poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 646 .



Proxima - Partea a treia: „Aventuri pe Proxima”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-12-01  |     | 



*136. Despărţire temporară.

Astfel se încheiase o nouă zi şi o altă şedinţă. Următoarea era programată, evident, peste două săptămâni.
Noul week-end nu anunţa nimic deosebit. Bineînţeles, ar fi fost prea de tot să dea o nouă petrecere. Prin urmare, sfârşitul de săptămână fu unul banal, obişnuit, iar Stela îl iertă totuşi pe Alex, în cele din urmă, fără a-l mustrului prea rău, datorită tăinuirii pasajelor secrete ale „Pacifis”-ului. Îi impuse însă să evite alte asemenea secrete, care nu-l avantajau deloc. Ascultător, Alex se supuse, dar nu-şi amintea să aibă şi alte secrete pe care să i le destăinuie doctoriţei sale. Deci, totul părea în ordine, liniştit.
Luni, 14 iulie 2092, la ora 14.00, Lucian, logodnica lui, plus dalmaţianul Spot, se întâlniră cu cei doi fraţi Kelso, de data asta în mod obişnuit, fără alte suprize, plăcute sau nu. Sid le mulţumi în fel şi chip pentru toate cadourile primite, care i se păreau deosebite, fiecare în felul său. Fusese absolut încântat de tot ceea ce primise şi lăudă fiecare obiect în parte, cu un entuziasm nemărginit, neprefăcut. Deci, reuşiseră să-l impresioneze şi se bucurau de acest lucru, căci asta urmăriseră, de fapt. Şi aflară de la el că o denumise pe micuţa păianjen cu cruce Jessica; pe scurt, Jessy. Iată, deci, acum erau trei păianjeni cu denumiri: Ema – Phalangium Opilio, adică păianjen cu picioroange, femelă; Pac – Tegenaria Domestica, păianjenul de casă, mascul; şi Jessy – Arraneus Diadematus, păianjen cu cruce, din nou femelă.
După spusele lui Sid, îi plăcuseră chiar şi pietrele de pe Terra, pe care le descrise ca fiind unice, ba chiar superbe. „Nişte simple pietre, superbe?! Nici chiar aşa!” îşi spuneau parcă Lucian şi Lia în gând, nu însă şi cu voce tare, deşi lor li se părea ceva banal. Erau doar nişte simple roci, ca oricare altele. Evident că pentru Sid, sau pentru oricare alt locuitor al Proximei, aveau o cu totul altă valoare, deci, probabil că puteau trece şi drept „superbe”. Unice, normal, pentru că erau singurele de pe Terra! Cu excepţia celor pe care le deţinea lunganul în rezerva lui sau în alt loc, depozitate la bordul navei albastre.
Iar această întâlnire trecu mai mult în acest mod, pentru că Sid nu contenea cu laudele. Îşi imaginaseră ei că aceste cadouri vor reuşi să-l impresioneze pe tânărul Kelso, dar parcă nu se aşteptau ca acesta să fie chiar atât de încântat. Nu încercară să-l întrerupă, deşi li se părea că exagerează cu aceste laude. Sora lui, Sonya, se dovedi a fi mai rezervată în acest sens, deşi, evident, îi plăcuseră şi ei, absolut toate cadourile primite de fratele ei.
Zilele, înscriindu-se din nou în tiparul lor obişnuit, specific Proximei, treceau una după alta, monoton, într-un mod mai mult sau mai puţin plăcut pentru tinerii din echipaj. Era deja vineri, 18 iulie 2092, seara, ora 18.00. Lucian şi Lia tocmai se despărţieseră din nou de cei doi fraţi Kelso şi se îndreptau spre nava albastră, pentru a-l duce pe Spot înapoi, la bordul navei. Trecuse de jumătatea lunii lui Cuptor, iulie, deşi pe Proxima, chestia cu „Cuptorul” nu era deloc valabilă.
Lucian şi Lia erau logodnici de aproximativ două luni, de pe data de 26 mai, iar până în acel moment se înţeleseseră destul de bine, mai mult datorită lui, care dădea dovadă de o răbdare pe care nici el n-ar fi crezut vreodată că ar fi în stare să o deţină. Pentru logodnica lui şi pentru ca relaţia lor să meargă, avea totuşi, destulă răbdare. Deci, nu se certaseră deloc, pentru că el ştia de fiecare dată cum să procedeze pentru a aplana din start orice posibil conflict. Se descurcase până în acel moment. Spera să reuşească şi în continare.
Ceea ce nu-i convenea Liei era faptul că, de când îi devenise logodnic, colegii îi reproşau, mai ales ei, în repetate rânduri, că el îi dădea mereu ascultare şi îi îndeplinea practic orice dorinţă ar fi avut ea, fără a crâcni. Se părea că, în mare măsură, colegii ei aveau, oarecum dreptate. Lucian se străduia cu adevărat să-i îndeplinească toate dorinţele sau capriciile ei. Era timpul ca ea să ia măsuri în acest sens şi să verifice cumva dacă într-adevăr el era dispus să-i dea ascultare orbeşte, sau chiar prosteşte uneori, fără a protesta în vreun fel. Plănuise să-l verifice chiar în acea zi. Ajunşi la bordul navei albastre, cu puţin după ora 18.10, Lia se pregăti să-şi pună planul în aplicare. Ticluise totul dinainte. Rămânea doar să se descurce în prezenţa lui, ceea ce nu-i era deloc foarte greu, dar nici prea uşor. Totuşi, decise să nu renunţe la planul ei.
- Luci, să ştii că nu-mi place deloc comportamentul tău, îi reproşă ea, dorind să pară cât mai serioasă, ca el să nu se prindă că doar se prefăcea, din nou.
- Poftim?! Nu înţeleg... păru el surprins şi o privi întrebător. La ce anume te referi?
- În general, la comportamentul tău. Cred că e momentul să te schimbi radical, din toate punctele de vedere!
- Să mă schimb?! Eu? repetă el, tare nedumerit.
- Da! Eşti totuşi, comandantul acestei misiuni! Nu laşi deloc să se întrevadă acest lucru, îl lămuri Lia, într-o mică măsură.
- Nu?! se miră el. Şi după părerea ta, ce-ar trebui să fac, ca să las de înţeles acest lucru?
- Să pui punctul pe „i”, îi propuse Lia.
- Adică?! îi ceru el să fie cât mai explicită.
- Adică, să te comporţi ca un adevărat comandant! Iar un comandant dă ordine stricte, care trebuie să fie respectate şi îndeplinite, fără a fi comentate de subalternii săi! Tu faci oare acest lucru, sau l-ai făcut vreodată?!
- Nu. Ştii bine că nu! Nu-mi place să fac pe superiorul şi am spus din start acest lucru; e stilul meu personal.
- Tocmai; e timpul să te schimbi! E cazul să iei măsuri, replică Lia cu seriozitate, dorind să pară cât mai convingătoare. Impune-ţi punctul de vedere, fă-te respectat şi ascultat! Ceilalţi trebuie doar să se supună, fără să comenteze în faţa ta! Nu mai fi atât de amabil cu ei! De ce le permiţi să te critice, chiar dacă uneori greşeşti sau n-ai dreptate?! Nu-ţi mai cere scuze faţă de ei; dai dovadă de slăbiciune astfel! Şi nu-i servi mereu, pentru că nu eşti nici chelnerul, nici bucătarul lor, ci doar comandantul lor! Nu eşti ospătar! Aşa că nu te comporta de parcă ai fi. Pricepi?!
- La drept vorbind, nu cred că pricep. Te referi la colegii noştri... se încruntă el, fixând-o cu privirea-i necruţătoare, bănuitor, nemulţumit şi îngrijorat de ceea ce auzea. Unde vrei să ajungi?! De ce-mi spui toate chestiile astea?!
Lia îşi feri privirea din calea lui; de asta se temea cel mai mult! De ochii lui cei expresivi, pătrunzători; de acea privire a lui, de pasăre de pradă, o privire ageră, blândă şi totodată tăioasă, neiertătoare. Cum reuşea oare să adopte acea privire, nu-şi dădea seama! Dar reuşea, asta era clar! Iar dacă i-ar fi întâlnit privirea, tot planul ei ar fi fost compromis total! S-ar fi înmuiat pe loc şi n-ar fi putut continua. Dar se feri la timp, deci, continuă:
- Pentru că sunt logodnica ta, evident, se legă ea de acest amănunt. Iar tu eşti comandantul aici, asta e clar. Prin urmare, eu sunt logodnica ta, deci, a comandantului misiunii... Îmi place cum sună acest lucru, mă face să mă simt importantă. Pentru că funcţia ce-ţi revine ţie în cadrul echipajului nostru îţi conferă puterea absolută, putere de care tu n-ai profitat în nici un fel, în tot acest timp. Nu crezi că ar fi cazul să începi să te foloseşti de funcţia ta?! Eu spun că da.
- Să înţeleg că-mi propui să devin brusc aspru, autoritar?! Cu colegii noştri?! Eu?! replică el, întorcându-şi privirea de la ea, în altă parte.
- Exact, întări ea.
- Ştii foarte bine că n-am să fac una ca asta, rosti el grav. Deci, aşa ceva nu se va întâmpla, niciodată! În nici un caz!
- Nici dacă-ţi cer eu acest lucru? spuse ea cu glas mieros, apropiindu-se puţin de el.
- Nu! Nici dacă-mi ceri tu acest lucru, nu cedă el.
- Nici dacă am să-ţi spun că de asta depinde viitorul relaţiei noastre?! continuă ea, îndepărtându-se de el, vorbind pe un ton foarte convingător.
- Adică?! îi ceru el lămuriri suplimentare.
- Adică, ori procedezi cum ţi-am spus eu, ori îţi poţi lua „adio” de la logodna noastră, îi prezentă ea cele două opţiuni. Şi nu există cale de mijloc! Deci, n-ai altă variantă! N-ai alternativă.
- Nu, nu se poate, refuză el să dea crezare celor auzite, după un moment de gândire. Nu poţi să-mi faci aşa ceva!
- Ba uite că pot, îl contrazise ea, cu fermitate.
- Ceva nu e-n regulă pe aici, pe undeva... păru el a-şi da seama de „jocul” ei. Nu se poate să-mi ceri una ca asta, mai zise el, apropiindu-se de ea şi o cuprinse în braţe. Ce-mi ascunzi?! Sau ce urmăreşti, de fapt? Ştii bine că te iubesc, nespus de mult şi aş face orice mi-ai cere, dar la fel de bine ştii că n-aş proceda niciodată cum tocmai mi-ai propus, pentru că ar fi nedrept faţă de colegii noştri; mai mult chiar, faţă de mine însumi! Deci, ce se întâmplă?! Lia, te rog... Uită-te la mine când îmi vorbeşti, îi ceru el, întorcându-i uşor capul spre el, privind-o astfel, în sfârşit, în ochi. Aşa... Repetă-mi acum ceea ce tocmai mi-ai zis!
Inevitabilul se produsese, adică tocmai de ceea ce se temea ea, pentru că-i întâlnise privirea. Ea se strădui să-şi păstreze sângele rece chiar şi-n acea situaţie şi să-l înfrunte, pentru a-şi continua planul în acelaşi stil. Prin urmare, deşi pentru o clipă păruse a se pierde cu firea, datorită privirii lui, zise, cu seriozitate, deşi îi era foarte greu:
- De ce să-ţi repet?! Ce-ai, eşti surd?! N-ai auzit bine?! Tocmai ţi-am dat un ultimatum!
- Un ultimatum?! Nu te cred, se îndoi el.
- Ai face bine să crezi! Aşa că, decide, comandante! Eu ţi-am prezentat variantele. Restul... Alegerea îţi aparţine, în totalitate!
- Nu, strigă el, cedând uşor tensiunii create şi se îndepărtă puţin de ea. Nu se poate să-mi ceri să fac o asemenea alegere!
- Ba da, tocmai ţi-am cerut! Şi încă aştept răspunsul tău. Deci, ori îţi modifici comportamentul, ori... Ştii care-i cealaltă opţiune!
- Nu, continuă el să refuze să-i dea crezare. Nu se poate! Ce-i cu tine?! Tu nu eşti aşa! Nu înţeleg... Ce se întâmplă, de fapt?! Ce urmăreşti?! În mod normal, nu mi-ai cere o asemenea alegere!
- Luci, într-un fel, e spre binele tău ceea ce-ţi cer şi ai face bine să-mi dai ascultare. Pentru că m-am săturat să te văd umilindu-te pur şi simplu în faţa colegilor noştri. Iar tu, la valoarea ta, n-ar trebui să procedezi astfel.
- Mă umilesc?! Cum să mă umilesc? Nu-i adevărat... La valoarea mea?! Şi care-i valoarea mea?
- Ştii şi tu destul de bine. Aşa că, hai să nu prelungim inutil vorbăria! Spune-mi care-i decizia ta în legătură cu cele auzite.
- Nu, nu pot... N-aş putea fi altfel decât până acum; mi-ar fi imposibil! Cum să fac asta?! Deci... Regret, dar nu! N-am să mă schimb deloc, niciodată! Mai ales faţă de ei, colegii noştri! Sub nici o formă! îi comunică el hotărârea luată.
- Atunci va trebui să-ţi înapoiez ăsta, îi zise ea, scoţându-şi de pe deget inelul de logodnă, pe care, de când îl primise de la el, îl purtase mereu, până în acel moment.
Însă şi-l scoase şi-l puse pe măsuţă.
- Nu, protestă el, luând inelul de pe măsuţă. Ce faci?! Lia, ce se petrece, de fapt?!
- N-ai înţeles încă?! Nu mi-ai acceptat condiţia, deci, suporţi consecinţele, replică ea, cu seriozitate, dându-şi jos brăţara, apoi lănţişorul, pe care le primise tot de la el. N-am nevoie de nimic de la tine! Am să-ţi aduc în curând şi broşa...
- Nu! Te rog... Nu-mi face una ca asta, păru el deznădăjduit, îndreptându-se din nou spre ea.
- Îmi pare rău, Luci, dar trebuie... spuse ea, continuând să facă pe dura, însă înainte de a-şi da seama, se trezi iarăşi în braţele lui.
Îi privi pentru o clipă chipul plăcut, în acel moment, total devastat, deci, o crezuse totuşi, ceea ce era în avantajul ei. Evident, el încercă să o sărute, ca pentru a o determina să-şi schimbe această atitudine, însă nu reuşi, pentru că ea se feri la timp, respingându-l aproape în aceeaşi manieră în care proceda când nu erau nici prieteni, iar el nu-i spusese nici măcar că o iubeşte.
- Lasă-mă! Dă-mi drumul, îi impuse ea. Pentru că nu ţine figura! Nu mă las păcălită de tine!
- Dar... începu el, încercând să-i aşeze inelul înapoi pe deget.
Profitând de situaţie, Lia se desprinse de lângă el.
- Chiar n-ai înţeles încă?! Nu vreau nimic de la tine, rosti ea, cu asprime, îndreptându-se grăbită spre rezerva ei, de unde se întoarse cu broşa, pe care o aşeză lângă celelalte obiecte primite de la el în ultimul timp.
- Lia... şopti el, privind spre ea rugător, de data aceasta ochii lui exprimând tristeţe.
„Bietul Luci... Sper să mă poată ierta pentru asta!” se gândi ea, însă cu voce tare spuse cu totul altceva:
- Şi cu asta, totul s-a terminat definitiv între noi doi! Îmi pare rău că a durat atât de puţin, dar asta e situaţia... Poate a fost totuşi plăcut.
- Nu, stai... o opri el, reuşind s-o prindă de mână. Te rog, spune-mi cu ce-am greşit faţă de tine, ca să-mi pot îndrepta greşeala! Spune-mi... Şi iartă-mă! Te rog... Îmi pare rău! Nespus de rău...
„Tot el îşi cere iertare?! Doar n-a greşit cu nimic...” îşi zise Lia în gând, însă din nou spuse altceva:
- Nu mai e nimic de spus sau de făcut! Situaţia nu poate fi reparată! Îmi pare rău, dar pricepe că totul s-a terminat! Acum, aici!
- Nu, se împotrivi el cu încăpăţânare. Spune-mi ce să fac, ca să redevină totul ca până mai înainte!
- Ţi-am spus ce ai avea de făcut, dar n-ai fost de acord, aşa că...
- Nu asta! Cere-mi orice altceva, cu excepţia acestui lucru!
- Nu doresc nimic altceva!
- Lia, nu pleca, te rog! Nu mă părăsi! N-aş putea suporta! Te rog... Te iubesc! Prea mult... Fără tine, viaţa mea nu are nici un sens.
- Nu vorbi astfel, pentru că oricum nu obţii nimic!
- Dar... Nu pot! Nu pot face ceea ce mi-ai cerut.
- Atunci, nu mai e nimic de adăugat! Adio, Luci, încheie ea, retrăgându-şi mâna şi ieşi, lăsându-l răvăşit pe puntea principală.
Ea se îndreptă spre oraş, privind de câteva ori în urma ei, ca pentru a se convinge că el nu venea după ea. O duruse parcă sufletul să-i spună toate acele aberaţii, dar spera să nu fi greşit. Oricum, nu intenţiona să prelungească prea mult acea situaţie, doar se obişnuise cu el, cu prezenţa lui; deja îi simţea lipsa şi de abia ieşise pe trapa navei, de câteva minute... Avea de gând să-i explice cât de curând totul. Dar, nu încă... La ora 20.00 se opri în dreptul intrării în cabinetul tatălui ei. To Kuny o primi ca de obicei, bucuros, îmbrăţişând-o călduros. După această întâmpinare, Lia îi explică tatălui ei care era, de fapt, motivul real al vizitei sale.
- Tati, vreau să-ţi cer ceva!
- Sigur, draga mea... Orice, se arătă domnul Kuny, aidoma lui Lucian, dispus să-i îndeplinească orice dorinţă Liei, motivele dânsului fiind însă, altele; anume, cum o putea oare refuza pe adorata sa fiică?!
- Mai întâi însă, trebuie să-ţi spun că... Tocmai am rupt logodna cu Lucian. I-am înapoiat inelul.
- Cum?! Ce-ai făcut? se încruntă uşor To Kuny, surprins de aflarea noutăţii, privind spre mâna fiicei sale; remarcă şi lipsa lănţişorului Dianei Enka de la gâtul fiicei sale.
- Nu te grăbi să mă cerţi, tăticule! Pentru că, de fapt, nu e aşa cum pare. Nu e nimic serios. Şi nici grav.
- Nu înţeleg, draga mea, recunoscu To Kuny, invitând-o parcă să-i explice detaliat.
- Spun că nu e nimic serios, pentru că, de fapt, nu intenţionez să mă despart definitiv de el, pentru că n-a făcut niciodată nimic atât de grav încât să merite acest lucru. Însă doar îl supun unui test.
- Un test?! Ce fel de test mai e şi ăsta, scumpo?
- Păi, tăticule, în ultimul timp, toţi colegii mi-au reproşat că el îmi dă ascultare, mereu, aproape orbeşte, ceea ce în mare măsură am remarcat şi eu, că aşa este. Nis chiar îmi spune „şefa” de câtva timp... Imaginează-ţi numai acest lucru!
- Ştiu, draga mea. „Şefa”... zâmbi domnul Kuny.
- Deci, de data aceasta i-am cerut ceva despre care ştiam că nu va fi chiar atât de dispus să-mi îndeplinească, fără a se împotrivi deloc. I-am cerut, chiar răutăcioasă, să aleagă între a-mi îndeplini dorinţa şi continuarea logodnei noastre. El n-a fost de acord, iar atunci, i-am înapoiat inelul şi toate celelalte cadouri de valoare primite recent de la el.
- Nu sunt de acord cu modul în care ai procedat. De ce-ai făcut aşa ceva?
- Păi... E doar temporar, tăticule!
- Temporar, de acord. Însă presupun că el nu ştie acest amănunt.
- Nu, răspunse Lia. Nu i-am spus.
- Şi ce anume i-ai cerut, de n-a fost de acord?
- I-am cerut să fie aspru cu colegii noştri, să-şi impună punctul de vedere asupra lor, în general, să-şi exercite autoritatea ce-i revine în calitate de comandant al misiunii, să le dea ordine clare, precise şi să aibă pretenţia de a i se da ascultare, fără comentarii sau împotriviri, fără a le cere părerea sau a ţine cont de sugestiile lor.
- Cine, el?! rosti domnul Kuny. Atunci, înţeleg de ce n-a fost de acord. Nu-i genul lui să se comporte astfel.
- Nu; şi nici n-aş vrea să se comporte astfel vreodată. Nu mi-ar mai plăcea absolut deloc de el, dacă ar proceda astfel. Ar fi un nesuferit notoriu.
- Şi atunci, de ce i-ai cerut totuşi aşa ceva?
- Doar pentru a verifica dacă, într-adevăr, ar fi dispus să-mi dea ascultare orbeşte. De fapt, evident că n-aş fi dorit deloc să-mi îndeplinească această dorinţă absurdă, care nici măcar nu este dorinţa mea!
- Înţeleg, într-o oarecare măsură. Deci, acesta este testul la care-l supui; în asta constă acest test?!
- Exact, tati!
- Bun; să zicem că accept metoda ta, deşi nu în totalitate. În cazul ăsta însă, ce doreşti de la mine?
- Păi, pe tine vreau să te rog să-l urmărim, ştii tu cum, pentru a nu avea parte de vreo surpriză neplăcută din partea lui, ca genul de „prostioare” pe care obişnuieşte să le facă în astfel de situaţii.
- Ah... pricepu tatăl ei, pornind aparatura imediat. Unde l-ai lăsat ultima oară?
- În navă, pe puntea principală, preciză Lia.
Chiar acolo îl şi găsiră. Nepăsător, stătea pe un scaun, cu capul pe masă, aşezat peste braţe, pe care le ţinea încrucişate, pe aceeaşi măsuţă. Nu i se zărea chipul, deci, nu-şi puteau da seama ce anume făcea acolo. Părea totuşi liniştit. Dalmaţianul se lungise la picioarele lui şi îşi găsise de lucru cu şireturile pantofilor lui. Evident, Lucian nu-i reproşa nimic. Oricum nu i-ar fi reproşat, l-ar fi lăsat să-şi vadă liniştit de „îndeletnicirea” lui.
- Oare ce face acolo?! Doarme cumva? se întrebă Lia.
- Nu ştiu, draga mea. Nu pot să-mi dau seama. Dar nu cred că doarme... Şi dacă e predispus la vreo „prostioară”, ce măsuri intenţionezi să iei?
- Am să mă duc imediat în navă, să-i explic despre ce e vorba şi să-l împiedic de la „prostioare”, de orice fel.
- Serios?! Şi de ce nu te duci chiar acum în navă, să-i explici despre ce e vorba? Pentru că nu-i deloc corect, draga mea; te joci cu sentimentele lui! Şi n-a făcut nimic rău. Priveşte-l, cât e de abătut! Nu-l lăsa să sufere degeaba!
- N-am să-l las... prea mult. Doar vreo câteva zile, tati!
- Câteva zile?!
- Dacă nu încearcă să facă vreo „prostioară” între timp.
- De ce, draga mea? Îi testezi şi rezistenţa?
- Poate... rosti ea scurt, îngândurată, adăugând: Mai ales că ultima oară, când cu pastilele acelea, ne-a promis solemn, nouă tuturor, dar în primul rând lui însuşi, că, indiferent de motivele pe care le-ar avea, nu se va comporta într-un mod neadecvat poziţiei sale.
- Şi vrei să vezi dacă-şi va ţine promisiunea?
- Da, aş vrea să verific şi asta, recunoscu ea.
- Ah, scumpo... dădu dezaprobator din cap To Kuny.
- Tati, pentru că n-am apucat să mănânc nimic în navă, o să plec până la un restaurant apropiat, apoi mă întorc repede, tot aici. Între timp, te rog să nu-l scapi din vedere, deşi pare să nu facă nimic...
- Bine, draga mea, o aprobă To Kuny. Poţi merge.
Iar ea plecă spre un restaurant apropiat, după cum îi spusese tatălui ei. Domnul To Kuny privi conştiincios spre aparatura sa. Dar Lucian chiar nu făcea nimic, nici nu se mişcase, câtuşi de puţin, deşi dalmaţianul îi deşirase complet ambele şireturi, iar în acel moment trecuse la rosul încălţămintei stăpânului său.
- Încetează, Spotty, rosti Lucian, observând „activitatea” pătatului.
La auzul glasului stăpânului său, dalmaţianul sări brusc pe toate cele patru lăbuţe ale sale, abandonând rosul pantofilor. Lucian îşi ridică anevoios capul de pe masă, iar To Kuny îi zări privirea tristă, care inspira milă. Comandantul mângâie blăniţa pătată a căţelului său câtva timp, apoi se ridică în picioare, îndreptându-se spre bucătăria navei, unde-şi ataşă rapid şorţul cel roşu şi se apucă de treabă... Lia reveni în biroul tatălui ei, după ce se săturase, servind singură cina, la un restaurant din apropiere. To Kuny o zări intrând.
- Ce face Luci, tati? fu prima ei întrebare, în momentul în care se apropiase de tatăl ei.
- Clătite, răspunse simplu acesta.
- Poftim?! păru nelămurită Lia, privind întrebător spre domnul To Kuny.
- M-ai întrebat ce face şi ţi-am răspuns, pentru că asta face el acum: Clătite, la bucătărie.
- Ah... murmură Lia. Pe bune?! Clătite?!
- Şi gogoşi, adăugă tatăl ei.
- Clătite şi gogoşi?! Serios?! Ca să vezi; nu m-aş fi aşteptat... rosti ea, privind spre monitor şi-l zări, într-adevăr, la bucătărie, ocupat cu clătitele şi gogoşile pe care le pregătea. Ce i-o fi venit? Pentru cine face atâtea?! privi ea încurcată imaginile respective.
- Nu ştiu pe cine are de gând să servească, dar Spotty sigur e unul dintre privilegiaţii beneficiari.
- Hmm; Spotty... Norocosul! În momentul ăsta, zău, îl invidiez.
- De ce, scumpo?!
- Păi, nu vezi, tati?! Totul arată atât de apetisant... Deşi tocmai am mâncat în oraş, văzând clătitele astea, mi s-a făcut o poftă teribilă... Chiar m-aş duce până-n navă, doar ca să servesc vreo câteva clătite şi gogoşi, făcute de el. Pun pariu că sunt delicioase!
- Şi ce te reţine, scumpa mea?! Ai putea merge în navă, iar el te-ar servi, în mod sigur. I-ai putea explica despre ce e vorba şi v-aţi împăca. Vezi doar, nu merită să sufere...
- Aş, tati... Nu încă, păru Lia de neclintit. Dar când ne vom împăca, am să-i sugerez că aş avea poftă de clătite; poate şi de gogoşi, de ce nu?!
- Cum ai de gând să-i sugerezi acest lucru, fără a-i da lui de bănuit, că l-ai fi urmărit cumva?
- Văd eu; mă descurc cumva. Poate o să-i spun că mi-am amintit că mai demult, pe Terra, am mâncat aşa ceva şi mi-au plăcut foarte mult.
- Cum doreşti tu, draga mea. Dar ar fi fost mai bine dacă...
- Tati, nu insista, te rog, îl întrerupse Lia.
Lia rămase împreună cu tatăl ei, în faţa aparaturii acestuia, privindu-l pe comandantul misiunii, preocupat în acel moment cu aruncatul în sus al clătitelor, pe care apoi le prindea în tigaie, întoarse pe cealaltă parte. După ce le aşeza pe farfurie, le umplea cu gem sau sos de ciocolată, preparat pe loc de el. Agil în mişcări, bucătarul cu şorţ roşu umpluse un platou cu clătite şi un altul cu gogoşi. Apoi încetă activitatea, trecând la spălatul vaselor, pe care le aşeza la locul lor, cu grijă, curăţând cu mare atenţie totul în jur, chiar şi cele câteva picături de gem sau sos de ciocolată, care scăpaseră pe jos în timp ce umplea clătitele.
- Ah, tati, văd că e foarte ocupat şi surprinzător de „cuminte”, deloc predispus la „prostioare”. Aşa că, am să mă retrag, de preferinţă, dacă-mi permiţi, aici, la tine, dincolo, nu în camera mea.
- Bine, scumpo, o aprobă To Kuny.
- Tati, dacă observi ceva suspect în comportamentul lui, orice ar fi, să mă trezeşti imediat, indiferent de oră! Te rog.
To Kuny încuviinţă uşor cu capul, iar după ce o sărută părinteşte, pe frunte, Lia se retrase în camera alăturată.
Lucian ieşise din bucătărie, având ambele mâini ocupate, cu platourile cu clătite şi gogoşi. Văzând pe unul dintre roboţi, i se adresă acestuia:
- Robby, te rog, adu-mi o cană de ceai fierbinte!
- Unde? se interesă robotul, observându-l că porneşte în direcţia culoarului ce ducea spre rezerve.
- Mă găseşti în atelierul de pictură, preciză Lucian, dispărând în acea direcţie, cu platourile asupra lui.
Dalmaţianul îl urmă îndeaproape.
„Atelierul de pictură... Foarte interesant! Oare ce are de gând?!” se întrebă To Kuny în sinea sa, urmărind cu interes imaginile.
Astfel, îl zări intrând, tot împreună cu Spotty, în încăperea ce trecea drept atelier de pictură. Iar în timp ce căţelul se lungi pe un covoraş pufos de pe podeaua încăperii, stăpânul său îşi potrivi o pânză, îşi luă culorile şi pensula şi-şi începu lucrul. „Pictează, deci, chiar dacă este trist şi nu-i tocmai o oră potrivită desfăşurării unei asemenea activităţi. Însă aşa, da, merge, să picteze, cu clătite, gogoşi şi ceai; e mult mai bine decât băutură, ţigări, cafele sau pastile...” se gândi Victor. Între timp, sosi robotul cu cana plină cu ceaiul fierbinte, pe care-l solicitase Lucian. Aşeză cana pe o măsuţă existentă în încăpere şi se retrase. Tot pe acea măsuţă aşezase şi Lucian platourile cu clătite şi gogoşi pe care le adusese din bucătărie, iar în acel moment îşi vedea de îmbinarea culorilor şi aşezarea lor pe pânză. Pentru prima oară, Victor îl vedea pe Lucian pictând, chiar dacă numai prin intermediul aparaturii sale sofisticate. Ar fi dorit să rămână treaz, cel puţin până-şi va da seama ce anume intenţiona Lucian să reprezinte pe pânză, dar nu reuşi. Se retrase la culcare puţin după ora 00.00, când Lucian încă picta, fără a avea vreun model în faţa lui, ci poate doar în mintea lui. Dalmaţianul adormise de mult, pe covoraşul pufos, pe care se întinsese comod.
Sâmbătă, 19 iulie 2092. Pe la ora 09.30, Lia ieşi din camera alăturată cabinetului tatălui ei, unde dormise destul de confortabil. Îşi găsi tatăl treaz, în faţa aparaturii sale. Victor era voios şi îşi întâmpină fiica zâmbitor, sărutând-o pe frunte şi pe obraji.
- Vreo noutate, tati?
- Nu, draga mea, absolut nici una.
- Păi... Şi Luci, ce face?
- Doarme, răspunse Victor scurt.
- La ora asta?! se miră Lia.
- Da, scumpete. Pentru că, de fapt, n-a dormit aproape deloc în noaptea asta. De abia a adormit, cu puţin timp înainte.
- Cum aşa?! Şi ce-a făcut toată noaptea?
- A pictat, într-una.
- A... pictat?! păru surprinsă Lia, apoi deveni dintr-o dată curioasă: Ce anume?
- Nu ştiu. Şmecherul a acoperit pânza. De altfel, priveşte, să vezi unde doarme, o îndemnă Victor, indicându-i imaginile.
Lia îl zări. El se afla încă în atelierul de pictură şi adormise pe jos, lungit alături de dalmaţianul său, pe covoraşul cel pufos. Având pensula încă în mână, îşi înzestrase căţelul şi cu alte câteva pete, de altă culoare, decât cele negre ale acestuia, autohtone. Lia îl privi admirativ şi zâmbi amuzată, zărindu-l astfel.
- Te vei împăca astăzi cu el, scumpo? se interesă Victor.
- Astăzi, tati?! Nu, nu chiar... zise ea. Iar acum, dacă el doarme şi n-a făcut nimic rău, cu excepţia celor câteva pete clandestine ale lui Spotty, am să plec în camera mea. Voi reveni spre seară. Însă în caz că observi ceva dubios, să mă anunţi fără întârziere.
- Cum să te anunţ, scumpo?! o întrebă Victor.
- Păi, spune-i lui Nick că mă aştepţi la tine în birou.
- Fratelui tău?! se miră tatăl ei.
- Da, tati, lui, doar are un aparat din acesta ciudat, ca al tău... Şi-n plus, el poartă uniforma şi mă poate anunţa şi pe mine, în caz de nevoie. Am să port şi eu uniforma, chiar dacă e week-end, ca Nick să poată lua legătura cu mine, prin minitransmiţător.
- Bine, draga mea. Aşa să fie, acceptă Victor, iar fiica lui, Lia, plecă, nu înainte de a-şi lua rămas bun de la tatăl ei.
Puţin după ora 10.30 sosiră la bordul navei albastre Nick, Maria şi micuţul lor Cooky-Leo. Pe puntea principală nu găsiră pe nimeni: nici roboţi, nici dalmaţian, nici comandant. Blonda verifică la bucătărie, dar şi pe acolo era pustiu. Însă doar după vreo câteva minute apărură roboţii. Robby se ocupă de micul Cooky-Leo, să-i pună de mâncare, iar celălalt rămase pe puntea principală, unde era doar Nick, fiindcă blonda plecase să verifice şi rezerva comandantului, de unde reveni, fără a-l fi găsit pe acesta acolo.
- Felix, Luci şi Spotty nu sunt în navă? întrebă Maria.
- Ba da, răspunse robotul. Sunt în atelierul de pictură, încă de aseară, de când au intrat amândoi acolo. Până acum n-au ieşit deloc, deci, presupun că pot fi găsiţi acolo.
- În atelierul de pictură?! Interesant! N-am intrat niciodată... Hai până acolo, îi zise ea robotului, apoi se întoarse spre Nick: Vii şi tu cu noi?
- Nu, mai bine rămân aici, cu Cooky.
- Cum vrei. Deşi cu Cooky rămânea Robby.
Condusă de Felix, blonda se îndreptă spre atelierul de pictură, însă doar ea intră în încăpere, robotul retrăgându-se spre puntea principală. De cum intră, îl zări pe Lucian adormit pe jos, ghemuit lângă Spotty. Căţelul îi simţi prezenţa şi se trezi imediat. Veni spre ea, dând bucuros din codiţa-i albă, cu o singură pată neagră pe ea, abia vizibilă. Se aşeză în faţa Mariei şi-i întinse lăbuţa.
- Noroc, Spotic, zâmbi Maria şi se aplecă, strângând uşor lăbuţa dalmaţianului. Dar să ştii că n-am bomboane, doar nu sunt Nis, adăugă ea, mângâindu-i blăniţa pătată, iar în acel moment zări petele clandestine, de altă culoare. Ah, te-ai pictat... Sau mai bine zis, stăpânul tău te-a pictat, involuntar. Cred că o să ai nevoie de o băiţă în curând, să scapi de culorile astea, care nu-ţi aparţin.
Maria se ridică şi cercetă cu verdele ochilor interiorul încăperii, unde zări, normal, o mulţime de picturi. Pe măsuţa existentă găsi clătite şi gogoşi; se autoservi, deşi clătitele şi gogoşile erau acum reci, însă comestibile, încă. În timp ce mânca, se uită la picturile din atelier şi le găsi cu adevărat frumoase, reuşite. „Ia te uită la Luci... Chiar are talent!” se gândi blonda, apoi se îndreptă spre colegul ei, care dormea. Nu-l deranjă, în schimb îl acoperi cu bucata de material pe care Lucian o aşezase peste pânza la care lucrase în acea noapte, după care luă un mic sul de pânze nepictate şi i-l aşeză uşor sub cap, pe post de pernă, fără a-l deranja. Apoi privi spre pânza pe care o dezvelise. „El şi logodnica lui... Foarte frumos!” îşi zise Maria în gând, zâmbind, constatând ce anume era reprezentat pe acea pânză. Într-adevăr, asta pictase Lucian, însă pânza nu era încă gata, dar se putea distinge cu uşurinţă despre ce era vorba în pictură. Erau el şi Lia, în picioare, alături unul de altul, zâmbitori, privindu-se drăgăstos, iar lângă el se afla dalmaţianul Spot. Ea îşi sprijinea uşor capul de umărul lui, iar el o cuprinsese în braţe, cu tandreţe. De câte ori nu-i zărise oare blondina astfel chiar şi în realitate, de când erau logodnici?!
Datorită faptului că Maria dezvelise pânza, observă şi Victor ce anume era reprezentat în acea pictură, deşi dânsul se afla tot în cabinetul său, însă nu oprise aparatura. „Bietul băiat... Tot la fiica mea îi este gândul” îl compătimi domnul To Kuny.
Blonda se mai uită o vreme prin picturile existente acolo, zărind şi portretul pe care i-l făcuse Liei. Apoi părăsi încăperea, împreună cu dalmaţianul, pe la 11.00. Spot se bucură de prezenţa lui Cooky, însă înainte de a trece la joacă, cu acesta, îşi primi porţia de hrană de dimineaţă, bineînţeles, de la unul dintre cei doi roboţi.
- Lucian nu era, iubito? o întrebă Nick.
- Ba da, dar dormea, aşa că nu l-am deranjat, îi răspunse ea.
Lucian îşi făcu apariţia pe puntea principală de abia cu puţin după ora 12.00. Se salută cu Nick şi Maria. Blonda remarcă imediat că era mai trist ca de obicei. Lucian privi spre micul cocker auriu şi i se păru ceva ciudat la acesta.
- Ce-a păţit codiţa lui Cooky-Leo? se interesă el.
- I-am tăiat-o, îi răspunse blonda.
- Tu?! se miră el.
- Sigur, doar mă pricep, Luci; ştii tu, mama e medic veterinar...
- N-am uitat, blondo. Dar de ce i-ai tăiat-o?
- De aia, pentru că aşa am vrut, replică Maria. Acum are doar un ciot de codiţă. De ce? Nu-ţi place de el aşa?
- Ba da, bineînţeles. El e frumos oricum, aprecie Lucian.
- Sigur. În plus, e de ajuns coada lungă a dalmaţianului tău, cu care plesneşte de parcă ar fi bici, nu codiţă, spuse blondina.
- Deci, nu-ţi place coada lui Spotty?! se miră Lucian.
- Ba da. Îmi place, îl contrazise blonda. Nu şi când mă pocneşte cu ea.
- Ai vrea să i-o tai şi lui?
- Nu, Luci. Spot îţi aparţine; la fel şi codiţa lui, deci, tu decizi dacă vrei să i-o tai sau nu.
- Prefer să i-o las aşa cum e, rosti el, cu indiferenţă.
- Luci, eşti trist sau doar mi se pare mie?
- Ţi se pare ţie, replică el sec, privirea trădându-l.
- Nu, acum ştiu sigur că nu mi se pare deloc, remarcă blonda. Ce-i cu tine? Ce-ai păţit? Din nou?
- N-am nimic, refuză Lucian să intre în detalii. Sunt poate doar puţin obosit; n-am dormit destul noaptea trecută. Dar am să-mi revin imediat, după ce bem o cafea împreună.
- Că n-ai dormit, am observat. Şi mi-au plăcut mult toate picturile tale.
- Deci, tu ai intrat acolo, concluzionă el.
- Exact, aprobă ea. Ai ceva împotrivă?
- Nu, absolut nimic, o asigură Lucian.
- Însă am impresia certă că nu-i vorba doar de oboseală. Mai e şi altceva, pentru că eşti trist; doar te cunosc destul de bine, îşi susţinu Maria punctul de vedere.
- Ce motiv aş avea să fiu trist?
- Păi, să vedem care ar putea să fie motivul tău, unicul... rosti blonda, îngândurată. Nu-i greu de ghicit. Cumva o brunetă înaltă, slăbuţă, cu părul lung, ochii albaştri? o descrise ea pe Lia.
- Logodnica mea?! se încruntă el uşor, oftând scurt. Nu, ea n-a făcut nimic care să mă întristeze. De altfel, ce-ar fi putut face?
- Fiind vorba despre ea, nu m-ar mira nimic. Face ea întotdeauna câte ceva, care să te întristeze, găseşte ea ce... presupuse blonda.
- Ai grijă, iubito, îi atrase Nick atenţia. Nu vorbi astfel despre ea! E sora mea.
- Da, ştiu că e sora ta, îşi întoarse Maria verdele privirii către el. Şi?!
- Şi... Nimic, păru Nick încurcat de situaţie, însă continuă să-şi apere sora: Dar n-o critica! Atât!
- Să n-o critic?! repetă blonda. Las’ că o cunosc eu mai bine decât tine şi ştiu de ce e în stare! Ştiu ce-i poate mintea!
- Blondino, te rog... interveni Lucian şoptit. Nick are dreptate. Nu-mi critica logodnica, schiţă el un zâmbet şters, privirea fiindu-i încă tristă, parcă umezită de lacrimi ce rămâneau acolo, fără a se scurge pe obrajii lui.
- Logodnica ta, sora lui, fiica domnului Kuny... enumeră blondina. Prea mulţi aliaţi de partea ei, zise ea, renunţând la subiectul legat de Lia.
Dar rămase convinsă că tot era ceva cu Lucian, ceva de care Lia nu putea fi străină...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!