Fără îndoială că fețele noastre – ce mai rămăsese din ele – erau azi mai triste. Mai desfigurate. Mai nefețe. Chipul și asemănarea noastră cu El rămâneau o provocare pentru eventuale generații reinventate, în sfârșit, la capătul unui șir lung de apocalipse și geneze nereușite. Înstatornicite într-o oarecare normalitate, aptă să le permită obiectivarea, dramul acela de precauție, indispensabil pentru a nu reitera desfigurarea.

Suferința, aberația, chinul, tortura..., sentimentul dezmoștenirii, al intrării iremediabile în starea de orfelinat răzbăteau toate prin plasticul măștilor, odată cu răsuflarea nevrotică de figurine gonflate, purtând în sine informația genetică ideală a habitatului osândit a fi populat cu de toate... Făceau înconjurul casei, al intimității... atâta cât ea se mai păstrase. Ajungeau undeva. În preajma unui dumnezeu, și el amărât din cale-afară. SUFERINȚA RĂMÂNEA ÎNCHISĂ ÎN NOI! Spune, Doamne, spune ceva! Măcar dă-ne un brânci să știm că nu suntem chiar singuri, atât de uitați! Zi-ne, în felul tău divin sau făcând majora concesie umanității, monosilaba aceea catifelată! Instituitoare! Înjură-ne pe graiul nostru perfid, de rahat. De necuvântătoare. De hulitori! Fă-te că nu suntem chiar atât de căzuți! Ia-ne din nou țărâna! Suflă-ne-o cu nițică bunătate! Cu îndelungă-răbdare. Cu Tine! Ajută-ne să (ne) suportăm! Dă-ne viață! Căci, știi prea bine, cel mai adesea nu reușim mai sus de pragul ușii celei mai scunde să trecem!

Nu putem fugi! Tu știi... Mai ales de noi nu ne putem ascunde. Blestem crunt, nelalocul lui, să te înduri, să te îngădui nenorocit și hidos în nevolnicia de a te sustrage morții din tine. Înveliș suspect, găzduiești conținuturi pe măsură. Poate mai bine ne-ar sta într-un tablou! Pictează-ne odată!

Ne împuținăm. De sus nu prea se vede. Mușuroiul tot mușuroi rămâne, chiar de ar dispărea mai mult de trei sferturi din ridicătorii lui. Dar noi, ăștia de-aci, de-jos-de-tot, noi, MASCAȚII, atât de aproape de gorgane, noi, ăștia cu obiceiul de a ne lega prostește, aproape uman, fără de sfori, fără de lanțuri, până la a căpăta dependență letală unul de altul, HEI, NOI nu avem cum să nu simțim când ni se mușcă din bucățica noastră comună de inimă! Când ochii rămași sunt doar semne de întrebare și, chiar de ne strigăm, ceva ne oprește să ne răspundem. Facem gesturi absurde. Repetăm la nesfârșit. O amnezie scârboasă ne face sisifi. Purtători de moarte.

În grămăjoara noastră pământie, jigodii dărâmate, boliciuni, ajungem poate la performanța de a ne căi. Nu înțelegem, foarte probabil, nici acum pe de-a-ntregul „prea-târziul”. Dar noi, NOI FUSESERĂM NIȘTE COPII LA JOACĂ... Și știi și Tu cum e cu copiii... Jocul ne-a acaparat și ne-am spus că puteam continua. Am făcut păpuși din cârpe, păpuși pământii... asemenea nouă... În bordeiele astupate... Am știut, totuși, să plecăm capetele când, instinctual, am simțit contrariul. Și-atunci te poți Tu supăra de-adevăratelea?!




*
O mamă se face din ce în ce mai mică. Până când din ea rămân două pâlpâiri albastre umplute cu roșu. Locurile acelea de unde, altădată, izvorâse lumina. Privirea către cer. Dimineața. Puținică. Aproape indescifrabilă. O piticanie de om, târându-și bătrânețile. Pielea încrețită. Nu îndrăznește să se revolte. Gustul lacrimilor se amestecă în plastic. În această neputință de vedere a chipului. De îmbrățișare. În această neputință de a fi MAMĂ! Liliputană desăvârșită, se lasă înghițită în gorganul sicriului aseptizat. Robotic crescut parcă dintr-un cosmos metalic, dintr-un scenariu SF în sânul unei lumi încă în trup-cu-sânge. Acolo, la orizontala perfectă. De unde nu se mai prinde trecerea întunericului înspre dimineață. Nici glasul în carne și oase. Nici mângâierea. În moartea celuilalt se lasă. Rememorând ‒ ultimă clipire de luciditate ‒ episodul fantast al aducerii pe lume a fiului ei. Nu poate să-i mai dea viață! Nu poaaaaateeeee....!


(Dumnezeul nostru își îngroapă în tăcere Fața.)