În următoarea vară teteia s-a apucat de verandă – o costrucție suplimentară la casă, de mare folos, tare la modă în acei ani. Prispa, mereu răzmuiată de ploi și omături, nemaiținând față timpului, odată prefăcută în verandă, pe frig păstra căldura înăuntru, pe căldură – râcoarea... înfrumusețea casa, o și lărgea. Iarnă și vară, veranda avantaja gospodăria. La o nevoie, omul putea băga într-însa și o bucată de nuntă, d-apoi o cumătrie.
Mai întâi tata a săpat un șanț de două pene de hîrleț, pe toate marginile din afară a prispei. Pe fundamentul turnat a clădit un perete lung cât toată casa și alții doi de lățimea prispei. Lucrarea ceia o țin minte bine, am și asudat la ea. Eram mare, trecut de cinci ani. Și acu mă văd cum apucam în brațe două cărămizi odată și le căram la locul de clădit. Tata le lua, le punea alături și-și căuta de treabă. – Să mai aduc? – îl întrebam eu cu nerăbdare. – Mai adă – răspundea el cam în șagă, râzându-și în barbă. – Așa băietu, brava băietu! – striga mama, observându-mă de la cotlon. Stârnit de atenția lor, eu mai puneam o cărămidă peste altele două... numai așa arătam, cât de mare și tare eram. – Andrii, mai spuni șeva la ajiutoriu ista a tău! Sau nu-ți convini cum lucrează? – î-l mustra mama pe teteia, că în glumă, că în serios.
– Brava, maladeț! La noapti a să doarmă niîntors. Da Ukil undi-i? – L-am trimăs la magazin... – Dacă mai vini și el, numa ghini a să mă dovidească la material.
Așa a fost. Cum a intrat fratele mai mare pe poartă, a lăsat setca* (plasa) cu pâine pe marginea prispei și tot atunci s-a înfipt la cărat. Era mai înalt ca mine, dar nu și mai zdravăn. S-a pornit o întrecere acolo, mă băiete... Lua el două cărămizi, și eu două, și cu dânsele în brațe - după el, să nu rămân biruit. Numai le slobozeam pe pământ - fuga după altele. El lua trei, și eu luam trei; el făcea o roată, o făceam și eu. Nu se vedea clar, care din noi era mai primul. Odată, fratele s-a încordat mai tare și a încărcat patru cărămizi. Nici eu mu m-am lăsat. Le-am clădit toate patru una peste alta, le-am ridicat și am plecat. La finiș n-am ajuns, am făcut doi pași și m-am răsturnat. Numai de-atîta el a cîșligat.
Cine lipsea la ajutor, era Mișa – stătea la pat, bolnav. El era durerea familiei, în care se învinovățea mama. Încă purtându-i sarcina, căzuse de pe scara podului, înghețată după o lapoviță. După ultima internare băiatul se însănătoșise, alerga prin ogradă cu noi... La patru ani a căzut la pat și nu s-a mai ridicat, nici medicii n-au mai avut ce-i face. În ziua ceia de clădit mama l-a scos afară. Era în toată conștiința. Se uita la noi înviorat, încerca să se ridice în picioare... se întrista, plângea. Plângea și mama lângă el, strângându-l la piept, lăcrăma și tata...

Peretele lung de la verandă a fost zidit cam la un metru înălțime. Câțiva stâlpi pătrați, ridicați cu cărămidă din aceiași temelie, au fost înălțați până sub costoroabe, să întărească structura podului. Trubele de fer, până atunci sprijinind acoperișul dinspre fața casei, au fost date jos și duse sub șopron. Tata apuca truba de un capăt, eu cu fratele - de altul. Noi doi făceam treabă cât unul mare, așa demonstra aritmetică de atunci.
Un lemnar din sat a făcut ușile, geamurile și tandica. Tot el le-a instalat, le-a tot întrunit între ele, până a închis vechea prispă. S-a primit o verandă spațioasă, lungă cât toată casa, așa de lată, că eu, din perete în perete, mă dădeam de-a rostogolul de trei ori la rând, fără oprire. O făcea și fratele, la ultima învârteală bătând cu tălpile în zidirea de cărămidă. La insistența mamei, tot atunci veranda a fost tencuită înăuntru și podită pe jos, să avem unde alerga pe timp de ploaie. A rămas de tencuit afară și de făcut podul. Golit de parale, teteica a amânat restul lucrărilor pe mai târziu. De fapt, bani mai erau. Două sutișoare de ruble, în taină și cu încetul adunate de mama, aveau destinație specială. A aflat tata de acele parale când nu mai avea rost să le bage în scânduri, ținte, leațuri și chiroane*.

La sfârșitul verii, într-o zi a trecut pe la noi țața Natalia, sora mai mică a mamei, deja măritată, cu miliționer. Era o tânără frumoasă îmbrăcată cu gust la modă, blondă, înaltă, cu părul lung ondulat, cu ochii mari plini de mândrie și demnitate transilvană. Avuse nuntă mare, bogată. Și acuma țin minte ograda lui teteia Manole, până-n drum plină de neamuri și veniți tare gătiți, muzică stileaga*, mese încărcate cu salate, vinegret (salată cu sfeclă)*, torturi... care mai de care marafeturi, nemaivăzute pe la alte veselii... Mătușa noastră nu era simplă muncitoare, lucra la Leova învățătoare. Mama o mânca din ochi, o și dezmerda. Când era în curaj, o striga Natalia Nicolaievna. Mezinei îi plăcea, și asta ea nu ascundea.
În ziua ceia de taifasuri, mama s-a interesat dacă se vindeau cumva televizoare la univermag* (magazin universal) – Sunt, Țață, câte vrei – a răspuns sora. – Noi tot acolo am cumpărat. Arată minunat. Așa-i de curat la ecran, că se vede și alunica.
– Iaca unu așa vreu și eu. Ar hi scump oari? Mai ții minti, cât coastă?
– Nu-i ieftin, face 230 de ruble, da-i foarte bun, cu tot cu transformator.
– Asta și mai ești?.. Prima dată aud. – Un aparat special, reglează electricitatea, fără el nu se poate.
– Am înțăles. Da mai sunt și altili, sau numa aista? – Mai este un model, mai ieftin, dar nu-i așa de bun. Nici transformatorul nu-i inclus în preț, trebuie cumpărat aparte. – Și frumos vorghești, Nătali! Oare a s-ajiung și eu v-o dată, să aud grăind așa v-un copchil a meu? – Desigur, Țață! Numai Ukil, cât e de deștept și dezghețat...
– Da Ego?...
– Eu, auzindu-mi numele de după ușă, m-am tupilat cu totul. Tare vroiam să aud până la urmă discuția cu televizorul.
– El tace, dar se vede pe ochi că nu-i prost. Nu are inițiativă. Trebuie să urmeze exemplul cuiva. – Știu că nu-i greu di cap, da tăcutu ista a lui mă diranjază tari, pari pre aruncat în cumnățăii din vali. – ...La învățătură nu-s buni deloc, numai nebunii fac, mai și fură prin grădini. Ține băieții mai departe de dânșii... – Da cum să fac asta? Nu pot să nu-i las divali. Îs neamuri. – Nu zic să nu le dai voie, Țață. Am în vedere, să-i controlezi, să-i intrebi de fiecare dată ce fac ei când se duc acolo.
– Am să mă stărui, da crezi că a să spună tot și fac ii pi acolo? Di s-ar porni mai răpidi la școală, s-ar lua cu cartea și ar uita di năzbâtii.
– Ukil la întâi septembrie pleacă în clasa întâia. Să-i controlezi caietele în fiecare zi, o să mai trec și eu, când o să pot.
– Te-am înțăles. Am pornit vorba di tilivizor, da am ajiuns la școală...
– Am înțeles că vreți să cumpărați. – Da, așa esti. Da nu pot să vin tucma la Leova. Niși badi-to Andrii nu s-ar îndura să piardă o zî di lucri, da niși nu-i dă voie nimenea să lesă dealu acu. Mă gândesc... cum mama șioarii di făcut? – Țață dragă, nu te necăji, doar noi cu Gheorghe suntem acolo. Îl cumpărăm și-l ducem acasă, mătale îl trimiți pe Ukilaș la Leova. Noi îl întâlnim, îl ducem la noi, îl hrănim, îi arătăm orașul... Seara îl conducem la gară și urcăm televizorul în autobus, alături de el. Încă și Gheorghe va avertiza șoferul. E bine așa? – Îi tare bine, numa să nu vă dizbat și pi voi din lucru. – Nu, numai să-l trimiți sâmbăta viitoare, până a începe lecțiile.
– Ne-am înțăles. Și surioară mintioasă are Țața, ia s-o săruti pi obraz... Ia să-ți dei Țața și banii, că fără dânșii azi niși pe poartă nu poți treși, nu că să ti aprochii di magazin. S-o mai gândit lumea oare v-o dată să ajiungă la tilivizoari, să zboari la steli?.. Și-ar spuni oari teteica Neculai, di s-ar videa acu lângă noi? Ia să aduc o țîrică di vișinată, să-l pominim, Nătali, că tari ne-o fost drag și ne-o purtat di grijă.

În următoarea sâmbătă fratele a plecat în misiune. Eu retrăiam. M-am domolit numai sara, după ce-l zărisem la colț la Țicău pe teteia cu un om, în doi târâind ceva greu. M-am aruncat în calea lor. Obiectul în cauză era învelit într-o față de pat strânsă în noduri.
Ukil venea din urmă, cu mâinile ascunse-n buzunare, barba sus, ochii duși spre orizontul din apus, iar mutrișoara-i plină de licoare, ca niciodată - toată în valoare. Eu m-am apropiat, i-am dat buna ziua omului care ajuta, l-am lăsat să treacă, apoi m-am dat lângă fratele, să văd mai de aproape cumpărătură. Observând cutia de carton, am băgat ușurel mâna în legătoare și am atins-o. Apoi, să nu merg degeaba, m- am agățat cu două degete de un țurțur a pocrâvalei* (feței de masă), să iau asupra mea măcar oleacă de greutate.
Tot în sara ceia s-a executat proba. Radiola a fost dată într-o parte. Televizorul nou-nouț stătea în mijlocul mesei, lucind în rara-i frumusețe. Omul venit cu tata la pus în priză, a unit ce trebuia de unit, a învârtit și dezvârtit la butoane, până au apărut figuri negre, albe, surii, plutind în negură cu ninsoare. Apoi s-au auzit glasuri răgușite... – Tilivizoru-i ”cum pologaetsea* (cum trebuie)”! – a zis omul, știutor de priboare*.
– Zâși că a să lucreză? – a întrebat tata aproape mulțămit.
– Și fel di întrebari-i asta, Andrii?– ”Start-3”! Așa aparat îi unu sîngur în sat.Cu o antenă bună ai să prinzi Moscova, Odesa... și România.
– O am, prigătită de-a gata, numa să o rîdic. Mîine vreu să fac treaba asta, tăman îi duminică. Poți să vii? – Caneșna*, Andriuha, asta-i boala me, tu știi. – Dar atunși, pi azi îi gata. Acu rămîni di udat cumpărătura.
Noi stăteam cuminți cu coatele pe masă, atenți, să nu scăpăm o singură vorbă spusă în camera ceia. Nu știu cum fratele... eu zburam în cosmos. A douăza se așteptau fapte mari.
Dimineață, în ogradă au răsunat glasuri bărbătești. M-am ridicat ca ars din pat și m-am dat la fereastră, speriat, nu cumva să fi întârziat. M-am uitat. Antena era la loc. Am răsuflat ușurat, m-am îmbrăcat la repezeală și am țâșnit afară.

În ograda mare, în grădină și lângă porțile de la drum deschise vraiște, oamenii alergau în toate părțile, parcă făceau a război. Căpitan le era teteia. Numita antenă era o țavă lungă, cu un capăt mai gros dus la portița grădinii și altul mai subțire ieșit în drum (cu antena propriu zisă deja montată în capăt). Lungimea antenei se compunea din două țevi băgate una în alta. Partea mai groasă , ce urma să fie fixată în pământ, era de două ori mai lungă decât cea subțire, de la vârf. În locul de unire a țevilor fusese sudată o roată mică de fer cu găuri importante. Alta identică se vedea sudată mai spre vârf. Anume de roțile celea au fost legate trei și trei sârme groase lungi, ce urmau să țină antena ridicată. Țeava, groasă cât degetul meu arătător, nu era deloc ușoară. Încercasem eu cu fratele s-o ridicăm două zile în urmă. Nici n-am urnit-o, încă și pantalonu plesnise între picioare. Cu ferul nu era de jucat, de-atâta în ziua ceia se vârcolea o grămada lume prin ogradă, și de-alde gură-cască era plin drumul. Toți se uitau curioși la nămila de antenă. În culmea ispitei eram și eu, așa lucrare încă nu văzusem.

Odată totul pregătit, bărbații s-au adunat la ultimul sfat. Fiecare trebuia să știe clar ce avea de făcut. O parte din ajutori au rămas în ogradă, o parte s-au dus în grădină, a treia s-a dat la capătul gros al antenei, ce urma să fie băgat în groapa pregătită. Tata s-a apucat de coordonat operația. Au început lucrarea câțiva bărbați din ogradă. Erau vreo șase, distanțați la un pas unul de altul, situați puțin mai jos de mijlocul ogrăzii. Mai întâi țava a fost mișcată puțin spre grădină, până capătul gros i s-a oprit într-o scândură lată, groasă, toată băgată în groapa adâncă, ca să aibă rezistența cuvenită. Odată stabilit punctul de sprijin, s-a pornit ridicarea. Cei de la deal, duși cu capetele de sârme la mijlocul grădinii, trăgeau la ei cu putere din șase puncte odată, respectând stricta comandă. Timp de minute, antena a fost deasupra casei. Din ogradă trei prăjini lungi, cu crăcane la capete împingeau țeava în sus, tot la comandă. Eu, cu pumnii încleștați, fugeam cu ochii ba la vârful antenei, ba la groapă, ba la sârmele întinse, ba în grădină, nu cumva să pierd firul șmecheriei.
Pe măsura ridicării, ajutorii din grădină, venind încet la vale, tot mai mult se distanțau între ei, fără să slăbească sârmele. Prinsă din toate părțile, țava a atins poziția verticală. Capătul de jos, intrat în groapă, a fost întărit cu doi pari de salcâm, duși până la fund, la un loc bătuți cu pietre. Părțile de deasupra ale parilor întăritori, rămase la doi metri și ceva de înălțime, au fost legate strâns cu sârme groase împreună cu țava, în mai multe locuri. Partea de sus a antenei a fost întărită cu sârmele lungi din șase puncte, divizate în măsuri egale. Patru capete au fost înțepenite în grădină și două în ogradă, la capătul dinspre drum al casei. Gata. Rămase o nimica toată – de îndreptat antena în direcția cea mai potrivită, să prindă toate canalele odată.
– Da cablu? – strigă cineva, prinzându-se că lipsea ceva sus.
Teteia, învinețit la față, s-a uitat urât în partea meșterului.
– Andriuha, eu am făcut tot cum trebuie. – Șî atunși, di și cablu nu-i la loc? – S-o agățat de-o crangă... s-o dizninat. – N-ai putut să-l strânji di trubă cu o bucată di sârmă?
– L-am legat, da pre strâns nu să poati, aista-i cablu, nu-i șer di la tractoari. Când am văzut... antena era sus, niși dracu n-o mai dădea jios.
– Cu asta ne-am lămurit, da și fașim mai diparti? Șini a să cațări sus? Tu asta na-i să fași, și niși eu. – Băț-Andrii, mă sui eu! – s-a precipitat frate-său Ilii.
– Ia-ia, ia dă-ti mai aproapi – s-a interesat teteia.
– A să poată... toată zîua stă pi stîlpu di la școală – a zis badea Vitea.
– Ei, dar atunși, hai! Numa să nu zbori în jios, că nu știu șini a sâ ti prindă. Da masteru a să-ți lămuriască și ai di făcut.
Încins cu funie groasă, și cablul la brâu, unchiul Ilii s-a descălțat, a băgat instrumentul în buzunar, a scuipat în palme, apoi, ridicat de tata cu badea Vitea deasupra parilor, s-a agățat de țavă și a pornit pe dânsa. Așa s-a tot dus el până sus. Ajuns în vârf, ca-n clește a prins truba între picioare, s-a legat cu capătul funiei de antenă și s-a apucat de unit cablul. Eu mă uitam cu îngrijorare, deloc nu mă vedeam în locul lui. Nu era el omu de căzut la pământ, mai mult retrăiam de cablu. Tare mai voiam să mă uit la televizor în duminica ceia. Ariștantu* (năzbâtiosul) a terminat misiunea și a coborât. Frații l-au lăudat.
– Maladeț (bravo), ai făcut treabă – a zis tata. – Ține di la mini o rublă di șer. Numa să n-o dai la ariol, păstreaz-o, să ai la școală di caiete.
Badea Ilii a luat moneta (albă, mășcată...) s-a uitat cu dânsa la soare și a băgat-o în buzunarul drept. Apoi s-a aplecat, a ridicat-o de jos, s-a mai uitat o dată la ea, i-a făcut lui Colea semn cu ochiul drept și a slobozit-o în buzunarul stâng. – Di data asta acolo rămâni – a presupus badea Vitea. – Faraon ca tini nu poati umbla cu două buzunare rupte. Băieții au zâmbit amândoi odată și s-au retras din câmpul de vedere, nu pe mult, cât s-a băut o căldare de vin în onoarea televiziunii.

Ajutorii nu s-au împrăștiat, au rămas să vadă cum arăta ecranul. Meșterul lucra în casă la butoane, prin fereastră dirijând rotirea antenei: ”Șiușești înainti! Șiușești înapoi...” Comanda primită în ogradă, imediat era transmisă mai departe. S-au muncit o oră. Au prins toate canalele, pe rând, fiecare având direcția lui. Au ales rușii și Chișinăul, românii cu Odesa rămânând sub semnul întrebării. Ecranul arăta clar, sunetul se auzea curat- curat. Taman atunci se demonstra un film despre război. Casa s-a umplut cu lume, senzația și-a atins apogeul.

Antena noastră era cea mai înaltă din sat, clar văzută de pe dealul Baimacliei și din vărful Bărănesei. Tata nu s-a liniștit cu două canale la țăvăraia ridicată, mai ales că mama murea după Irina Loghin și Gică Petrescu. Mai întâi a montat el scările sudate, din timp făcute la măsură, apoi a instalat a doua antenă în capătul țevii mai groase, adică la două treimi din înălținea totală.

Așa a început epoca noastră de aur. Ne uitam la care canal vroiam. Când ne săturam de ruși, dădeam la români, cum numai ne hlemătuiam de români, îi lăsam și imediat treceam înapoi la ruși, Odesa, uneori ajungeam și la Kiev. Din butoane țăcăneam, în canale ne lăfăiam, dar rușii tot ruși rămâneau. Când scoteau o cartină* (film artistic) nouă de suflet, plângea mama, țața Zoia, țața Ioana... chiar și băța Ilii câteodată-și ștergea lacrima, cu pistoletu. Doar unul eu, neclintit cu ochii în ecran stăteam, că fără boambe, tancuri, tunuri, prea puțin ce înțelegeam.