiferența, lenevia și lipsa simțului de proprietar. Între ei, aparte de fiica pe care el o iubea mult, ani și ani se ducea o luptă de clasă plină de ură ascunsă.
Ultima lor ceartă politică, cu trânteală de televizor în locuinței lui, aduse la denunțare polițială, și judiciară. El a trebuit să plece din casa lui, să-și vadă fiica doar cu permisul ei... Si cu luni de închisoare, ce (doar prin comportare exemplară cătrejertfa amenințată cu moartea) puteau fi înlocuite cu 30 de zile muncă gratuită în provincia Valencia. Acea muncă o procedase în weekend-uri, mai rămânându-i vreo 10 în noul an.
Mai avea el bătăi de cap cu Dakhser – prea tare i se închina, prea se stresa... Și camioneta-i îmbătrânea, mereu bani cerea... Dar, mai tare ca orice îl rodea politica, partidul... și marele-i vis de a vedea într-o zi o Românie Mare.
Până la urmă, eșecul de la Berzoaia nu era doar un motiv de descărcare, ci o bubă în creier, în duet cu băutura făcându-l nervos, agresiv... stupid și negativ.

Romel, nu o dată înjosit de Vali în zile negre, îi ținea parte ca unui frate mai mic, iertându-i tot de laolaltă. La rândul meu, impresionat de puterea lui Romel de a ierta, în gând îî iertam și eu portul, cu speranța să-l văd odată pornit spre visatu-i ultim sălaș.
Seara târziu, încă mai convorbeam cu Romel:
Alene întinși pe calde canapele,
fără de soba cu încinsele nuiele,
fără omătul ianuar albit de arzânde Stele,
de viforul din miază-zi mânat în văi nistrene,
pe Prut în jos, în sus... și-n largul gliilor ieșene,
de spulberul meleagului îngrămădit mormane,
cărunta vatră întinerind, și deschizând obloane,
tot în răbdare așteptând pui guguliți, Seniori,
Cucoane...
Iar noi, de timpuri lunecate întristați,
în mreaja Sfintelor Scripturi înferecați,
esența Lumii împărțind ca între fârtați,
în van cercând o dezlegare de-a ursitei laț...
Cînd Romel glas dădu,
citind un important abzaț
– cu mare încântare, zel și saț
– ca din senin întârziatul apăru:
Cu zâmbetu colțos, un ochi întors pe dos
iar altul roșu ca de taur fioros,
mutra slută, urâcioasă, de balcâz...
că nu știai dacă puteai să plângi, să râzi...
Avea și pumnul mâinii drepte strâns vârtos –
cu brațu-ntins, lungit în jos,
mai gros și decât coada la baros.

– Să ai fericire în Noul An, dragă Valentine!!! – strigă Romel afectuos, într-o clipă ridicat strună, cu pura intenție de ași cuprinde iertatul paysano.
– La mulți ani, dl. Valeriu! Să aveți un an bun, cu noroc... – porni berzoianul cu urări doar în adresa mea, ca opărit ferindu-se de clementu-i compatriot.
– Dl. Romel! Din prima zi a anului mă vorbiți pe la spate... De ce???.. Că v-am dat de muncă, de mâncare, de băut???..
– La ce vine asta, Vali? Ce viperă te- a mușcat?..– intervenii eu, presimțind stârnire de scandal. – Și eu am vorbit de tine, azi, în prima zi... pe la spate, cu Romel... Și dacă erai de față, aceleași cuvinte auzeai. Omul a vorbit sincer, cu simț... zic eu, na.
– Nu am nimic împotriva dvs., dl. Valeriu... Sunteți un om deschis, de la care am ce învăța... Dar el... El e fals, pervers, imoral, ticălos, lunecos... El e un parazit care trebuie nimicit, dl. Valeriu!.. – zise Vali, zburlit cu totul, privind înfuriat masa încă plină.
– Calmează-te, Vali... Gâlceava nu-i bună nici prăjită, mai ales la întâi ianuarie. Ia loc pe scaun, înfruptă-te... Uite ce bucate avem...
– Nu, mă duc la feciorul... Mi-e greață de mutra asta de lichea!.. A luat el din cârnații de la Berzoaia, făcuți de mama, din porcul crescut de mama???..
– Desigur... El i-a prăjit, pe toți, cruzi nu se țin mult... Și eu am luat unul, de gustare, știi că nu le am cu carnea... Da care-i baiu? Nu tu ai zis că i-ai adus pentru toți?...
– Am zis... Dar m-am dezis... Nu vreau să hrănesc parazitul!!! – strigă Vali proșcând salivă, să audă curtea cu suta de geamuri și ”vermina” retrasă pe terenul ei.

Hidos și înrăit la culme, de parcă pierduse dracului la poker, înșfăcă Vali ditamai tigaia vârfonată cu cârnații fripți, se aruncă la bucătărie și o răsturnă toată în sacul de gunoi.
Apoi legă sacul la gură și porni cu el spre ieșire, în drum spre fecior să-l arunce în tomberon – el, și nicidecum altcineva, procedând ca un capitalist în carne și oase.
Într-o clipă, în fața ochilor mi se iviră potente vapoare cu flaguri canadiene, din trube groase vărsând grâne direct în ocean, să nu le ofere ”verminelor lumii” aproape de pomană. Păcat de grâne, de munca bătrânei de la Berzoaia... păcat și de mințile băute a muritorului cu obraz. Rămas unul în salonul cu miros de creier ars, l-am părăsit și eu, să purced la rutinara plimbare de seară, să mai observ lumea de afară.

Bulevardul, ca-n poveștile de țări calde luminat cu ghirlande șiraguri, figuri și profiluri catolice, instalate o lună înainte de crăciun, pustia ca-n vijelia sahariană. Doar ici-colea un câine alintat, scos la pișat; un moș cu cârjă, la aer curat de babă alungat; un domnișor ciufulit, la ochi lucit, cu chiștoc amețitor pricopsit...
Ce tristețe, goliciune!.. La ora aia, cândva, la bradul Chișinăului, o pară sălbatică nu avea unde pica... Da hore de care se încingeau pe omătu scârțâind, cu fanfară, moș gerilă... și nasuri înroșite de ger sănătos!..
Supărat pe amintiri, am cotit spre marginea urbei, apoi am luat-o razna, printre câmpuri. Făcând roată mare cu pasul, ieșit-am la asfalt și pornit-am spre casă.

Acasă, în ciuda liniștii de afară, salonul clocotea în strigăte, sudalme și amenințări de moarte – toate ca una din gura lui Vali zburate, toate-toate numai lui Romel adresate. Stăteau strună, față-n față, la un pas distanță...
Vali, cu o litronă de vin întunecată – că plină, că goală – ca granata în pumnu-i drept încleștată, cu fața toată pocită de un dezgust mai dușmănos ca orice odiu lumesc, răcnea ca stricatul... ”Te omor, vierme comunist!.. Îți găuresc craniul acum imediat!.. Fac pușcărie, pârnaie... dar scap lumea de o canalie bolșevică!..”
Don Romel, calm și cântărit, fără gram de frică pe el, se uita la mine hazos, parcă așteptând istorie cu Bulă. Vali, probabil mai tare înrăit pe curajul ”dușmanului de moarte”, făcu un pas înapoi și ridică sticla.
Eu, speriat de eventualul omor, m-am băgat între ei. Vali făcea vînt cu sticla, Romi lua poziția de apărare, eu numai le încurcam... De fapt, asta și pretindeam, până s-ar ogoi valul malignei ostilități, numai să nu iau la maxilar...

Primul a cedat Vali, că Romel nu avea ce – dezarmat, docil, tăcut ca partizanul mut. Bombata garafă întunecată, și pumnul vânăt încleștat pe gâtu-i lung și delicat, îndată se strecurară în camera mică.
Romel rămase în sufragerie, în poziție pe loc repaus, așteptând să spun ceva în favoarea sa. Dreptatea era a lui, fără îndoială, dar n-am intrat în detalii, odată ce ”vrăjmașul” bătuse în retragere. Am stat la film, în tăcere, întinși pe canapele.
Ca urmare, eu plecai la culcare, Romel mai rămase, poate mai prinde o peliculă din alea bune.

În dormitor, întins pe pat îmbrăcat, rămasei neclintit – o minută-două să respir în voia beznei solitare, mai cu totul despovărat de oftiga primei zile de ianuarius. Înlesnit de anarhice profunde răsuflări, adormii buștean, ce și era de perceput.
Războaie spartane, romane, tătaro-mongole, ruso-turce... pluteau în ceața istoriei – ba rărită, ba îndesită de catapulte, tunuri și vrăjeli ciuruită. În lupte corp la corp, două buturugi pe labe dinapoi – urâcioase, rădăcinoase, cumplite... și cu ochi de om rău– își tot dădeau buzdugane fugărindu-se în coclauri, mereu alături de forțele beligerante, fie spartani, romani, tartari, moscali... sau Skaraoțki pe cal bălan înaintea drăcimii de Humulești.
Mă vedeam și eu pe-acolo – cu o ciotură putredă la subțioară, flușturatic, nedecis, ba cu unii, ba cu alții... Nimenia nu ridica arma asupra mea – poate nu eram considerat ostaș serios, poate eram văzut vrăjitor, prin haina care purtam... – până a ajunge la buturugi.
S-au oprit ele din bătaie și m-au privit de aproape. În ochii lor de om se oglindeau mutre știute, cu răutate asupra mea rânjite. Am luat-o la fugă. Ele – după mine, cu buzduganele în aer, și coclaul numai cătină, holeră, porumbari, salcâni boierești cu mii de puieți, sălcii cu schini de-o șchioapă...
Sleit și speriat, m-am încâlcit într-o tufă deasă de muri țepoși, iar ele deasupra – să mă sugrume cu greutatea, rădăcinile încolăcindu-se ca anaconda...
La moarte nu s-a ajuns... M-am trezit, ce și era de așteptat. Bucuros de realitatea ce mă înconjura, am tras aer adânc, am dat din mâini, din picioare... în tot cazul. Cînd să dau plapuma peste mine, în salon scrâșni ceva, apoi răsună bubuit. Încă îmbrăcat, tot atunci am și ieșit.

Ceasul de perete arăta ora două și. Vali, cu furculiță în mâna stângă, și cuțit în dreapta, vânăt stacojiu și ochii holbați în stil ”Caraul!!!”, stătea gata să străpungă ”dUșmanul de clAsă” la doi pași. Romel, iară calm și docil, gata de apărare, cu un ochi urmărea inamicul, cu altul păzea cioburi de borcan pe podea.
– M-a lovit, a dat!.. A dat în mine parazitul, dl.Valeriu!.. A dat la gât, la arteră, să mă omoare... Chemați poliția!..
– Da-daaa!.. Acu, la fuguța!.. Chem și salvarea, Casa de nebuni să știe de tine!.. Nu iubesc polițaii și burjuii!.. Acu ne lămurim, definitiv!!! De o săptămână tot te mănâncă-n fund paraziții dinăuntru... Asta numa ce eu am văzut în casă. Da afară, la muncă?.. Unde ți-a dat, mititelu? Nu văd urmă... Zi bodaproste că n-am fost eu în locul omului ista... Nu-s bătăuș, îs fricos... Da am și eu limita... O singură dată te pocneam, spărgeam peretele cu tine – nebunule, tâmpitule, soarili măti... și căcat de cîine ce ești tu!!! Dacă mai repeți, stai luna plătită și pleci!!! Acu, marș la culcare, amândoi!!! Cioburile, le adun eu!

Chirigiii s-au aciuat, fără dovezi, detalii și alte mărturii. Am adunat cioburi de borcan, de farfurie... La ecran nu se mai termina ”Carnea și sufletul” – peliculă de strigăt a ultimului an de război, titlul căreia pe undeva se încrucișa cu ultimul nostru epizod. Îngrijat de bruta asimilare, am adunat din bucătărie cuțite, sticle goale, șurubelnițe... Când să plec și eu la culcare, Romel se ivi în salon.
– Scuze, Valer... El a început... E stresat că nu mai merg cu el să muncesc, și alt om nu are. Toți vor cu acte, contract, salariu fix... Eu îi conveneam de minune, dar nu mai pot... A ridicat borcan gol, să-mi dea în cap... Trebuia să parez... Doar l-am atins la guler...
– Mi-am dat seama... Băutura-l înnebunește, îl strică tare... Mâine mai vorbim.

S-a arătat Vali a douăza seara – treaz, posac... fără adiere de scuzare. I-am zis scurt și clar să-și caute gazdă, cu luna ianuarie (deja plătită) la dispoziție. A acceptat fără împotrivire și comentariu, doar insistând să mă păzesc de perfidie. În semn de respect, i-am acceptat îndemnul.

În a treia zi de tihnă, tot seara, Vali, încă în vacanță, a onorat salonul – nici băut nici nebăut, numai bine prins în curaj de vorbă. Romel era în camera lui, la întrunire, mai-mai reinclus în ”martori” – mustind de clemență, blândețe... și tot ce l-ar face om fericit.
– Dl Valeriu – porni Vali în ton pașnic, știind că-mi plăcea să-l ascult în toate mințile lui. – Berzoaia a rămas a primarului comunist, în schimb partidul a câștigat la Bacău, Constanța, Oradea, Buzău... La București i-au lipsit doar trei voturi, la Timișoara zece... Azi am conversat cu dl colonel Căprianu de la Santander... În câțiva ani România va fi a noastră. A noastră va fi și Bucovina de Nord, și Republica Moldova cu tot Bugeacul, și...
– A fost don colonel pe acolo, a întrebat lumea de acolo, dacă vrea sau vrea tare?.. Sau s-a mulțumit cu ce strigă și scriu poieții, academiștii, învățătorii... care nicidecum nu prezintă și nici reprezintă grosul populației?.. Încâlcită în atâtea popoare și poporații adânc înrădăcinate, Basarabia va aduce Marii Românii numai belele. Însăși Basarabia va fi scăldată în dușmănie, cum a fost în 92, la Nistru... Vecinul de peste gard, o viață sub coastă și văzut cu ochi buni, e mai ceva ca un frate de departe... Dacă într-adevăr basarabenii și românii, sufletește, se simt frați adevărați, vamele și sârma ghimpată nu au cum le încurca. În progresul comunicativ de azi, iubește-te, drăgostește-te... cât nu încape în satelit. Dar mai întâi, demonstrați adevărata frăție în Tara voastră... Eu unul, nu o vad aici, între doi compatrioți legali și loiali, nu că în România Mare...
– Belele au fost și vor fi în toată lumea... Basarabia e a noastră ca pământ... Populația nu ne interesează. Cui nu-i convine cu noi, să plece de bună voie, altfel...
– Altfel ce?.. Îi alungați, îi puneți la zid?..
– Măcar și la zid!.. Pământul contează!..
– Asta deja a fost... Nepoții partidului, între care și colonelul tău, au uitat de Stalingradul buneilor... – Trebuie să plec, dl Valeriu... Continuăm când mă întorc.

La întoarcere, fruntașul partidului nu mai era de continuat, de luptat, de eliberat... Bun doar de scandal, a înfipt ochii fulgerați în ”parazitul comunist”, să-l înghită – crud, fără sare, cu tot cu fecalii. Ultimul, glorios ca martirul scăpat din abisul minților stricate, împărtășea cu suflet viitoru-i luminat de Iehova.
– Perversule, ticălosule, păduche împuțit, canalie... – porni iară Vali, cu aceeași ură de moarte, tot rotind ochii în salon, poate apucă ceva tare, ascuțit... sau ce-o fi, numai să nu atace cu mâna goală.
– Ia stai tu oleacă, don căpitan cu ouăle de curcan! – zisa-i eu apăsat, punându-mă baricadă între dușmani. Mergi afară, chiar acu, onorate brav legionar!!! Hai, repejor, până n-ai rămas fără măsele, înainte de a lua Basarabia fără oameni!.. Vali s-a răsucit, s-a îndoit, s-a înmuiat... și tot atunci a plecat – lucru neașteptat de la unul afumat și nebotezat.

A douăza, Valentino da Berzoya, în buna conștiință, în lipsa tov. Romel, s-a spovedit:
– Am conversat cu feciorul, i-am povestit ce a fost... Am nervoză, progresivă... și probleme care mă apasă. El zice că trebuie să plec de aici cât mai repede, să nu ajungem la tragedie... Nu-l mai pot suporta pe Romel... Plec mâine, sus la Toront, la cineva din țară... Dacă-mi restituiți ceva din plata pe ianuarie, bine, dacă nu...
– Îți întorc, desigur, mai mult de jumătate... Decizia e cea mai bună. Așa gândeam și eu... De la revelion încoace, tot dorm iepurește, cuțitele sub pernă... Nu-i ușor, să știi!.. Nu-i ușor nici să găsești chirie economică, din fugă... N-a fost simplu cu tine... În tot cazul, te-am văzut deschis și direct. La basarabeni asta contează – chiar de nu ți-s tare dragi – mai mult ca la iubiții tăi pământeni.
– Iertați-mă pentru ”pământul fără oameni”...
– Nu-i neapărat... Eu, tot atunci am și uitat... Calmează-te, recuperează-te... Unirea era bună tare măcar 4-5 veacuri în urmă, când nogaii ne călăreau moșiile în voia lor ... Unirea de azi, ca esență reală, nu mai prezintă valoare politică, istorică, populară... Azi, de facto, Unirea e un ecou de jale în amarnicul vis îmbătrânit... pe seama căruia se asmut emoții extremale și stihiale, ca aerul necesare vânturărilor politice, în care tu – peon inferior de prima linie...