Îi simţeam degetele reci în mănuşile dantelate. Împunsătura uriaşului pom al vieţii, pe inelarul trufaş. Miliarde de firicele fosforescente făcând transferul de suflet dintr-o parte în alta a Inimii. Aveam acelaşi gând?! O preocupare comună?! Ochii ni s-au oprit în cer. Ne-am desprins pentru o clipă: trotuarul se îngustase: se impunea trecerea în şir indian. Cu certitudine, ultimele zile nu fuseseră prea uşoare pentru mama! Ea era, însă, la fel de sigură [Sau para?!]. De frumoasă. Statuară în eleganţă. Şi parfumată. După spusele ei, cu o aromă peninsulară iberică. Avea gust dulce-acrişor mama. Mai mult dulce! Amărui, cât să încapă în zâmbetul ei primăvăratic de sălbăticiune în veci domesticibilă. Cu reguli aşa de frumoase, de salvatoare! Era ca un ostaş mama. Rostea cuvintele. Fantastic le împlânta în realitate. În tine. Se iveau brazi, roiuri albe, cântece aeriene. Erau zile întregi în care mă simţeam aşa de bleagă. De năpăstuită. Aşa de intrigată pe lume, pe Dumnezeu. Dumnezeul meu de copil puţin ştiutor şi, totuşi, precoce. Mama mă readucea la viaţă! Îi plăceau săpunurile italieneşti. Mi-a trecut pe la nas vreo 2-3-4, cred, 5 nuanţe. I-am spus: Dolce vivere! Luăm Romantica! – a conchis ea cu tandreţe maximă. Şi lumea şi-a reluat valsul, cine ştie din ce motive întrerupt în urmă cu eternităţi?!

*
Începuse un vânt rece. Încropeam, desigur, în tandemul nostru tainic, o seară de ajun, deşi Crăciunul de-abia trecuse! Oamenii se grăbeau cel mai probabil spre case. Cu braţe încărcate şi feţe tuciurii. Purtând nostalgii şi dureri sfâşietoare de şale. Sau de moarte. Un fel de-a spune că au acceptat. Am rugat Cerul să elibereze câţiva fulgi, în jindul nostru de a intra măcar pe o margine de poveste. Şi ce dacă nu eram în timpul lor?! Nu aveam să fim vreodată?!

Şoseaua se luminase în faţa unui accident evitat – printr-o minune, printr-un artificiu?! – în ultima clipă. Subit am simţit fluturi argintaţi de bunăvoie topindu-şi aripile, zborul, în căminul cald al răsuflării noastre comune. Chiar ningea! În ascunzişul uliţelor, vidul stingher al crengilor se umplea încet-încet cu sunete miraculoase de colinde.


La florăria din colţ, am găsit vâsc cu 4 bobiţe! Unicul!


**
Ultimele zile nu fuseseră deloc uşoare pentru mama! Nici pentru mine! Cel mai probabil era vorba despre oameni! Despre felul acela în care, de unul singur, decizi la un moment dat că e mai bine fără ei! Iniţial fusese desigur acordarea prezumţiei de nevinovăţie. Exaltarea! Munca aceea uriaşă cu tine însuţi, să te convingi că trebuie să crezi! Să ai încredere! Interacţiunea se produsese insidios-brutal. În primă instanţă habar nu avuseseşi să-ţi defineşti starea, atât de amestecate erau toate! Neputinţa aceasta de a face ordine, pentru a primi întru desăvârşire chipul lui Dumnezeu, te descumpănise până la deznădejde. Te-ai întrebat dacă tu, chiar tu erai cea aleasă să experimenteze. Dacă nu cumva ai fi putut, lăsând la o parte laşitate, vanităţi, să pleci deodată departe-departe, ca şi cum… Zăcuseşi cu faţa la perete ore în şir. Zile. Sensul dispăruse. Nu puteai stabili conexiuni. În acea defragmentare paroxistică, starea de greaţă se cosmicizase. Făceai eforturi, nu-ţi aminteai să-ţi fi plăcut vreodată ceva, cineva. Ai conchis: Dacă Dumnezeu a creat „o astfel de chestie”, atunci, în mod cert, el nu putea fi Dumnezeul adevărat! Cineva bagatelizase: sindrom migrenos: te tratase cu parasinus şi algocalmin. Cu atâta indiferenţă!

***
În concluzie şi fără drept de apel, oamenii se împărţeau drastic în 2 categorii. Cei dintâi erau agresivii, suferinzii de un gen aparte de schizoidie. Iremediabil pierduţi! Iremediabil pierzători! Ceilalţi erau grav-certaţii cu moralitatea, desfrânaţii făcându-şi din culpe marele trofeu. Cu alte cuvinte, cele 2 specii, la care era reductibilă, săraca, omenirea! Şi care se puteau suprapune perfect, ambele fiind certate la cuţite cu Dumnezeu!




****
Am scris cuminte. Cu minte şi corect. Ca un copil conştiincios. Cu fricile lui. Cu micile bucurii. Fără minima deformare a realităţii. Ca o şcolăriţă care nu s-ar putea deda jocului decât având convingerea fermă că şi-a făcut serios temele. Am scris! Cu speranţa că, într-un viitor, cineva m-ar putea contrazice! Apoi m-am ridicat imediat. Mai mult decât de pe un scaun! M-am întrebat fără să m-audă prea mulţi: EU aşternusem toate acestea pe o foaie creponată de iluzie sau mama pătrunsese în gândul meu?!


*****
Mama trecea. Frumoasă şi elegantă. Sigură de sine. VIE! În mireasmă dulce-acrişoară. Pe alocuri, amăruie. Pensinsular-iberică! În felul ei, mă elibera. În felul meu, o descătuşam.