Toamna se prelungise până hăt-departe. Nu da semne că s-ar opri. În niciun caz într-un viitor prea apropiat. Toamna se lua de la un om la altul. Să fi fost la mijloc păcatul acela?! Intraserăm cu toții în acea încăpere păienjenoasă a timpului. Chipurile cedau încet-încet, lăsând vederii unui cosmos nealnostru țesuturile expulzate înainte de vreme. Nu rămăsese mai nimeni de partea cealaltă, însărcinată, poate, cândva, cu dramul de compătimire. Eram noi! Doar noi!

... umpluse prispele și hornurile caselor cu frunzele ei nepăsătoare, amplu fardate, de mult imunizate la ravagiile vremii. Asemenea unor bătrâni mult prea bătrâni, plictisiți de veșnicie, nu de-amu obișnuiți cu de toate. Ne umpluse ochii, respirațiile... Plugurile scoteau necontenit de sub pământuri, aburinde încă, cioburi colorate, vrejuri, depresii, coropișnițe,... mâinile înțepenite, așa de expresive în moarte, ale unor păpuși odinioară vii. Mustul se făcuse de mult vin. În unghii se prindeau urme frenetice de tufănici, în această rememorare – cât de utilă?, cât de estetică? – a unor ritualuri eliberate în lume prin generații barbare de triburi. Ermetice la lumină, așa de puțin învecinate vieții. Pe trotuarul din fața porții noastre uriașe, dârele incrustate ale șotronului și îndârjirea unei fetițe în dres albastru-deschis sărind corzile..., care..., dehh!, ce naiba voia să demonstreze vremii?!

Sângele menstrual se amestecase în compoziția mustului. De atunci viile aveau o barbarie aparte și drumul acela făcut din văi și din văi, iarăși din văi, presărate pe alocuri cu tufe ghimpoase păcălindu-l pe novice cu vreo câteva flori aducătoare de ispită în micimea lor ireală... Drumul acela ‒ drum către silueta nucului veghetor din capul podgoriei noastre, drum spre mine, drum cu spice rămase în pragul unui vis ‒ devine într-un fel sau altul Drumul Golgotei. Golgota mea personală, bine zăgăzuită în dinții inimii de copil, care poate prea multă vreme a optat să tacă!


... acum că iernile se petreceau pe tăcute, în bruma amintirilor mult prea individuale. Într-un jind pueril care foarte probabil nu era în stare a aduce ninsoarea. Ninsorile de altădată! Cei mai inspirați trudeau să-și aburească memoria la taina fulgilor căzători într-un microcosmos din sticlă. Mâinile de copil răsturnau cu tenacitate lumea aceea minusculă câteva fracțiuni de secundă. O puneau la loc. O făceau să ningă! Mirajul dura atât cât să-ți ia picătura de urât care multora le-ar fi fost fatală... Nu se mai aduseseră brazi. Nimeni nu îndrăznise să insiste.

Se însera cu vânt și ciucuri de brumă. Un fum gros ne provoca simțurile. Realitatea. Mi-am amintit ziua în care învățasem prima poezie cu iarna. Mi-a fost dor de făina cernută de sus. De leagănul rămas agățat între doi stâlpi roșu-argintați. Și de lanțurile lui înghețate cu promoroacă. De primele mele junghiuri mortale în inimă. Când spaima m-a încremenit în centrul ninsorii. M-a strigat mama. Am auzit... sania cu zurgălăi, zumzetul cu viață...



Ghindoacă, Petruța ieșise în largul uliței. Cu câțiva bănuți, strângându-i cu ardoare la piept, convinsă că deține o avere. A luat-o la dreapta. A ajuns într-un suflet. La magazinul sătesc uitat parcă de restul! Aduseseră globuri! Globuri mari date cu fulgi imenși de zăpadă! Uff, nu-i ajunseseră bani decât pentru unul! Nevăzută, neștiută, Petruța băgase în casă, de cu vreme, o tulpină cu 3-4 ramuri de măturița Maicii Domnului. Îi așezase acum minunăția aceea luminoasă, în care oricine ar fi avut ochi de văzut ar fi zărit Ieslea, Cetele de Îngeri, Nașterea! Din inimioara ei, străvezie asemenea unui glob, lansase steluțe vocale: Brăduleț, brăduț drăguț,/ Ninge peste tine/ Hai în casa mea/ Unde-i cald și bine!

Petruța nu avusese niciodată brad împodobit.