poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2022-01-29 | |
Totul a început într-o dimineață de weekend când Marian s-a dus la toaletă să-și goalească vezica și s-a scărpinat neprotocolar în fund. A tras apa, s-a spălat pe mâini și s-a scărpinat din nou în același loc. Iar în timp ce își făcea cafeaua, degetele de la mâna dreptă au ajuns din nou acolo, râcâind insistent aceeași bucățică enervantă de piele.
Prietena lui l-a primit în pat în noaptea care a urmat, dar ochii ei, neajungând atât de adânc, nu au observat vreo schimbare, deși e posibil ca la un moment dat să se fi întrebat de ce mâinile iubitului ei sunt atât de ocupate cu alte părți de corp care ar fi trebuit uitate în miezul pasiunii. De abia patru zile mai târziu Marian a înțeles că ceva se întâmplă, când, la birou fiind, s-a ridicat să țină o prezentare și fix în mijlocul ei, mâna dreaptă a sărit extaziată către buci și a început să râcâie cu insistență acolo fără să îi pese că alte persoane îl priveau șocate, cu nasurile ridicate din laptopuri. Pur și simplu senzația de mâncărime a fost atât de puternică încât el nu a reușit să se mai controleze. Dupa câteva secunde (care au părut minute întregi), Marian a reușit să își tragă mâna din locul nepermis și a alergat la toaletă, aruncând un mă scuzați, vă rog rapid, în timp ce în mintea lui se plimbau deja gânduri despre locuri de muncă diverse unde ar putea să își depună cv-ul cât mai rapid. Singur în sfârșit (și roșu la față ca o ridiche), și-a dat pantalonii jos și a continuat să se scarpine cu insistență. Pentru ceva timp doar senzația de extaz a existat, apoi mintea lui a început să funcționeze în parametrii normali și rușinea și stresul l-au consumat complet deodată. În același timp, Marian a realizat că locul unde se scărpina era uscat și se simțea diferit la atingere. * Medicul dermatolog i-a dat două tipuri de creme și l-a trimis acasă după o scurtă examinare, spunându-i să stea liniștit, că e doar o eczemă și o să tracă repede. L-a sfătuit să nu se mai scarpine atât de puternic și să bea multe lichide. O grămadă de bani aruncați pentru 5 minute de uitat în fund, a gândit Marian și s-a îndreptat către cea mai apropiată farmacie. * Dar eczema nu a trecut repede. De fapt, nu a trecut deloc, iar după 4 luni de zile fundul lui Marian era complet acoperit de ea și nici cele mai scumpe creme din lume nu îl ajutau cu nimic. Mâncărimea se mai estompase totuși, iar el era măcar mulțumit de asta. Lucra în același loc și era sigur că toată lumea știa acum de incident. Probabil unii dintre ei se întâlneau uneori la o bere sau un ceai și mai râdeau încă de Marian, scărpinătorul de buci. Lui nu îi mai păsa. Încercase să găsească un alt loc de muncă fără succes și avea nevoie de serviciu. Nu putea să meargă în biroul șefului său, să îi dea cererea de demisie și să îi spună vă rog să mă scuzați, dar m-am scărpinat în fund de față cu alții și nu mai pot să lucrez aici. Pentru că nu avea unde să plece și pentru că avea nevoie de bani, așa cum toată lumea are nevoie. Acum era doar mulțumit că nimeni nu îl ia la mișto în mod direct, că oamenii au măcar decența de a râde de el pe la spate. Vizitele la medic nu au adus nimic productiv, așa că el a hotărât să ia o pauză de la ele. Să nu mai arunce bani aiurea la diverși indivizi și să rămână și cu problema lui. S-a hotărât să aștepte să vadă dacă nu cumva o să treacă de la sine. Deja nu îl mai deranja atât de tare, uneori chiar uita de cât de diferită era pielea lui acolo. Se obișnuise cu ea. Prietena lui nu mai era prietena lui pentru că imaginea fundului acoperit de eczemă nu e prea romantică, iar ei îi fusese frică să nu cumva să se ia nebunia aia care arăta ca o ciupercă. Așa că îi îndrugase ceva neimportant și dusă a fost. Marian nu s-a simțit întristat de treaba asta, pentru că nu erau împreună de mult timp, dar o urmă de dezamăgire tot trecuse peste el. Uneori, seara, se examina în oglinda din dormitor. Dezbrăcat, se întorcea cu spatele la ea și se uita cum din loc în loc, pielea lui nu mai era chiar așa de uscată. Puncte mici și verzi, abia vizibile, apăruseră răsfirate pe acolo. Dacă se apleca în schimb, Marian vedea păr. Dar nu negru, așa cum era obișnuit de când pubertatea trecuse peste el. Nu. Acum era verde. * Weekend-ul în care a observat primele apariții fusese undeva prin martie. Acum era octombrie și Marian avea picioarele acoperite până la genunchi de o pătură subțire și verde, care nu îi mai dădea mâncărimi deloc. Din contră, picioarele lui se simțeau atât de confortabil, ușoare și comode, iar el era le prefera așa, chiar dacă arătau diferit. De curând, petele începuseră să apară și pe mâini, iar el putea să observe acum întreg procesul care părea că se mișcă mult mai rapid de data asta. Eczemele cu mâncărime erau primele, uscate și enervante, apoi din ele ieșeau spori mici și verzi care se întindeau pe toată suprafața uscată și o acopereau, eliberându-l de senzația aia sâcâitoare, venind ca o salvare miraculoasă pe care niciun medic nu fusese în stare să o aducă. Când ieșea din casă, Marian își punea întotdeauna pantaloni lungi și mânuși, chiar dacă încă nu venise vremea rece. Era acoperit mereu și nimeni nu vedea transformarea. Dar fusese totuși nevoit să renunțe la serviciu cu o lună în urmă, pentru că nu putea sta cu mâinile acoperite în birou fără să ridice suspiciuni sau să fie întrebat ce se întâmplă. Avea ceva bani puși deoparte și putea trăi decent o perioadă de timp până când boala (sau ce era chestia asta) îl va obliga să meargă la spital. Se întreba cum va decurge momentul acela. Cum va fi să intre pe ușa principală de la urgența spitalului, verde complet și întrebând dacă e vreun medic de gardă liber să îl examineze? Sau dacă ar fi fost nevoit să sune după o ambulanță și să le spună la telefon că pacientul pe care vor veni să îl ridice pe o targă arată ca o decorațiune acoperită de mușchi. De fapt, Marian se întreba uneori dacă nu cumva condiția lui era atât de serioasă încât să îi aducă moartea. Dar momentele astea erau foarte rare pentru că el era sigur că pătura verde care începea să îl acopere ușor ușor peste tot era ca o mantie sfântă care îl proteja. Un fel de scut care oprea toate relele pământului să se apropie de el. * La începutul lui decembrie, când au început să apară brazi de vânzare peste tot, Marian era acoperit deja pe picioare complet, iar pe brațe verdele trecuse de coate și era acum aproape de umeri. Avea și pe spate, până la jumătatea coloanei, iar pe abdomen, puf verde începuse să îi iasă din buric. Acoperit de haine, cu fular și mânuși, Marian încă se putea plimba pe afară fără să fie privit intens, scutit de curiozitățile celorlalți. Nimeni nu știa că pe stradă merge o nouă specie de om. În plimbările lui din fiecare dimineață, care erau din ce în ce mai lungi, Marian ajungea peste tot. Se plimba pe malul mării, prin centrul orașului pe lângă mall, pe străzile lăturalnice unde numai case înghesuite erau, pe arterele principale, aglomerate și pline de poluare. Dar cel mai mult îi plăcea să meargă prin pădure, pe cărări de frunze și bețe, printre copaci înalți, efemeri. Iși cumpărase bilet de tren și plătise cazare pentru Crăciun și An Nou undeva la munte și de abia aștepta să ajungă acolo. Natura îl atrăgea ca un magnet foarte puternic. Iubea plantele de orice fel și i-ar fi plăcut să stea la casă, nu la apartament, unde să aibă o curte mare în care să planteze de toate. Într-una din zile, ajuns în piață, Marian trecu pe lângă niște brazi legați cu sfoară și înfășurați cu plasă, pregătiți de vânzare pentru Crăciun. Mergea des pe aici, dar de data asta se întâmplă ceva nou. În mintea lui se formă un singur cuvânt: ororare. Apăruse atât de puternic cuvântul ăsta, de nicăieri, încât se oprise din mers deodată, încercând să înțeleagă de unde venise. Apoi un alt cuvânt explodă în mintea lui și de data asta Marian era sigur că nu mintea lui îl formase, ci venise din altă parte, de la cineva sau ceva foarte aproape de el. Cuvântul era: crimă. Vânzătorul era ocupat cu alt potențial cumpărător și nu era atent la el. Se întoarse către unul dintre brazii expuși și îl atinse cu degetele. Șirul de imagini îl lovi atât de puternic încât Marian întinse mâna către cel mai apropiat perete și se sprijini de el. În doar câteva secunde, în mintea lui o succesiune de imagini, sentimente și cuvinte alambicate, aparent fără sens, se formară. Văzu semințe mici încolțind peste tot sub pământ, le văzu pe unele crescând pe altele călcate sau mâncate. Văzu răsaduri mici de tot în bătăi de ploi și vânt. Le văzu pe unele călcate, le văzu pe altele smulse. Văzu unele reușind să crească. Văzu copacul tânăr crescând mândru. Îl văzu înălțându-și ramurile către cer protejând tot ce era mic sub el, respirând și dând viață. Îl auzi apoi țipând înăuntru, mut, neauzit de nimeni, căzând. Văzu bucata de lemn care ieșea din pământ și sub care rădăcinile încă pline de viață se zbăteau fără să se miște. Lui Marian i se făcu rău. Reuși cu chiu cu vai să se desprindă de perete și să se îndrepte către casă. Își aruncă pe jos hainele de afară, scoase cizmele și se trânti pe covor, lângă pat, cuprinzându-și picioarele cu brațele și plângând. * O săptămână mai târziu, o rază de soare intră prin crăpătura dintre perdele și i se așeză pe față. Marian căscă, aruncă pătura de pe el și se ridică din pat. Era complet dezbrăcat, renunțase la haine de ziua când venise din piață. Oricum, nu mai ieșise din casă de atunci. După ce plânsese pentru mult timp, își făcuse un duș și apoi rămăsese așa gol. Era o senzație completă de eliberare pe care nu o mai expermintase niciodată. Singurul moment în care s-a simțit ciudat a fost când a sunat la ușă curierul care îi aducea comanda de mâncare săptămânală de la supermarket. Fugise să deschidă ușa, uitând de faptul că nu e îmbrăcat. Dar sub privirea șocată a celeilalte persoane, el nu simțise rușine. Îi păruse rău doar de socul pe care i-l provocase. Curierul îi aruncase pungile în brațe și fugise pe scări, panicat. Marian își găsi de lucru prin casă următoarele zile până când timpul plecării la munte veni și, fără prea multă plăcere, își puse câteva haine pe el, o periuță de dinți și o sticlă mare de apă și plecă spre stația de tren. Nu avea nevoie de schimburi și nici de alte lucruri pe care oamenii le iau de obicei când pleacă de acasă pentru câteva zile. De fapt, era sigur că și periuța de dinți era inutilă, dar obiceiurile învățate de mic de la mama lui erau cele mai greu de dezvățat. Știa că plătise cazarea degeaba acolo, doar biletul de tren îi era necesar cu adevărat. Și sticla de apă. Zilele astea, Marian bea foarte multă apă. Așezat pe canapeaua murdară, cu capul lipit de geam și mânușile în mâini, Marian simți tremuratul roților pe șine și privi pentru ultima dată către orașul lui și viața pe care o trăise până acum. * Pe 25 decembrie, la prima oră a dimineții când soarele abia răsare și copiii fug la brad să găsească jucăriile și cadourile de la Moș Crăciun, Marian se trezește sub cerul senin ca în fiecare dimineață de când a ajuns aici. O mână verde îi dă părul din ochi și el are nevoie de câteva secunde să își dea seama că e chiar mâna lui. Frigul nopții nu îi mai pătrunde oasele, pătura care îi acoperă tot corpul acum îl protejează. Marian e gol, dar nu e dezbrăcat. E acoperit și protejat de viața nouă care crește pe el. Închide ochii și aude glasuri și sunete, iar cuvinte și povești se formează în mintea lui. E fericit. Se simte ca și cum ar fi primul om care a descoperit cu adevărat care este scopul vieții. Și de ce există viață. Încearcă să se ridice, dar realizează că ceva îl ține jos. Pare lipit de pământ, iar dacă trage, îl doare peste tot și simte durere și în pădurea care îl înconjoară. Așa că stă acolo, fără să îi fie frică. Știe că aceasta e ultima transformare, iar aici e casa lui. Își întinde mâinile drepte stânga și dreapta, trage aer în piept adânc și privește cerul. Aude păsări și șuier de vânt. Cerul e încă senin deasupra lui, dar undeva în stânga câțiva nori au apărut. Clipește. Genele lui sunt verzi și par că au crescut. Clipește din nou. Cerul pare acoperit de o pânză verde. Clipește. Totul e verde. Marian închide ochii și trage aer în piept pentru ultima dată. Aude sunete și glasuri care îi vorbesc, dar de data asta creierul lui nu mai are nevoie să îi fie traduse în cuvinte. El înțelege tot. Pe corp mai simte ușor ceva moale care pare că îl acoperă, apoi senzația dispare. Nu mai are corp, dar simte tot. E una cu pădurea, copacii, iarba, plantele și pământul de sub el care îl hrănește. Ceva rece și tandru cade. E prima zăpadă care îl va înveli și îi va aduce primul somn al noii vieți. * E primăvară. Doi îndrăgostiți trec ținându-se de mână pe lângă locul unde omul verde s-a așezat în urmă cu câteva luni. Copacii au înmugurit și soarele îi încălzește ușor. Își pun pătura de picnic pe pajiște și vorbesc în limba lor de oameni. Omul verde îi simte și se bucură de prezența lor. Știe că timpul a venit. -Trebuie să îți spun ceva, șoptește fata. -Da? -Sunt însărcinată. Cei doi se îmbrățișează și râd. Omul verde le simte bucuria. Din locul unde corpul lui de om se așezase cândva, mici spori verzi sunt eliberați. Ei plutesc în direcții diferite, ca puful din păpădii. Unii merg către oraș, alții către alte păduri. Unii cad pe râuri, lacuri, alții în mări sau pe plajă. Unul singur se așează pe ceafa fetei. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate