*106. Lucia.

La 12.45 erau deja toţi în laborator toţi, mai puţin Nick şi Maria. Spot era şi el acolo şi era foarte bucuros, fiindcă recunoştea locul în care-şi petrecuse prima lună de viaţă. Habar n-avea el că se punea la cale crearea unui alt căţeluş, anume un cocker auriu, cu care el să se poată juca, doar când acesta va creşte puţin mai măricel. Iar dacă ar fi ştiut despre ce era vorba, cu siguranţă că i-ar fi convenit de minune acest lucru. Prin dreptul locului în care se afla planta pe care cei din laborator o primiseră de la bordul navei albastre, se întâlniră cu Dick Torn şi Sim Ox. Evident, se salutară între ei, ca de obicei, acesta fiind primul lucru pe care-l făceau când se întâlneau.
- Am adus deja CD-ul cu toate datele necesare pentru realizarea cockerului, îi aduse Lucian la cunoştinţă lui Dick, scoţând din buzunar cele două CD-uri. Şi încă unul, despre care o să-ţi vorbească detaliat colegii mei. Spre exemplu, Alex.
- Dar, Luci... se împotrivi Alex din apropiere.
- Care-i problema, bătrâne?! Sunt sigur că-i poţi spune lui Dick despre ce este vorba pe al doilea CD. Între timp, scuzaţi-mă, am ceva de lămurit cu Sim, privi Lucian către Sim Ox. Te rog, Sim...
- Desigur, îl aprobă Sim, venind lângă Lucian.
Amândoi se îndepărtară puţin faţă de ceilalţi, pe care îi lăsaseră să se lămurească asupra conţinutului CD-urilor. Ajutat de colegii lui, Alex începuse deja să-i explice lui Dick Torn ce anume era pe CD-uri. În ceea ce-l privea pe Lucian, el se retrase cu Sim, pentru a-l ruga pe acesta să nu amintească nimic referitor la păianjen, faţă de ceilalţi membrii ai echipajului navei albastre.
- Sper că ţi-a plăcut cadoul nostru, Sim, îl luă Lucian pe ocolite, asigurându-se că nu vor fi auziţi de colegii lui; oricum aceştia erau prea ocupaţi cu prezentarea CD-urilor.
- Dacă mi-a plăcut?! Mai şi întrebi?! Bineînţeles că mi-a plăcut! A fost... fabulos, consideră Sim, entuziasmat, că acesta ar fi un termen potrivit pentru a descrie cadoul primit. Nici n-am cuvinte prin care să-ţi mulţumesc îndeajuns, atât ţie, cât şi colegilor tăi, desigur.
- Mă bucur că ţi-a plăcut, nu eram sigur că am fi făcut alegerea corectă; aveam unele îndoieli în privinţa asta.
- Îndoieli?! se miră Sim, zâmbind. N-ar fi trebuit! Mi-au plăcut, enorm! Ursuleţul e absolut superb, iar păianjenul e senzaţional...
- Senzaţional?! repetă Lucian acest ultim cuvânt, prin care Sim descrisese micuţa creatură.
- Da, desigur. Voi i-aţi spus Ema celei pe care ne-aţi dat-o deja, la cererea lui Dick. Iar acestuia, eu i-am spus Pac.
- Pac?! De ce Pac?! se miră Lucian.
- Nu-ţi dai seama de ce?! Sunt primele trei litere din denumirea navei voastre, îl lămuri Sim.
- „Pacifis”... Ah, da, ai dreptate, îl aprobă Lucian, îngândurat; nu avea cum să-i spună lui Sim că Pac nu era, de fapt, din nava albastră.
- Exact; „Pacifis”, deci, Pac.
- Bine. Ascultă, Sim, în legătură cu acest păianjen, Pac, pe care-l consideri senzaţional, crezi că ar fi prea mult, dacă ţi-aş cere să nu le spui nimic colegilor mei despre el?! Pentru că, deşi ţi-am spus că-ţi oferim cadoul din partea noastră, a tuturor, de fapt... Ei nu ştiu despre păianjen şi n-aş şti cum sau ce să le explic... Deşi n-aş vrea să creadă că le ascund ceva sau cine ştie ce, după cum n-aş vrea ca tu să-ţi închipui ceva de genul acesta, însă...
- Înţeleg, îl întrerupse Sim. Sigur, nici o problemă. N-am să amintesc nimic referitor la acest subiect, însă trebuia să-mi fi spus de ieri chestia asta; acum e puţin cam târziu.
- Ce vrei să spui?! De ce ar fi târziu?! se miră Lucian.
- Pentru că, dacă n-am ştiut că nu vrei să se afle despre Pac, îţi dai seama că am vorbit cu mulţi alţii despre el; l-am şi arătat... Nu colegilor tăi, bineînţeles, însă la mulţi alţii. Nici nu ştii câtă vâlvă s-a făcut în jurul acestui păianjen, Pac; e deja vedetă aici, pe Proxima. Deci, dacă nu de la mine, atunci s-ar putea să afle totuşi, de la alţii; nu ar fi exclus. Nu i-aş putea avertiza pe toţi în timp util, astfel încât nici unul dintre colegii tăi să nu audă nimic de la nimeni despre acest păianjen, deci, nu-ţi pot promite nimic.
- Înţeleg, replică Lucian. Deci, s-a aflat deja despre păianjen...
- Pe întreaga suprafaţă a planetei noastre, îl completă Sim. Şi au aflat deja toţi locuitorii; ştii doar, aici noutăţile se răspândesc rapid, mai ales că nu se întâmplă des lucruri neobişnuite.
- Iar un păianjen e ceva neobişnuit?! se miră Lucian.
- Pentru noi, da. Mai ales că e de pe Terra, deci, natural.
- Da... Cine ştie, atunci?! Poate că dacă vor auzi totuşi ceva, colegii mei îşi vor închipui că e vorba despre celălalt păianjen, cel de aici, din laborator, Ema, nu despre Pac.
- N-ar avea cum... îl contrazise Sim. Pentru că există nişte diferenţe mari între ei, care-i fac să fie deosebiţi. Pentru că, spre exemplu, Pac este mascul, nu femelă, ca Ema. Şi nici nu fac parte din aceeaşi specie. Pentru că, de moment ce Ema este un păianjen cu picioroange, Phalangium Opilio, acest mascul de acum este un păianjen de casă, Tegenaria Domestica, o specie de asemenea foarte des întâlnită la voi, pe Terra. Şi mai e şi denumirea.
- Aşa, deci; s-a aflat... repetă Lucian îngândurat. Atunci nu-mi rămâne decât să sper că, dacă vor auzi ceva în acest sens, colegii mei nu vor remarca aceste diferenţe şi vor considera că este totuşi vorba despre Ema, femela-păianjen pe care v-am oferit-o mai demult, deşi nici ei nu sunt atât de ignoranţi, încât să nu observe aceste diferenţe vizibile, însă, când aud vorbindu-se despre păianjeni, nu sunt foarte atenţi la detalii. Oricum, îţi mulţumesc pentru înţelegere.
- N-ai pentru ce. Aş fi vrut să te pot ajuta mai mult, însă, din nefericire, nu mai e posibil.
Amândoi reveniră lângă ceilalţi. Între timp, Alex îşi încheiase relatarea, iar Dick îl ascultase cu atenţie.
- Deci, Dick, care-i verdictul? se interesă Lucian.
- În privinţa cockerului, nici o problemă, treaba e ca şi rezolvată. Iar întrucât putem spune că avem deja experienţă în domeniu, datorită acestui pătat simpatic, care e o reuşită totală, crearea cockerului nu va dura atât de mult, ca data trecută, în cazul lui Spot. Puteţi veni mâine, pe la aceeaşi oră şi-l puteţi face deja. Şi nu cred că mâine ar fi prea târziu, pentru că va fi deja 28 mai, iar ziua lui Nick este pe data de 27 iunie, deci, cockerul va avea aproape o lună la acea dată.
- O lună fără o zi, constată Lucian. Da, e perfect! Mai ales că şi Spotty cam tot atât avea când l-am primit.
- Nu, el avea o lună şi o zi, îl corectă Alex.
- Cu o zi sau fără o zi... E bine, aprecie Lucian. Deci, mâine, pe la ora 12.00, vom fi din nou aici. Iar cu planta, cum rămâne?
- În privinţa plantei, e foarte posibil să se poată efectua modificările respective, însă nu suntem foarte siguri. Trebuie să ne asigurăm, înainte de a trece efectiv la treabă; sperăm însă să reuşim. În orice caz, cu toate că va mai dura puţin, o puteţi aduce mâine, când veniţi, la ora 12.00, cu tot cu recipient, evident, transportând-o la bordul unui avion local. Însă va mai dura până vom pune la punct toate detaliile.
- Bine. O vom aduce, îşi luă Lucian angajamentul.
- Ah... Şi va trebui să aduceţi şi lapte praf pentru cocker, îşi aminti Dick.
- Lapte praf... reţinu Lucian. Bineînţeles.
- Şi apă de la bordul navei voastre, pentru analize, să vedem cu ce se va alimenta planta, după modificări şi dacă se va adapta, adăugă Dick Torn.
- Deci... Şi apă. Mai multă, presupun, spuse Lucian. Altceva?!
- Deocamdată, nimic. Asta ar fi tot, zise Dick. Îmi pare rău că nu vă pot spune o dată precisă în ceea ce priveşte planta artificială, însă presupun că nu va dura mai mult de o săptămână, maxim două. Vă vom anunţa noi.
- Foarte bine, Dick. Iar dacă asta-i tot, eu şi logodnica mea trebuie să ne retragem acum. Ceilalţi pot rămâne, dacă vor ei, spuse Lucian, pornind spre ieşire, împreună cu Lia şi cu Spot.
Însă nu rămaseră nici ceilalţi, neavând de ce.
Sonya şi Sid se bucurară să-l vadă din nou pe Spotty. Lucian şi Lia îi informară pe cei doi fraţi Kelso despre crearea cockerului, deşi parcă auziseră ei ceva în acest sens, ceea ce era normal, deci, nici Lucian, nici Lia nu părură surprinşi de acest lucru; îi invitară însă, să vină, dacă doresc, bineînţeles, să ia parte la crearea cockerului, aşa cum şi data trecută asistaseră la crearea dalmaţianului, dalmaţian care se „încurca” bucuros printre ei. Cei patru (iar cu Spot, cinci) rămaseră împreună până la ora 17.00, când se despărţiră, cei doi fraţi Kelso plecând să-şi vadă de treburile lor. Deci, Lucian rămăsese în cele din urmă, din nou cu logodnica lui, dar şi cu Spot.
- Ce facem acum, Luci?
- Nu ştiu ce intenţionezi tu, însă eu am să merg până în navă, o înştiinţă Lucian.
- În navă?! Din nou?!
- Da, ca să-l duc pe Spot şi ca să mă ocup serios de pregătirile pentru poimâine, explică el.
- Pentru poimâine?! Ce pregătiri?! se miră Lia.
- Pentru ziua ta, evident. Doar i-am invitat pe ceilalţi la bordul navei albastre, să petrecem, cu această ocazie. Iar dacă vrei, îl putem invita şi pe Victor.
- Pe tati?! se miră ea, încă neînvăţată cu prenumele acestuia, „Victor”. Da, l-am putea invita. Te înţelegi destul de bine cu el, din câte văd.
- Cu tatăl viitoarei mele mirese?! Trebuie să mă înţeleg bine, zâmbi el. Şi de ce nu ne-am înţelege?! Doar îmi acordase deja, de mult timp încă, prietenia sa...
- Chiar aşa; nu există motive să nu vă înţelegeţi. Mai ales că tata te adoră.
- Aş prefera ca fiica lui să mă adore, replică el.
- Hmm... surâse ea, fără a lua în seamă remarca lui. Şi chiar trebuie să te ocupi tu de pregătirile alea? Nu-i poţi lăsa pe roboţi?!
- Cum aşa?! Să-i las pe roboţi să se ocupe de pregătirile pentru ziua logodnicei mele?! Nici gând, afirmă el, fixând-o cu privirea-i ageră. Deci, eu plec spre „Pacifis”. Vii şi tu cu mine?
- Nu, dacă nu te superi, aş prefera să nu.
- Să mă supăr?! Cum aş putea?! se miră el, cuprinzând-o în braţe. Nu mă pot supăra pe tine, doar eşti logodnica mea. Iubirea vieţii mele... Dacă vrei, poţi rămâne în oraş. Eu plec, dar am să mă gândesc la tine în fiecare clipă. Te iubesc, îi şopti el, apoi plecă spre navă cu dalmaţianul, nu înainte de a fi sărutat-o de câteva ori.
Deşi evident că i-ar fi făcut plăcere să rămână împreună cu el, oricât ar fi încercat ea să se autoconvingă că nu ar fi chiar aşa, Lia se bucură totuşi că Lucian plecase în navă fără ea, fiindcă, în ultima vreme, o sufocase cu prezenţa lui, cu dragostea lui, deşi, bineînţeles, acest lucru nu putea fi altfel decât plăcut. În cazul ei, însă, cum nesiguranţa încă o măcina, nu-i dădea deloc pace, nu-şi dădea nici ea prea bine seama cum era mai plăcut şi cum nu. În continuare era foarte derutată, confuză, nu-şi pusese încă ordine în gânduri, în acest sens. Şi nici nu părea a avea şanse să-şi pună ordine atât de curând. În plus, îi venise şi lunganului ideea asta, cu „şefa”... Auzi la el, „şefa”?! Dar ce-i putea ea face năstruşnicului lungan? Ce altceva, în afară de ameninţări, absolut nefondate în acest sens? Ah, dacă ar fi fost mai scund, l-ar fi aranjat ea... Aşa însă; 2,18 m... Cum să se pună ea cu ditamai lunganul?! În plus, era şi unul dintre cei mai buni prieteni ai logodnicului ei... Deci, n-avea nici o şansă!
Spre seară, Lia auzi un ciocănit slab, ce provenea însă, nu din afară, ci de la uşa de legătură cu camera surorii sale. Lia se apropie de uşa respectivă:
- Cine-i?!
- Ly, auzi vocea surorii sale. Pot intra?
- Sigur, surioară! Cum să nu poţi?!
Cum primise aprobarea, Ly pătrunse în curând dincolo de uşă. Cele două fete se îmbrăţişară, bucuroase de revedere.
- Unde-i Mihăiţă? îşi întrebă Lia sora.
- Un singur cuvânt te va lămuri: Supercomputerul!
- Ah, nu s-a săturat încă de el?! se miră Lia.
- Să se sature?! Niciodată! Şi... logodnicul tău?!
- Luci?! E în navă.
- Cum adică, în navă?! Parcă avea o cameră prin apropiere, sau a renunţat deja la ea?
- Nu, n-a renunţat, însă s-a dus cu Spotty şi ca să se ocupe de pregătirile pentru poimâine.
- Ah, pentru ziua ta... Nici nu ştiu ce cadou să-ţi fac.
- Lasă, surioară! Nici n-am nevoie de vreun cadou de la tine.
- Aşa spui tu, dar e nevoie, se împotrivi Ly. Deşi, întrucât am fost crescută aici, nu mă pricep la cadouri. Poate o să-l întreb pe tati, el trebuie să ştie...
- Lasă, ţi-am spus doar, n-am nevoie de un cadou din partea ta, repetă Lia.
- Dar eu vreau să-ţi dau unul... O să găsesc eu ceva, se împotrivi Ly, apoi, deoarece, fără să vrea, privirea i se oprise la gâtul surorii sale, exclamă: Frumos lănţişor!
- Îţi place?! întrebă Lia, arătându-i-l mai de aproape. Mi l-a dăruit Luci. Şi acest inel de logodnă, adăugă, arătându-i surorii sale şi inelul.
Ly privi tăcută atât lănţişorul, cât şi medalionul, apoi inelul, admirându-le, căci i se părură frumoase.
- Luci, logodnicul tău... Deci, îl iubeşti?
- Da. Parcă ţi-am mai spus asta, răspunse Lia.
- Adevărat. Însă tot atunci spuneai şi că... începu Ly.
- Nu! Nu spune asta, o întrerupse sora mai mare. Tu nu înţelegi!
- Nu înţeleg?! Ce anume nu înţeleg? insistă Ly.
- Nu înţelegi nimic... Dar, să-ţi fie clar: Nu mă tem de el, deloc! Pentru că n-am motive. El nu e rău! Dimpotrivă...
- Până nu demult parcă nu tot aşa credeai, îi aminti Ly.
- Ba da, tot aşa credeam, doar că... Off, Ly... suspină Lia. Cât de mult am greşit atunci, spunându-ţi ţie ceea ce ţi-am spus; de abia acum îmi dau seama.
- Nu, n-ai greşit deloc, o contrazise Ly. Doar mi-ai deschis ochii. Oricum, de ce l-ai acceptat, să-ţi devină logodnic?!
- Nu ştiu. Pur şi simplu, nu l-am putut refuza!
- Deci, intenţionezi să te căsătoreşti cu el, în curând? întrebă pe neaşteptate Ly.
- Cine ţi-a spus ţie aşa ceva?! rămase Lia surprinsă de întrebare.
- Mihai, replică Ly simplu, scurt, foarte firesc.
- Mihăiţă... El întotdeauna vorbeşte prea mult. Şi de obicei, spune numai prostii, afirmă Lia.
- Nu! Mi-a spus că logodna e o perioadă în care două persoane sunt mai apropiate decât dacă ar fi doar prieteni şi că e ca o promisiune că cei doi se vor căsători în curând, explică Ly. Deci, de aici reiese că intenţionezi să te căsătoreşti cu el, în curând.
- Aşa, deci... În mare parte, Mihai are dreptate. Însă nu e o regulă în general valabilă. Ca în cazul oricăror altor reguli, există şi excepţii. Deci, nu e nimic sigur. Nu atât de sigur cum crezi tu.
- Deci, nu vrei să te căsătoreşti cu el?! păru nedumerită Ly.
- Dacă vreau sau nu, încă nu ştiu. Nu m-am gândit la asta. Rămâne de văzut. O să mă mai gândesc.
- Şi dacă nu-l vei putea refuza nici atunci?
- Nu ştiu. Presupun că n-ar fi nimic rău. Doar ar deveni soţul meu şi atât!
- Nimic rău?! Soţul tău?! replică Ly. E clar, ţi-a sucit minţile! Şi sigur nu-l vei putea refuza. Dar ar trebui să fii atentă! Nu te lăsa păcălită! El urmăreşte să te cucerească de partea lui şi se pare că reuşeşte acest lucru. Însă n-ar trebui să cedezi!
- Nu, zău?! zâmbi Lia. Ia te uită, cine-mi dă mie sfaturi?! Nu încerca să-mi influenţezi părerea în privinţa lui Luci; mi-am format-o deja, iar tu nu mi-o poţi schimba!
- Treaba ta. Eu doar te-am avertizat.
- Te străduieşti degeaba, Ly! Şi ştii ce?! Acum, din cauza ta, cred că am să-l accept chiar şi ca soţ, dacă-mi propune... Deşi nu eram convinsă că ar trebui, dar, mulţumită ţie, m-am hotărât.
- Ah, Lia... Greşeşti! N-ar trebui să faci astfel în ambiţia mea!
- Nu-i vorba despre asta, Ly...
Discuţia le fu întreruptă chiar de Lucian, care apăru pe neaşteptate, deşi el bătuse la uşă de câteva ori, însă cum ele se „aprinseseră” în discuţie, nu-l auziseră, aşa că, în cele din urmă, Lucian intrase, fără a aştepta la nesfârşit să primească permisiunea de a intra. Era ora 22.00, iar el de abia se întorsese din navă. Se oprise în dreptul camerei lui, însă nu putuse rezista fără să-şi vadă logodnica. Intrând în cameră însă, zări că Lia nu era singură, ci cu Ly. Se opri încurcat.
- Bună seara, scumpa mea logodnică, i se adresă Liei, apoi îşi întoarse privirea spre cealaltă: Şi... Frumoasă Ly...
- Cred că am să plec acum, presupuse Ly şi chiar porni spre uşa de legătură cu camera ei.
- Nu, stai, spuse Lucian, îndreptându-se spre ea, încercând să o oprească, evident, prinzând-o uşor de braţ.
- Nu mă atinge, îi interzise Ly, retrăgându-şi braţul din faţa lui, exact la timp.
- Bine, bine... Sunt absolut inofensiv, replică el. Doar că, te rog, nu pleca din cauza mea!
- Nu plec deloc din cauza ta, păru Ly uşor nervoasă. Oricum, intenţionam să plec. E destul de târziu, iar între timp poate s-a întors şi Mihai de la supercomputer. Aşa că, vă las singuri. Pa... adăugă ea, cu intenţia clară de a se retrage.
- Lucia... i se adresă astfel Lucian, pentru a o determina să rămână. Nu pleca încă, te rog... Avem ceva de lămurit.
- Poftim?! întrebă Ly, intrigată. Cum mi-ai spus?!
- Ah, deci, am reuşit să-ţi captez atenţia... Lucia, frumoasă Ly, aşa ţi-am spus! Vei susţine că nu-i acesta prenumele tău real?!
- Cum?! repetă ea, renunţând la ideea de a pleca. Deci, ştii?!
- Da, ştiu, răspunse blând Lucian.
- Lia ţi-a spus deja?!
- Nu, nu-ţi face griji inutile, o sfătui el. Ca şi în cazul tău, tot aşa cum tu nu i-ai spus nimic campionului, nici sora ta nu mi-a spus nimic mie, a păstrat totul secret, până în ultima clipă, când nu s-a mai putut.
- Şi atunci, cum ai aflat totuşi?! se miră Ly.
- Cum, ne-cum, n-are importanţă. Am făcut unele cercetări, ştiu eu cum, pentru că am metodele mele, bine puse la punct, pe care nu ştiu dacă le consideri mai mult sau mai puţin corecte, însă cert este că am reuşit să aflu. Tot adevărul, preciză Lucian.
- Aşa este, Ly, confirmă Lia spusele lui.
- Ia loc, frumoasă Ly, o invită Lucian. Sau poate că ar trebui să-ţi spun Lucia. Dar nu, e cam ciudat! Prea apropiat de prenumele meu, nu-i aşa?! Fără „n”-ul final...
Ly nu-i răspunse provocării, ci doar se aşeză îngândurată pe un scaun. Ascultă tăcută povestea lui Lucian, pe scurt şi nu ştia dacă să-l creadă sau nu.
- Şi tu de ce nu i-ai spus toate astea lui Mihăiţă? o întrebă Lucian.
- Nu-i treaba ta, nu te interesează!
- Adevărat, însă cred că ar trebui să-i spui.
- Iar eu cred că n-ar trebui să te amesteci, replică Ly.
- Din nou ai dreptate. Însă campionul e prietenul meu şi n-aş vrea să sufere; ar trebui să afle adevărul, de preferinţă de la tine.
- Nu-ţi face tu griji pentru el. Nu va suferi. Nu din cauza mea.
- Sper... Însă iată, sora ta mă iubeşte; şi eu o iubesc pe ea... Aşa că foarte probabil că în curând vom deveni cumnaţi. Ce zici de asta? o provocă Lucian, cuprinzând-o pe Lia în braţe, ca pentru a-i demonstra frumoasei Ly că ar avea dreptate.
- Ce-aş putea spune?! se abţinu Ly de la orice comentariu.
- Fratele tău a primit vestea asta cu mult entuziasm.
- Din partea lui, era de aşteptat, nu păru Ly surprinsă.
- La fel şi Victor, adăugă Lucian.
- Victor?! tresări Ly, oarecum indignată. Cum îţi permiţi să-i spui astfel tatălui meu?! Cum îndrăzneşti?!
- Nu-ţi face griji, chiar el m-a rugat. Eu doar îi îndeplinesc dorinţa. Îmi place să-i spun Victor, e un prenume frumos. Şi având în vedere că el m-a rugat să-i vorbesc astfel, nici măcar nu-i lipsă de respect din partea mea. Nu atâta timp cât fac doar ceea ce mi-a cerut el. Mi se pare că şi lui îi place să-i spun astfel.
- Aşa este, Ly, confirmă din nou Lia vorbele logodnicului ei.
- Posibil, aprobă în cele din urmă Ly. Cunoscându-l pe tata, nu e exclus să fie aşa.
- Te rog, Ly, mi-ar face plăcere să ne înţelegem din nou, cât de cât, măcar binişor, insistă Lucian.
- Poate, vreodată... Însă nu acum! Scuzaţi-mă, trebuie să plec. Poate a venit Mihai între timp.
- Dacă vrei, o să plec eu, să te las să vorbeşti cu sora ta, se oferi Lucian.
- Nu-i nevoie. O să discut cu ea şi altădată, îl refuză Ly.
- Cum doreşti, o aprobă Lucian. Atunci, cu bine, Lucia!
- Nu-mi spune aşa! îi interzise Ly.
- De ce nu?! Doar e prenumele tău; ar trebui să-ţi placă, presupuse el.
- Îmi place; dar e ciudat. Seamănă prea mult cu prenumele tău.
- Ah, asta era... Seamănă cu al meu; ştiu, îi lipseşte doar „n”-ul final. Nu-i vina mea dacă se aseamănă, zise el.
- Bineînţeles că nu e vina ta, îl aprobă Ly.
- Ly, nu vreau să mă amestec, însă tot cred că ar fi mult mai bine să-i spui şi campionului despre toate astea, să ştie şi el, insistă Lucian.
- Ai dreptate într-o singură privinţă: Nu trebuie să te amesteci! În plus, dacă i-aş spune şi lui, ce fel de secret ar mai fi şi ăsta?! Cine n-ar şti?! Doar Alex, Nis şi Stela. Foarte probabil că ar afla şi ei în curând.
- Nici nu trebuie să fie un secret, deloc! Este astfel doar pentru că Victor insistă în păstrarea lui; nu înţeleg de ce... Şi până când oare?! întrebă Lucian.
- Lasă-l pe tatăl meu să decidă asupra momentului adevărului! Are acest drept, zise Ly. Nu poţi decide tu în locul lui.
- Bineînţeles că Victor are acest drept; nici n-am susţinut altceva şi n-am de gând să decid nimic, în locul nimănui. Dar am impresia că prelungeşte prea mult termenul.
- Îţi dau un sfat, Lucian: Nu te implica prea mult, spuse Ly, retrăgându-se spre camera ei. Noapte bună, amândurora!
- Noapte bună, surioară, îi răspunse Lia.
- Noapte bună... Lucia, nu renunţă Lucian la a i se adresa pe numele ei mic, cel de pe Terra, apoi, după plecarea ei, spre Lia: Sora ta... Cine ar fi crezut?!
- Adevărat, cine?! îl aprobă Lia, îngândurată.
- Totuşi, voi două vă înţelegeţi bine, sper...
- Da, destul de bine, normal. Asta doar până când ajungem să vorbim despre tine; aici nu cădem deloc de acord, pentru că n-am avea cum.
- Îmi pare rău; n-aş vrea să nu te înţelegi cu sora ta, din cauza mea.
- Nu-i vina ta, Luci, dar n-are rost să încercăm să stabilim a cui e, de fapt, în mai mare măsură; probabil că totuşi, a mea... În orice caz, eu mă străduiesc să mă înţeleg cât mai bine cu ea, doar e totuşi sora mea şi ţin la ea, normal.
- Da, normal...
- Să abandonăm subiectul ăsta, te rog.
- Cum vrei tu, o aprobă el.
- Şi aş vrea să nu fiu nevoită să-ţi spun, însă, mai nou, nu-mi place deloc atitudinea colegilor noştri, faţă de mine, în special.
- Poftim?! Ce anume nu-ţi place în atitudinea lor?!
- Păi, e vorba mai mult despre nărodul ăla de Nis; şi normal, nu-mi place că-mi spune „şefa”, iar ceilalţi se amuză, din acelaşi motiv. Ar trebui să le interzici chestia asta.
- Să le interzic?! Eu?! Te rog, Lia, e doar o banalitate...
- O fi, pentru tine; eu nu gândesc astfel!
- Lia, eu nu pot să le interzic nimic şi nu se poate să te deranjeze atât de mult încât... Ei doar glumesc, nimic mai mult!
- Da, dar glumesc pe seama mea, se încruntă Lia.
- Aş; nu-i lua în seamă. Altfel, dacă se prind că te deranjează, te vor sâcâi mereu, din ce în ce mai mult, cu chestia asta. Ar trebui doar să-i ignori. Cât despre Nis... Ce-ai vrea să fac, în cazul lui?! Aşa e el, dar nu-i un tip rău! Lia, e unul dintre prietenii mei cei mai buni, el şi Alex, de atât de mult timp, încât nici nu mai ţin minte de cât; de când eram mici, ştii bine asta... Doar n-o să mă cert cu el pentru o nimica toată!
- Sigur, nu trebuie să te cerţi cu nimeni, Luci. Deci, n-ai de gând să faci nimic în privinţa asta?!
- Păi, ce-aş putea face?! Dă-mi o idee şi am s-o pun în aplicare, dacă merită... Hai să vedem; ce nu i-ar plăcea lui Nis... Cel mai mult cred că i-ar displăcea să nu aibă dulciuri. Şi atunci, ce-ai vrea?! Să-i interzic consumul dulciurilor, până când se răzgândeşte şi nu te mai necăjeşte pe tine, spunându-ţi „şefa”?!
- Nu, lasă... Ai dreptate, e doar o banalitate. Nu trebuie să faci nimic. Ar fi inutil. Nu trebuie să-l superi.
- Eşti sigură?! Nu vreau să fii supărată din cauza asta, sau să crezi că n-aş vrea să te ajut, dar vezi, situaţia e delicată...
- Nu voi fi supărată din cauza asta, chiar dacă Nis mă va mai necăji. Mă descurc cu el cumva, sper; voi încerca măcar...
- Bine. Repet, Nis nu-i rău, să nu-ţi închipui niciodată aşa ceva.
- Ştiu, Luci, nu trebuie să-mi spui tu... Şi acum, ar trebui să pleci; e destul de târziu.
- Aşa, deci, mă goneşti?! Te-ai săturat de mine?!
- Nu, te rog... Doar că, într-adevăr, e prea târziu, justifică Lia.
- Bine... Dacă spui tu că e târziu şi că trebuie să plec... Doar că, mă gândeam... Ştii când eram singuri, blocaţi în peşteră?
- Da, n-am uitat, îşi aminti Lia.
- Spuneai că ai fi mult mai în siguranţă singură, decât cu mine, îi reproşă el. Ce-ţi închipuiai că ţi-aş putea face?! Poate nu ştiai sau încă nu-ţi dădusei tu seama, însă şi atunci eram îndrăgostit de tine. Foarte îndrăgostit...
- Îmi pare rău pentru ce-am spus atunci. De fapt, n-am vrut...
- E-n ordine. De fapt, nu aici doream să ajung. Ţi-aminteşti că spuneam că aş fi văzut pe cineva pe acolo?
- Da, îmi amintesc, îl aprobă ea.
- Acum mă gândeam că acel cineva ar fi putut fi Pavel, presupuse Lucian.
- Poftim?! Cine?! tresări Lia. Pavel?! Pavel Velcescu?
- Da, replică el îngândurat. N-ar fi imposibil. Pavel Velcescu, tatăl lui Mihai... Nu-mi vine să cred că... Nu poate fi un tip rău!
- Păi, de fapt, nici nu este. Aşa a spus tata.
- Mda... Aş vrea atât de mult să-i pot spune toate astea, măcar lui Mihai, dar cel mai bine ar fi să-i spună totuşi, Ly, nu eu. Complicat... clasifică totul într-un singur cuvânt Lucian. Chiar că trebuie să plec şi eu acum.
- Ce-ai făcut în navă, azi?! îl întrebă Lia.
- Eu?! Destule, zâmbi el, cuprinzând-o în braţe, pentru a-şi lua rămas bun de la ea, printr-un sărut, la despărţire. Mâine... începu el, însă privindu-şi ceasul, care indica 00.15, se corectă de îndată: De fapt, astăzi, ne întâlnim la 12.00, direct în laborator, împreună cu ceilalţi.
- Desigur, îl aprobă Lia. Te vei descurca cu planta?
- Bineînţeles, doar mă vor ajuta Robby şi Felix.
- Noapte bună, atunci, îi spuse Lia.
- Noapte bună! Te iubesc mult, logodnica mea. Şi nu mă pot abţine să nu mă gândesc la tine în fiecare clipă...
- Pleacă odată, îl zori Lia, zâmbindu-i.
- Am plecat, afirmă el şi într-adevăr, în cele din urmă plecă, îndreptându-se spre camera lui, deşi, dacă ar fi fost după el, ar fi rămas numai lângă ea, logodnica lui...