Câteodată cu greu îşi reprima impulsul de a se încuia în dormitorul mic. Oriunde în altă parte, unde să fi avut minima certitudine că nu va pătrunde el. Ar fi căutat-o. A căutat-o. La început, greţos de tandru. De neputincios. Asemenea unui orb. Unui invalid. Incurabilul dependent experimentând nebunia de dragul ei, numai al ei! Și ar fi strigat-o. A strigat-o. Ea şi-ar fi înăbuşit (Ea şi-a înăbuşit!) orice imbold de a-i răspunde. Camuflată, şi-ar fi despicat cosiţa în patru. Ohohoo..., ca de atâtea alte ori, ar fi separat grâul de neghină, caprele de oi. Ar fi intrat în joc, Domnul s-o ierte, n-ar fi jucat până la capăt! Într-un sfârşit, incapabil să se instituie, ar fi conchis: Dumnezeu nu bate cu ciomagul! Nu, nici cu bâta! Şi, da, Dumnezeu nu plăteşte sâmbăta!, iar Pe cine vrea să piardă, Domnul îi ia mințile! Eii! Doar şi-ar fi ţinut răsuflarea. Şi-a ţinut-o. Şi-ar fi şters orice amprentă. A încercat. S-ar fi dat cu invizibil. Cât n-a trudit?! Să iasă din realitate! Să iasă-să iasă!

Treceau ere bune de tăcere. Noduros, trupul lui se lăsa invadat. Binevoitor, mai degrabă încremenit de spaimă, asista la propria disoluţie, în taină făcându-i universului oferte care mai de care. Ca de obicei, şuieratul locomotivei cu aburi despica satul pe din două. Atunci primea şi el un ghiont binefăcător, subit amintindu-şi că o strigase pe ea. O veselie diabolică îi cuprindea faţa şi gândul că ea ar putea exista în acel moment superlativ de femeie, superlativ de paşnică, de supusă, de pildă în râna vreunui povârniş cu gărgăriţe şi libelule, îi excita barbar simțurile. Dar dacă ea ar fi dispărut fără de urme?! Cuvintele i se fărâmiţau în bolboroseală onomatopeică, slujind magistral scenariilor apocaliptice. Îl apuca un soi de sughiţ. Îşi lua pălăria. Da cu ea. Una câte una îşi lepăda ţoalele. Nu se lepăda! Se înfățișa în costumul primordial. Răcnea a cântat. Se pierdea într-o fluierătură dezmembrată de după deal. Acolo zăcea. Săptămâni în şir. Cu metabolismul dat la minimum, într-o hibernare drăcească. Îl trezea de regulă croncănitul vreunui corb sau naivitatea vreunei scufiţe-roşii, mai niciodată friptă cu ciorbă, ca să sufle și-n iaurt. Cu alte cuvinte, era de-a dreptul norocos, mai întotdeauna găsind suficientă motivaţie, cât să deschidă pe sfert o privire acoperită cu licheni şi 4 excremente de fluture. Aşa că da să ridice o mână. Un picior. Ignora eventuale surpări telurico-celeste. Gâfâia. Burduhănos, îşi scotea pântecele dintr-un gorgan. Înjura de vecinătăţi. De sfinți, dumnezei, paşte, draci. Își făcea repede cruce uriașă. Nu apuca niciodată să înțeleagă. Locul duduia. Încrâncenat, semiconștient, îşi recupera pălăria dintr-o gaură de şarpe. Mergea pe 7 cărări, în felul lui savurând varietatea ca mijloc de eradicare a plictisului. În pieptul anonim ceva da să ardă mai dihai ca focul. Instinctual îşi redobândea dramul de ruşine (cel puţin aşa se autoiluziona). Făcea pe dracu-n patru şi-şi acoperea, fie şi parţial, goliciunea. Ceva-ceva ardea-ardea.

Drumurile s-au strâns brusc într-unul singur.

Tot printr-o fluierătură, el a făcut cale-ntoarsă, ca şi cum s-ar fi întors din morţi. O să se schimbe! Îi va spune asta în faţa iconostasului cu sfinţi blegi şi absolut de treabă. Un popă darnic, aproape hedonist, o să alunge demonii cu un descântec, cine știe?, poate chiar cu o rugăciune. Mai mult ca sigur, ea o să-l primească! Pentru a câta oară?!