poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2021-11-16 | |
De multă vreme pierdusem deprinderea de a te privi de aproape, acolo în centrul ființei, în inima tu-ului, în care crezusem într-o doară că aș putea regăsi inclusiv o parte însemnată din mine. Îmi luasem, deci, ochii. Crescusem cu ei o floare. Hrănisem o pasăre... Îmi spuneam, eram sigură, așa se întâmpla cu toate (i)realitățile de care, într-un fel sau altul, trebuia să te debarasezi. Și, atunci, neprivindu-le, nu le dai dreptul să fie, în felul tău încăpățânat-pueril, cosmogonic, le desființezi. Sau cine poate ști de nu cumva prin minte îmi trecuse că, în momentul acela când în sfârșit te voi fi reperat cu privirea, tu nu vei fi fost cu totul altul?! Cel... așteptat... Erai, fără îndoială, din ce în ce mai străin, un străin cu care continuam să fiu „împreună”, împotriva oricăror legi scrise, nescrise vreodată. Împotriva oricărui destin. Împotriva acestei coli albe, terifiate. Dacă avea logică?! Dar lumea învățase de atâtea veșnicii să fie și altfel! Ce-i drept, te mai visam câteodată. Erau vise din alea de noapte când, încercând din răsputeri să te re-cunosc, în ruptul capului nu-mi ieșea. Nu-mi aminteam eu vreo formulă de deschidere. Erai păros, asta știu sigur. Puteai fi... verișoara mea accidentală, lăsată așa într-o pripă, răspărul timpului meu cafeniu-catifelat. Chiar și ochii, ochii ai ei erau! Verzi-șerpoși..., aruncând peste bord mai toate visurile mele tandre-albastre. Era ea?! Erai tu?! Era(ți) una și aceeași persoană?! De pistrui ce să mai vorbesc: cotropiseră doar o față întreagă! În această eschivare, cortina se lăsase amuțind letal mișunatul miliardelor de vietăți strangulate. Eul. Nu știam, nu voiam să anticipez „sfârșitul”. Îmi plăcuse mereu ca viața să mă ia prin surprindere, cu toate întâmplările sale, mai bune, mai puțin norocoase. Simțisem mai ales luminița aia care, pe punctul de a se stinge, începea deodată din nou să clipească. Deci, îmi bătea inima, semn infailibil că exist! Și-apoi, curioasă de fel, ridicasem mănușa: până unde avea să meargă răul? Până unde? Eram, așadar, o curajoasă, iar masca vulnerabilității oricând putea fi desprinsă. Desprinsă și aruncată. Tot la fel de bine știam: răul nu cunoscuse vreodată limite. Nu cunoștea bunul-simț! Dar mâna Lui se arăta blândă... O pală parfumată umplea odăile înghețate de chipul tău nud, împietrit dincolo de sensurile adevărate. Nu știai tu, cel mai probabil nu-ți fusese dat a cunoaște, sufletul de copil însăilat cu miracole, în mine pentru totdeauna rămas. Culorile, senzațiile, viața în prima ei dimineață! Sania ce-mi tulbura dorurile, necontenit întorcându-mă acasă. Plânsul meu pentru „o nimica toată”! „Aici” sau „oriunde în altă parte”, „așa” sau „oricum”, pentru tine, totuna. Erai trist, trist de tot. Erai gol. Desfigurat de goliciune. Lumea ta se perinda, cu aceeași nepăsare, fără vreun simț al ridicolului, nici atât al dramei, la suprafață. De-aia, poate, copacii..., stângăciile lor până la handicap în a-și scoate aripile, în a-și ține cerul. ... toate cântecele astea înjunghiate, într-un ritual aberant sustrăgându-se domesticirii, intrării în normalitate. Și, totuși, aș vrea să înțelegi: nu din lașitate am optat eu să nu te mai privesc. Să fii sigur: iubesc mai presus de orice viața.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate