Trebuie să zugrăvim. I-o repet dar ea zice că mai vedem noi. Ne uităm mai departe la film. Un film foarte prost, rusesc, francez sau german. Îi spun că e prost şi zice că e adevărat dar că îi place pentru că e alb-negru, asortat cu viața ei. Nu schimbăm canalul. Nici n-avem cum, telecomanda a aruncat-o alaltăieri seară pe geam. Vedem tot filmul. Mi-e somn, îi spun dar ea doarme deja. Are poziţia aia dulce de ghemotoc cu care m-a cucerit atunci, pe plaja de la Puerto Banus, când am început să cred cu tărie că ea inventase picioarele frumoase ale tuturor femeilor din lume și nu numai. Adorm oftând, zâmbind, iar oftând. Când mă trezesc ea e în bucătărie. O aud. Televizorul merge mai departe. E o emisiune despre bănci. Mă copleşeşte certitudinea aia de viaţă inutilă, hâdă, penibil de strâmbă. Iau o bere să o torn peste emisiune, vreau să văd cum iese fum, moment în care ea vine în cadrul uşii, mușcând dintr-un măr, mă priveşte lasciv, promiţător, inima îmi iese din piept de emoţie, ah, poate că nu s-a terminat totul între noi, mor să aud vestea cea bună, e desculţă şi proaspătă şi calmă, înghite bucata de ionatan şi spune da, ai dreptate, trebuie să zugrăvim.