*99. Noua cameră.

Domnul To Kuny îi conduse până la camera ce avea să devină a comandantului misiunii, Lucian, o cameră liberă, aflată în apropiere, pe aceeaşi stradă cu biroul domnului Kuny, deci, nu avuseseră mult de mers.
- Aici este, comandante, se opri domnul Kuny în dreptul uşii camerei respective.
- Uau... murmură Lucian. Cred că va trebui să mă obişnuiesc cu ideea asta, de a avea o cameră a mea, în oraş.
- Păi... Ai de gând sau nu să intri? i se adresă din nou domnul To Kuny, remarcând că el se oprise în dreptul uşii, fără a pătrunde dincolo de ea.
- Cred că nu am de ales, zâmbi Lucian, privind în treacăt spre colega lui, care-i răspunse tot printr-un zâmbet scurt.
Domnul To Kuny sesiză mulţumit aceste schimburi de priviri şi de zâmbete dintre cei doi. Uşa se deschise, iar Lucian pătrunse timid dincolo de ea. În urma lui, To Kuny, apoi fiica acestuia, adică Lia. Lucian îşi roti privirea ageră de jur-împrejur, cercetând amănunţit totul, dintr-o singură privire. Încăperea părea destul de confortabilă, spaţioasă şi deşi, ca de obicei, sumar mobilată, plăcută vederii. Era, deci, aranjată cu gust, stil; putea fi chiar şi pe placul lui Lucian, care chiar părea mulţumit de aspectul acestei camere.
- Deci, comandante, ce zici?! se auzi vocea domnului To Kuny. Vreau să-ţi aud părerea! Îţi convine sau nu?
- Ce-aş putea spune, domnule?! E destul de drăguţă. E chiar plăcută. Oricum, cel puţin e mai mare decât rezerva mea din navă.
- Deci, nu regreţi că vei rămâne aici? se interesă domnul Kuny.
- Să regret?! Nu, domnule! Nici gând, îl asigură Lucian, continuându-şi ideea în gând: „Mai ales că astfel voi fi mult mai aproape de fiica dumneavoastră, fiindcă şi camera ei e pe aici, nu foarte departe...”
- Comandante, îţi dai seama că îţi poţi amenaja camera aceasta, după bunul tău plac. Adică, îţi poţi aduce lucruri personale zilele următoare, sau oricând doreşti.
- Desigur, domnule.
- Foarte bine, dragilor, aprecie To Kuny. Atunci, eu mă retrag. Tu rămâi, scumpa mea?
- Da, tăticule, rămân, spuse Lia.
- Bine, scumpo! Dar nu foarte mult. E deja destul de târziu, o sfătui tatăl ei.
- Nu-ţi face griji, tati! N-am să întârzii. În plus, când sunt cu Luci, sunt în siguranţă.
- Ştiu foarte bine acest lucru, scumpo!
Lui Lucian îi plăcu această ultimă remarcă a colegei lui, ce arăta încrederea pe care Lia o avea totuşi în el. Domnul Kuny se retrase, iar el rămase împreună cu colega lui, Lia.
- Deci, îţi place noua ta cameră, Luci?
- Da. E... Acceptabilă. Dar ţie?!
- Şi mie, zâmbi Lia. Chiar e acceptabilă.
- Încă nu-mi vine să cred că fac asta, într-adevăr, replică el sec.
- Ce anume? Că rămâi aici?
- Da... Mi-e tare greu să părăsesc nava.
- Dar n-o părăseşti deloc, Luci, se împotrivi Lia. Vei vedea că totul va fi bine.
- Poate... Cel puţin un amănunt îmi convine, totuşi.
- Care ar fi acela? se interesă Lia.
- Că nu vei mai fi atât de departe... Camera ta e destul de aproape de acest loc.
- Asta era, se lămuri ea.
- Da, asta, surâse el.
- Atunci, poate mai bine nu-ţi propuneam să te muţi în oraş.
- Aş... Acum, după ce m-ai convins, nu poţi schimba nimic. Nu crezi că ar trebui să merg totuşi până în navă, să-i anunţ pe roboţi că voi rămâne în oraş?
- Nu obligatoriu. Îi poţi anunţa şi mâine. Nu vor intra în panică până atunci.
- Sper că nu. Însă, dacă aş merge acum, aş putea lua şi inelul, pentru tine... replică el, apropiindu-se de ea. Apropo, în legătură cu asta, te-ai gândit între timp? Ai putea să-mi dai acum un răspuns? o iscodi el, cuprinzând-o strâns în braţe.
- Luci, te rog... rosti ea replica la care el se aştepta deja.
- Ce este?! Tot te temi de mine?! Cum aşa?! Parcă doar ce i-ai spus tatălui tău că ai încredere în mine. Şi atunci, ai sau nu?!
- Da, am, dar...
- Iarăşi acel „dar”... zâmbi el. Dar... Eu încă te iubesc! Foarte mult, afirmă el şi o sărută, apoi, simţindu-i trupul tremurător, se îndepărtă de ea. Nu-mi place deloc această teamă a ta. Aş vrea să scapi de ea!.
- Şi eu aş vrea, Luci... replică ea, încurcată.
- Şi cum rămâne cu răspunsul meu?
- Rămâne pentru dimineaţă, aşa cum am stabilit.
- Eşti rea, afirmă el.
- De ce?! se miră ea.
- Pentru că... începu el, privindu-şi ceasul. E ora 00.01, deci, nu mai e duminică, e deja luni, aşa că presupun că ai putea să-mi dai totuşi acum un răspuns. A trecut termenul.
- Ah... zâmbi ea. O fi luni, dar nu e încă dimineaţă. Deci, mai ai răbdare, vreo câteva ore.
- Răbdare?! Câteva ore?! Nu ştiu dacă răbdarea se numără printre virtuţile mele, dar voi încerca să am. Doar până dimineaţă.
- Luci, chiar le-ai fi spus totul celorlalţi? schimbă ea subiectul.
- Evident, afirmă el. Nu vreau să mă transform într-un mare mincinos, faţă de ei. Dacă nu m-ai fi rugat tu, le-aş fi spus. Totul. Oricât de şocaţi ar fi fost şi indiferent de insistenţele domnului Kuny.
- Mai şocaţi decât ai fost tu când ai aflat despre tatăl tău?!
- Nu-mi aminti! Doar ce uitasem... La naiba! Dacă ştiai sigur dinainte, ar fi trebuit să mă avertizezi, pentru a evita reacţia pe care am avut-o când am auzit, îi reproşă el.
- Îmi pare rău, dar, sinceră să fiu, nu credeam că tata îţi va spune acest lucru.
- Dar mi-a spus!
- Aşa e, ţi-a spus.
- De fapt, bănuiam eu ceva, dar nu eram sigur. Şi parcă nici nu doream să fiu sigur de acest lucru; nu doream să aflu asta.
- Cum, adică?
- Lia, în data de 10 ianuarie a fost ziua mamei mele...
- Ştiu, doar te-am văzut în navă atunci.
- Nu, tu ai venit cu o zi înainte, pe 9 ianuarie. Şi ai văzut bine cum eram.
- Da, îmi amintesc; erai foarte răvăşit.
- Ei bine, nu m-am putut linişti. Deci, tot la fel eram şi ziua următoare. Iar seara, l-am contactat pe Mihai şi l-am rugat să-mi arate imagini, de acasă, de la mine de acasă, de pe Terra... După cum i-am zis, nu doream legătura în direct, ci doar s-o văd pe ea, de ziua ei, să ştiu că e bine, să aud ce spune. Atât măcar!
- Şi?!
- Şi evident, Mihai, săritor cum îl ştii, drăguţ şi amabil, a fost imediat de acord. Aşa că am mers împreună la marele supercomputer şi mi-a arătat ceea ce doream; imagini de acasă. Mama îşi aniversa onomastica, într-un mod surprinzător, invitaţii ei fiind... Cine crezi?!
- N-am idee...
- Părinţii noştri, Lia, părinţii membrilor echipajului, toţi 14.
- Cum?! Vorbeşti serios?!
- Crezi că aş glumi cu asta?! Îţi spun eu: Nu, n-aş glumi... Să-l fi văzut pe Mihai, cât de surprins era când părinţii lui au sunat la uşă... Dar şi eu eram la fel de surprins; n-aveam de unde să ştiu, nu mi-aş fi imaginat. Am înţeles însă că astfel îşi petrec onomasticele, invitându-se unii pe alţii, deci, strângându-se toţi 14, când ar fi ziua unuia dintre ei, la cel aniversat acasă, ori în altă parte. Şi nu doar părinţii noştri, toţi 14, ci, într-un târziu, a apărut chiar şi maşina albastră, cea atât de cunoscută mie, iar din ea a coborât mai întâi, dom’ profesor Manea, apoi chiar dom’ director, în persoană. Ningea abundent, totul era alb, aşa că dom’ profesor a intrat înainte, directorul rămânând în maşină, puţin. Apoi a intrat şi dânsul. L-a întâmpinat mama, în holul de la intrare; şi Rikky, evident, la fel de gălăgios, cerând dulciuri, dublu sau nimic. În scurtul timp cât dom’ director a rămas în holul de la intrare, a urmat un schimb de replici foarte bizar, între dumnealui şi mama, replici care m-au pus serios pe gânduri. La început, dom’ director părea a flirta în mod evident cu mama, iar ea părea a-i răspunde avansurilor făcute, dar nu era aşa... În scurt timp, discuţia s-a schimbat brusc şi de acolo am început să am aceste bănuieli, dar nu doream să le dau crezare; speram să mă înşel. Însă nu m-am înşelat deloc; am primit acum confirmarea pe care n-o doream. Deci, totuşi, e adevărat...
- Da, Luci, e adevărat... Şi cum te simţi de când ai aflat acest amănunt? Cum e să te ştii fiul domnului director? întrebă Lia.
- Cum să fie?! Nu înţeleg ce vrei să spui... De fapt, nici nu vreau să mă gândesc! Dar, după cum vezi, sunt tot eu, acelaşi Lucian Enka, neschimbat. De ce?! Crezi că ar trebui să mă comport altfel, cunoscând acest amănunt?
- Nu, probabil că nu. Cel mult, ţi-ai fi putut acorda mai multă importanţă, însă, desigur, nu e cazul tău.
- Să-mi acord mai multă importanţă doar pentru că... Nu, nici gând! alungă el această idee, care i se păru prostească. Spune-mi doar, de când ştii tu acest lucru?
- Păi, tati mi-a spus după ce... făcu Lia o scurtă pauză, apoi reluă: După ce, din cauza mea, s-a produs acea separare, timp de şase luni. Nici nu ştii cum m-am simţit după aceea, adică după ce tatăl meu mi-a spus că eşti fiul domnului director.
- La naiba! Eu, fiul lui dom’ director; tu, fiica domnului Kuny; iar Mihai... Pavel Velcescu. Cine ar fi crezut?! Prea multe noutăţi dintr-o dată... Şi am mai şi promis că o să tac. E atât de greu, Lia! Prea greu; mai ales pentru mine.
- Mie-mi spui?! Ştiu deja cum este.
- Ai dreptate. Eşti o adevărată expertă în a păstra secrete, o categorisi el. Va trebui să mă înveţi şi pe mine cum să procedez.
- Expertă?! replică ea nemulţumită, săgetându-l cu albastrul privirilor ei.
- Scuze, nu te supăra, îi ceru el. Spune-mi, ştii cumva unde-i „Vulturul”? schimbă el subiectul.
- Da, ştiu, recunoscu ea. Tata m-a dus la bordul navei „Vulturul”, s-o vizitez. Pentru că am insistat, desigur.
- Deci, ai văzut nava? reţinu Lucian acest amănunt.
- Bineînţeles, întări ea.
- Şi mie nu mi-ai spus nimic. Continui să mă uimeşti! Oare câte secrete din astea mai ai?! Le voi descoperi pe toate vreodată?! Şi mai ţii minte cine despre cine susţinea că ar fi misterios?
- Da, ştiu. Eu obişnuiam să spun despre tine că eşti un tip plin de mistere.
- Exact! Se pare însă că e invers, zâmbi el. Tu eşti, de fapt, mult mai misterioasă decât mine, domnişoară psiholog.
- Nu tocmai, îl contrazise ea. Cum rămâne cu pasajele secrete ale „Pacifis”-ului?!
- Acelea?! Ţi-aş fi spus de ele, dar chiar uitasem de existenţa lor, mai ales că n-am fost nevoiţi să le utilizăm până acum, deloc.
- Şi care le e scopul?
- Există, pur şi simplu, pentru orice eventualitate. Sper să nici nu fim nevoiţi să le utilizăm vreodată, indiferent de motive.
- Deci, Alex şi Nis ştiau despre ele? bănui Lia.
- Evident, doar au luat parte efectiv la construcţia navei albastre; n-aveam cum să le ascund aşa ceva şi nici de ce, rosti, firesc, Lucian.
- Bine. Am să plec acum. Şi te las în noua ta cameră, să te acomodezi cu ea, îl înştiinţă Lia de intenţia ei de a pleca.
- Nu pleca încă. Mai stai puţin!
- Luci... N-aş crede că voi rămâne, deci, nu insista!
- Nu mă lăsa singur de acum... Am mai putea discuta.
- Nu! Discutăm altădată. Pentru acum, e de ajuns.
- Şi eu ce-o să fac aici singur?
- Să dormi, ar fi indicat. E cea mai potrivită activitate pentru o noapte.
- Hmm... Mersi pentru sfat! Chiar crezi că voi putea dormi în noaptea asta?
- De ce n-ai putea?!
- Pentru că... Sigur nu voi putea închide un ochi. Mă voi gândi neîncetat la tine şi la răspunsul pe care mi-l vei da de dimineaţă. Nu cred că aş mai putea suporta un refuz din partea ta.
- Nu încerca să mă influenţezi în favoarea ta, în privinţa răspunsului, zâmbi Lia.
- Nu încerc nimic de acest gen, replică el. Iar dacă vrei să pleci, n-am să te reţin. Poţi pleca... Doar nu uita că te iubesc şi că mă gândesc la tine, neîncetat, în fiece secundă, adăugă el, sărutând-o, ca înainte de plecare. Pa! Şi „Noapte bună!”; dacă tu vei putea dormi.
- Pa, Luci, mai reuşi ea să răspundă şoptit, apoi ieşi grăbită.
În loc să pornească însă spre camera ei, se îndreptă spre biroul tatălui ei, care nu dormea când ajunse ea acolo. O aştepta, deci, nu păru deloc surprins de apariţia ei. O îmbrăţişă ocrotitor, cu căldură, săruntând-o părinteşte, pe frunte.
- Deci, draga mea... Cum se simte Luci, în noua lui cameră?
- Nu ştiu... Sper că bine, presupuse ea.
- Cum ai reuşit să-l convingi să rămână în oraş? Parcă nici nu dorea să audă de această posibilitate.
- Aşa e, el nu dorea. Dar nu mi-a fost deloc greu să-l conving. L-am rugat doar, o singură dată; a fost de ajuns.
- Am observat faptul că ai putere de convigere asupra lui. Îl influenţezi în deciziile luate. El însuşi a recunoscut acest lucru.
- Tati... Am nevoie de ajutorul tău!
- În legătură cu ce, scumpa mea?
- În legătură cu... El.
- Ce vrei să spui? nu pricepu domnul Kuny.
- El... începu, bâlbâindu-se uşor, Lia. Mi-a cerut să... Să fim...
- Ce anume, draga mea? Prieteni? Ţi-a cerut din nou prietenia?
- Nu... De fapt, i-am acordat deja prietenia mea.
- Adevărat, scumpo?! În sfârşit... Ce bine! Când?!
- Păi, tot azi... În cursul zilei. Acum însă, vrea mai mult. Adică, mi-a cerut să fim...
- Spune-mi odată!
- Logodnici, preciză în cele din urmă Lia. Iar eu i-am cerut un răgaz, până dimineaţă. Un timp de gândire... Şi încă nu ştiu ce anume să-i răspund de dimineaţă... Sunt atât de confuză... Tu ce crezi că ar trebui să-i spun?
- Deci, ţi-a propus logodna... constată To, mulţumit.
- Da. Şi ce mă sfătuieşti, tati?!
- Draga mea, nu cred că părerea mea contează foarte mult; nu vreau să-ţi influenţez cu nimic răspunsul... Decizia aceasta trebuie să-ţi aparţină în totalitate. Mie, evident, îmi place foarte mult băiatul şi mi-ar conveni de minune să-l accepţi. Dar tu va trebui să răspunzi cum crezi tu de cuviinţă, nu altfel, o sfătui domnul Kuny.
- Păi, tocmai asta e, tati; că nu ştiu deloc ce să mai cred, se tângui ea. Nu ştiu...
- Urmează-ţi glasul inimii, draga mea! Şi vei vedea că totul va fi bine, în cele din urmă.
- Glasul inimii, tati?! Ştii foarte bine că inima mea ar spune „da” pe loc, fără ezitare.
- Şi atunci, ce sens ar avea să eziţi, draga mea?! se miră domnul Kuny.
- Păi, tati... Poate din cauza acelui jurământ al meu, despre care ţi-am vorbit... Încă n-aş vrea să-l încalc.
- Scumpa mea, lasă prostiile! Ţi-am spus să uiţi de acel jurământ! Lasă în urmă trecutul, nu te mai tot gândi înapoi, la ce-a fost. Priveşte înainte! Nu lăsa un eveniment nefericit din trecut să-ţi controleze întreaga viaţă. E timpul să te maturizezi, să ştii ce vrei de la viaţă.
- Ştiu foarte bine ce vreau de la viaţă! Cu această excepţie. Celelalte dorinţe mi s-au împlinit deja. Dar asta... Mă încurcă!
- E timpul să hotărăşti ce vrei şi ce nu şi în această privinţă. E alegerea ta, pe care tu singură o vei face. Îl cunoşti destul de bine. Îi ştii punctele slabe şi pe cele forte, calităţile, cât şi defectele. Tu singură poţi decide dacă îl vei accepta sau nu... Eu nu am dreptul să mă amestec.
- Dar mi-e atât de greu, tati... Îl iubesc, atât de mult... Iar acum ştie şi el acest lucru, a aflat... Dar nu pot să-i arăt cât de mult îl iubesc. Şi el nu înţelege asta. Observă teama pe care încă o am în mine, dar cum nu-i pot oferi o explicaţie logică, nu o înţelege. Şi o consideră o teamă nefondată, fără motive reale.
- Şi nu are oare dreptate? Ai motive să te temi de el?!
- Tati, tu de partea cui eşti?! Ţii mai mult cu el, văd...
- Nu, scumpo; sunt de partea adevărului. Spune-mi, doar îl cunoşti destul de bine! Ai motive să te temi de el?
- Nu, n-am, şopti ea. Dar nici măcar nu mi-e teamă de el. Nu ştiu... Încerc să-mi explic chiar şi mie însămi, dar nu reuşesc. Deci, cum ţi-aş putea explica ţie sau lui, ceva ce nici eu nu înţeleg?!
- Scumpa mea, nu ştiu de ce te chinui singură atât de mult, când soluţia ar fi atât de simplă şi la îndemâna ta?! Nu mai păstra secrete faţă de el! Deschide-ţi sufletul şi spune-i tot, fără menajamente! El e un băiat bun şi înţelegător. În plus, te iubeşte. Deci, sigur te va înţelege. Asta-i părerea mea. Dar tu n-ai decât să procedezi cum crezi tu că ar fi mai bine. Alt sfat nu ţi-aş putea da. Mai gândeşte-te! Şi încearcă să şi dormi.
- Să dorm?! Crezi că voi putea?
- Cel puţin, încearcă, scumpa mea! Te conduc alături, nu-i nevoie să te întorci în camera ta, îi spuse tatăl ei.
- Nici nu inteţionam să mă întorc în camera mea, replică Lia, îngândurată.
To Kuny o conduse alături, acolo unde ea mai dormise, de destule ori. Între timp, în noua sa cameră din oraş, Lucian, evident că nu reuşea să adoarmă. Se gândea doar la Lia şi la răspunsul pe care ea i-l va da în acea dimineaţă. Se gândea la fiecare variantă de răspuns şi o analiza în toate felurile posibile, de mai multe ori, apoi o lua de la capăt. Se întinse chiar şi în patul existent în încăpere, de mai multe ori, cu scopul de a adormi, fără nici un rezultat însă, deşi patul era mult mai mare şi mai confortabil decât salteaua lui din rezervă, dar cu aceea se obişnuise. În final, pe la ora 03.45, ieşi afară, prin oraş, să ia o gură de aer curat, sperând că-i va fi de folos în vreun fel. În marele oraş de sub cupolă, aerul era, într-adevăr, foarte curat. Întunericul domnea peste tot şi totul era atât de liniştitor, tăcut, nemişcat, în contrast evident cu zbuciumul interior din sufletul lui Lucian, de îndrăgostit. Neavând ce face, se aşeză pe o bancă şi rămase acolo, îngândurat, nu se întoarse în noua lui cameră, dar nici spre albastra „Pacifis” nu se îndreptă...