Lângă Lacul de Cleştar se află Ţinutul de Cleştar. Un loc încântător în care florile, apa, casele, munţii, cerul şi absolut tot ce înconjoară ţinutul, sunt de cleştar. Stelele, la fel ca localnicii sunt fiinţe vii, cu foarte multă personalitate, şi singurele astre care luminează cerul. Tot pe aceste meleaguri locuieşte şi Mattis, cel mai egoist, încăpăţânat, înfumurat şi mai nesuferit căpcăun din toate timpurile. Cei drept, părinţii îl lipsiseră de o educaţie demnă de un căpcăun, adică nu îi inspirase acele principii bazate pe etică şi respect aşa cum sunt educaţi toţi căpcăunii. Mulţi sunt convinşi că răsfăţul exagerat îi stricase caracterul, şi, deşi devenise un căpcăun adult, nu putea face încă deosebirea dintre bine şi rău. Servitorii şi localnicii erau înspăimântaţi din pricina lui, iar acest fapt nu-l putea schimba, din nefericire, nimeni.
În palatul cel mare, mobila, candelabrele şi tot ce îl înconjurau rămaseră neschimbate de pe vremea când părinţii lui trăiau. Puţinii servitori care îl mai slujeau şi îi îndeplineau orice dorinţă nu îl părăsiră din pricina platei lor în multe monede de cleştar moştenite de la părinţii acestuia. Şi, cum timpul trecea cu iuţeală, căpcăunul nostru decise că sosise momentul să îşi ia o mireasă. Pe Căpcăuna Fatina, care locuia la marginea Ţinutului de Cleştar, lângă Pădurea de Cleştar, alături de cei nouă fraţi ai ei.
O cunoscuse în Ziua Celor Cinci Cleştare, sărbătorită în anotimpul Stelelor Căzătoare, mai precis la începutul Primăverii de Cleştar, moment în care suprafaţa de cleştar a tuturor lucrurilor se reînnoieşte. În aceea zi ea îi acceptă cererea în căsătorie, desigur, numai dacă el îi va oferi un inel împodobit cu toate stelele ce strălucesc pe cerul împărăţiei lui. Normal că îi cerea imposibilul, şi asta pentru că nu îşi dorea să se mărite cu el şi nici prin gând nu îi trecea să îl iubească vreodată. Desigur că Mattis acceptă imediat şi o invită să locuiască la palat până ce va face toate cele de trebuinţă pentru nunta lor.
În aceeaşi zi căpcăunul dădu poruncă să se prindă toate stelele strălucitoare de pe cer cu o plasă de cleştar, ceea ce se şi întâmplă, astfel că întunericul aproape că acoperi întregul ţinut. Rămaseră doar câteva mai puţin luminoase printre care şi Illa, cea mai mică dintre ele. Pe celelalte le închise în pivniţa întunecoasă din subsolul castelului şi le acoperi cu o pânză de culoare neagră pentru a nu se risipi strălucirea acestora până ce le va înghesui în piatra de la inelul logodnicei sale. Degeaba strigau ele în urma lui că nimeni şi nimic din împărăţie nu va mai putea supravieţui fără lumina lor, iar locuitorii se vor răzbuna pe el, Mattis nu le luă în seamă şi plecă nepăsător lăsându-le plângând în întunericul pivniţei.
Steluţa cea mai mică Illa (acum la vârsta de zece ani stelari), văzând că nimeni din toată împărăţia nu le poate salva hotărî să plece cât mai repede înspre planeta Pământ pentru a cere ajutor. Fiind mică şi mai puţin strălucitoare gândi că nesuferitul de căpcăun nu va observa dispariţia ei şi, imediat ce gândi acestea se desprinse de pe ochiul cerului cu toată viteza pe care o avea, privi înapoi la suratele ei şi le spuse din depărtare:
-Să aveţi grijă de voi, mă voi întoarce cât pot de repede!
-Să nu întârzii prea mult!,le răspunse ele cu speranţă.
-Promit!,strigă în urma ei mica steluţă cu ochii ca mărgelele.
În drumul ei intră în desişul perseidelor (ploaie de stele) în care se rătăcise un timp, apoi se lovi de meteoriţi, se înecă cu gazul stelar şi avu parte de multe alte neplăceri, până ce, într-un târziu făcu cunoştinţă cu câţiva quasari care străluceau de o sută de ori mai mult decât soarele, astrul care luminează Pământul. Se împrieteni imediat cu copiii quasarilor promiţându-le că la întoarcere îi va duce în locul naşterii ei.
Şi zbură ea ce zbură până ce văzu din depărtare o planetă mare, albastră. Se îndreptă cu mare viteză către ea tăind stratosfera, apoi simţi stratul catifelat al atmosferei şi ateriză cu iuţeală în mijlocul unui câmp cu flori. Căzu atât de tare şi se zgârie atât de rău în mărăcinile de la marginea drumului, că abia mai putea să-şi ţină razele aprinse. Dar îi trecu repede şi începu să se joace cu petalele florilor din jurul ei. Nu mai văzuse niciodată ceva asemănător. Erau atât de moi şi miroseau atât de frumos încât se opri tocmai când cerul se întunecă şi apăru pe cer corabia argintie, răstunată cu vârful în jos. Dintr-odată obosise. Avusese un drum lung de străbătut. Se sprijini de trunchiul unui nuc bătrân cu crengile aplecate până la rădăcinile ieşite deasupra pământului acoperit cu frunze. Se întrebă ce va face de acum încolo. Gândurile îi zbură la suratele sale pe care le lăsase plângând, iar ea abia acum realiza că nu este decât o mică stea neajutorată care se avântase să salveze Ţinutul de Cristal. Şi când tocmai aproape îşi stinse razele de tot se auzi o voce în spatele ei:
-Ce s-a întâmplat frumoasă stea?
Tresări. Ochii ca bobiţele de piper se măriră dintr-odată. Una din creguţele cu flori îi mângâie o rază care se aprinse o clipită, apoi se stinse.
Illa îşi răsuci capul în jurul ei, dar nu văzu pe nimeni.
-Cine vorbeşte?, întrebă temătoare căutând cu privirea în jurul ei.
-Eu sunt. Copacul din spatele tău. De ce eşti supărată?
Steluţa îi depănă povestea ei de la început până la sfârşit.
-Ei? Şi acum, ce mă fac?, întrebă ea simplu.
-Cum ai spus că te numeşti?
-Mă cheamă Illa. Sunt cea mai tânără dintre stele.
-Nu te întrista, Illa. Cunosc un băieţel care poposeşte în fiecare dimineaţă lângă trunchiul meu. Se numeşte David. Este puţin mai mare decât tine. Să aibă vreo unsprezece ani. Poate te va ajuta el. Acum ţi-ar prinde bine să te odihneşti, copilă. Te voi ocroti eu în noaptea asta. Mâine în zori îl vom aştepta pe David.
A doua zi dis-de-dimineaţă Illa se trezi mai încrezătoare. Ciripitul păsărelelor care poposiră pe crengile copacului o binedispuseră. Aşteptă răbdătoare până ce băiatul veni în goană înspre nuc şi se lipi de trunchiul acestuia zgâriind cu un briceag pe coaja lui.
-Te-ai întrebat vreodată cât de dureros este pentru el gestul tău?, întrebă steluţa zâmbindu-i prietenoasă.
-Tu cine mai eşti? Cum ai apărut aici?
David se uita la ea curios, apoi o invită să se aşeze la poalele copacului aşteptând destăinuirile steluţei.
Ea îi povesti despre Ţinutul de Cleştar, aminti peripeţiile călătoriei ei, şi-i vorbi despre căpcăunii Mattis şi Fatina şi despre intenţiile lor.
-Am nevoie de ajutorul tău!, încheie ea rugătoare.
-Nu pot, întoarce-te acasă! Ba nu, voi pleca eu!
Băiatul se răsuci pe călcâie şi fugi către casă. Trânti poarta şi nu se opri decât în camera lui răsucind cheia în uşă convins că steluta nu va putea intra acolo.
Illa aşteptă întreaga zi sub ramurile stufoase ale copacului, iar când înserarea cuprinse micul sătuc se strecură prin crăpătura de sub fereastră. Strălucea atât de tare încât băiatul fu nevoit să-şi ţină pleoapele închise un timp. Apoi stătură de vorbă până dimineaţă. Ila îl convinse să o ajute hotărând să plece împreună a treia zi în zori.
Zorile celei de-a treia zi se iviră cu miros de pâine caldă şi ciripit de păsărele. Înainte de a pleca poposiră un timp alături de nucul bătrân, vechiul prieten al lui David. Copacul rupse o ramură înfrunzită din coroana lui şi le spuse:
-Dacă veţi avea nevoie de ajutorul meu, scuturaţi ramura!
-Mulţumim!, răspunseră copiii într-un glas.
Illa îl rugă pe David să urce pe spinarea ei, iar el se prinse cu mîinile de corpul ei stelar şi porniră cu toată viteza de care era în stare steaua.
Călătoria durase un timp, însă ajunseră exact la timp în Ţinutul de Cleştar.
Illa se opri în faţa palatului.
-De acum încolo va trebui să te descurci singur!, spuse ea învârtindu-se încet în jurul lui. Dacă vei avea nevoie de mine să mă strigi în şoaptă, te voi auzi!
-Bine!, răspuse David surprins că Illa voia să îl lase singur, acolo.
Începuse să îi pară rău că venise până aici, mai ales că nu îşi făcuse niciun plan care să îl ajute să salveze stelele de pe cerul acestui ţinut, necunoscut pentru el. Privi la Palatul de Cleştar din faţa lui. În depărtare se zărea un lac adânc şi câţiva copaci de gheaţă. Şi, cu cât înainta pe aleea dinaintea porţilor palatului cu atât teama îi cuprindea mai tare sufletul.
Deodată se ivi înaintea lui o namilă cu capul mai mare decât corpul scheletic, cu gâtul subţire ca un lemn. Avea ochii ca nişte bile de sticlă verde, nasul rotund cu nările depărtate. Sprâncenele păreau prea stufoase, iar părul câlţos stătea răsfirat pe umeri.
-Ce arătare!
-Cine mă deranjează?,întrebă căpcăunul cu glas de tunet.
-Eu!, răspunse David liniştit.
Curajul îi reveni şi îşi spuse că nu există niciun motiv pentru care ar putea să se îngrijoreze. Va intra iute în palat, va elibera stelele şi îi va închide pe căpcăuni. Apoi, se va întoarce acasă cu Illa.
-Eu? Unde eşti...Eu?
Căpcăunul nu vedea prea bine şi se tot holba în gol căutându-l pe băiat. David nu avea timp de pierdut. Se strecură pe lângă el lipindu-se de zidurile palatului. Dincolo de o uşă tocmai cobora scările Fatina. Peste trupul rotund purta o rochie largă de culoare argintie pudrată cu praf stelar pe franjurile de la decolteu şi poale. Sub diadema cu piatră strălucitoare îi cădeau peste umeri buclele răsucite ale părului. Peste umeri avea o pelerină prinsă cu două din stelele de pe cer care plângeau, iar lacrimile li se scurgeau peste haina pudrată şi ea cu praf de stele.
Căpcăunii se pregăteau să înceapă ceremonia căsătoriei. Forfota servitorilor se înteţise când la palat începură să vină invitaţii, căpcăuni, vieţuitoare ale Pădurii de Cleştari şi o parte dintre localnici, mulţi dintre ei aduşi cu forţa acolo de către soldaţii lui Mattis. În sala de festivităţi mesele pline cu bucate alese tronau printre buchetele de flori şi lebede de cleştar, iar sălile fuseseră luminate cu lumânări de cleştar.
-Am ajuns prea târziu!, gândi David, însă Illa străluci pentru o clipă pe scările ce duceau către pivniţă. David se lipi de ziduri urmărind-o pe Illa, până ce intrară în tunelul rece, întunecat, cu miros stătut de gheaţă. Uşa de cristal se închise în spatele lor, iar David se opri pentru o clipă ascultând zgomotele înfundate ce veneau de afară. Illa se aprinse mai mult luminând culoarul.
-Vino!,spuse înaintând cu iuţeală lăsându-l în urmă pe David. Băiatul grăbi paşii. Aici!, spuse oprindu-se în faţa uşii închise cu lacătul. Nu o putem deschide.
David îşi desfăcu cureaua de la pantalonii săi şi rupse acul de metal cu care deschise închizătoarea lacătului. Illa se repezi să ridice pânza neagră de pe jos.
-Nici urmă de stele, am ajuns prea târziu! Totul s-a sfârşit!,spuse tristă. Au fost prinse în inel. Singurul loc unde vor lumina va fi pe degetul căpcăunei.
-Niciodată nu este prea târziu pentru o faptă bună!, zise David surâzând. Am un plan. Să plecăm de aici!
Porni în grabă înaintea Illei. Deschise uşa care îi aduse înapoi în sala cea mare în care începuse festivitatea de nuntă. Nuntaşii se înghesuiră în faţa mirilor aşteptând cu nerăbdare să vadă inelul despre care auziseră că strălucea mai puternic ca un soare. Mattis apăru păşind solemn ţinând în mână o cutie de cleştar. Se opri în faţa celor două tronuri împărăteşti şi rămase în picioare aşteptându-şi mireasa. După un timp apăru şi Fatina ţinând în mâini un buchet de trandafiri de cleştar. Cele două stele de pe umerii ei sclipeau în umbra sălii. Se apropie împărţind zâmbete false în jurul ei până ce se opri în faţa mirelui ei.
Illa se ascunse sub o masă acoperită cu franjuri de cleştar şi se străduia din răsputeri să nu lumineze, iar David aştepta momentul în care Mattis îi va oferi logodnicei lui inelul. Trebuie să reuşesc!, gândi nerăbdător. Îşi reaminti sfaturile copacului şi avea de gând să le folosească. Atinse cu mâna ramura primită de la de prietenul său pe care o ţinuse ascunsă sub cămaşa de pânză.
-Frumoasă Fatina, începu Mattis pledoaria sa, înainte de a-ţi cere mâna, vreau să te încununez cu toată dragostea mea. Te voi ridica la rangul de împărăteasă a acestui ţinut, voi decreta orice dorinţă a ta şi vom face mulţi căpcăuni minunaţi.
-Bine, bine, mai repede, mai repede!, îl grăbi Fatina deja plictisită de cuvintele viitorului ei soţ. Voia să primească cât mai iute inelul. Nimeni din împărăţie nu avusese şi nu va avea vreodată o astfel de bijuterie şi asta îi va da întreaga autoritate de căpcăună din toată Constelaţia de Cleştar. Va fi mai puternică decât însuşi împăratul, soţul ei.
-Scumpă Fatina, continuă Mattis netulburat de atitudinea viitoarei lui soţii, permite-mi să îţi ofer...
În momentul în care Mattis se pregătea să deschidă cutia, David scutură ramura nucului. Un zgomot puternic sparse dintr-odată liniştea din sală. Zeci de rădăcini de copac creşteau şi crăpau cu iuţeală podeaua cutremurând tot palatul. Se măreau din ce în ce mai mult devenind uriaşe ridicându-se până la tavan. Lui Mattis îi scăpă cutia din mână care se rostogoli pe podea. Capacul se desfăcu şi se rupse. O lumină puternică invadă încăperea. Ferestrele se sparseră, iar stelele prinse în inel se ridicară către cer înseninând ţinutul. Illa privea speriată la tot ce se întâmpla în jurul ei. David alergă până la ea şi o prinse de trupul stelar ieşind împreună din palat printre invitaţii înspăimântaţi. Între timp rădăcinile de copac sparseră şi pereţii încăperii. Bucăţi de sticlă şi gheaţă se împrăştiau distrugând tot ce întâlneau în cale.
Localnicii fugiră la casele lor nu înainte de a lua cu ei toate cuferele cu monede de cleştar ale căpcăunului. Mattis şi Fatina dispărură în Pădurea de Cleştar mai săraci ca niciodată. Illa îl invită iute pe David să urce pe spatele ei şi, după ce se învârti în jurul palatului de câteva ori porniră către planeta Pământ. Şi de data aceasta se strecurară printre pietrele stelare, se întâlniră cu copiii quasarilor şi tuşiră din pricina gazului stelar, dar, ajunseră până la urmă cu bine la poalele bătrânului nuc care îi aştepta cu nerăbdare.
-Am reuşit!, strigă David, bucuros când puse piciorul pe pământ.
-Ştiam eu că vă veţi descurca!, răspunse copacul scuturând coroana răsfirându-şi fericit frunzele peste copiii care râdeau din toată inima.
Illa rămase o săptămână cu David, apoi îşi luă rămas bun de la el şi de la copac promiţân-du-le că va reveni în fiecare primăvară pământească.
Când se reîntoarse în Ţinutul de Cleştar, stelele o primiră cu urale de bucurie şi o puse să stea în vârful ochiului de cer, deasupra lor, şi asta pentru că, după ce salvase împărăţia prin curajul ei, acum strălucea mai puternic decât toate la un loc.