*98. De vorbă cu Preda Victor.

Oraşul artificial de sub cupolă... Lucian şi Lia ajunseră destul de repede în interiorul marelui oraş.
- Scumpa mea... exclamă bucuros domnul To Kuny în momentul în care o zări pe Lia intrând în cabinetul dânsului, fiind convins că, la ora aceea, atât de târzie, fiica dânsului nu putea fi însoţită de cineva.
Bucuros de prezenţa ei, domnul To Kuny se îndreptă spre Lia, pentru a o întâmpina cum se cuvine.
- Tati... surâse ea, oprindu-se aproape de intrare; nu-şi continuase însă drumul.
Iar în urma ei apăru, evident, Lucian.
- Comandante?! tresări, surprins, To. Bună seara, dragul meu!
- Bună seara, domnule... îi răspunse Lucian, respectuos, continuând apoi: Victor... Preda Victor!
- Ah... Deci, am ajuns şi aici... Ai aflat, în cele din urmă, se lămuri To, privind bănuitor spre fiica dumnealui.
- Da, domnule, în cele din urmă, am aflat, îl aprobă Lucian. Însă nu priviţi astfel spre fiica dumneavoastră, pentru că ea n-are nici un amestec în toate astea. Pentru că, deşi ştia sigur de mult, nu mi-a spus totuşi nimic, absolut nimic, deci, e nevinovată, în privinţa asta. Am descoperit singur adevărul, datorită acelui portret pe care vi l-am făcut de ziua dumneavoastră şi în mare parte, datorită supercomputerului Proximei, care mi-a furnizat de curând nişte date foarte importante, ce mi-au fost de folos, m-au ajutat să-mi amintesc detalii uluitoare, pe care le uitasem, din nefericire.
- Supercomputerul?! se miră To Kuny.
- Da, domnule, supercomputerul. Ceea ce am aflat de la acesta m-a ajutat să-mi amintesc o discuţie lungă pe care am avut-o mai demult cu dom’ director, în care dânsul îmi povestea despre toate acestea.
- Deci, domnul director ţi-a povestit; Traian, era de aşteptat... replică To, îngândurat. E clar, comandante! Şi totuşi, mai exact, ce anume ţi-a povestit Traian?!
Lui Lucian i se păru ciudat să-l audă pe To Kuny spunându-i domnului director atât de familiar, pe numele mic, Traian, deşi ştia foarte bine că cei doi fuseseră prieteni apropiaţi.
- Mi-a spus destul de multe, domnule. Sper că nu intenţionaţi să negaţi.
- Nu, dragule, n-am de gând să neg nimic. În faţa adevărului, nu-mi rămâne decât să mă înclin şi să-l accept, aşa cum este. În schimb, am şi eu o noutate pentru tine. Nu ştiu dacă fiica mea ţi-a spus sau nu, însă dacă nu, atunci, am să-ţi spun chiar eu, acum.
- Tati, nu, te rog... îi şopti Lia din apropiere, încordată, încercând să-l oprească, închipuindu-şi despre ce ar putea fi vorba.
- Scumpa mea, trebuie să afle, pentru că are dreptul să ştie, o lămuri scurt To Kuny.
- Bine, tati... Fie cum vrei; ştii că nu mă împotrivesc dorinţelor tale, aprobă Lia.
Lucian privi încurcat spre cei doi, neînţelegând la ce se refereau aceştia; în plus, i se părea straniu s-o audă pe Lia spunându-i „tati” conducătorului Proximei, deşi ştia acum că era vorba despre Victor Preda, nu To Kuny...
- Deci, dragul meu...
- Da, domnule, vă ascult...
- În primul rând, dacă tot ai aflat adevărul, mi te poţi adresa cu „Victor”, cel puţin când nu sunt şi colegii tăi prin preajmă.
- Bine, domnule... Victor! De acord, acceptă Lucian, de îndată. E posibil... Dar de ce doar când nu sunt şi colegii mei prin preajmă? Încă aveţi de gând să tăinuiţi acest lucru faţă de ei? Nu credeţi că ar fi cazul să le spuneţi şi lor adevărul?
- Puţină răbdare, comandante! Şi vom ajunge şi la partea aceasta, cu recunoaşterea adevărului, faţă de toţi... Acum permite-mi, te rog, să-ţi spun ceea ce aveam de gând.
- Desigur, domnule... Victor, se încurcă, deocamdată, Lucian.
- Şi pentru că tot e vorba de adevăr, comandante, e vremea să afli şi tu unul, dragul meu. Iar în principal, ar fi vorba despre numele tău, care ar fi trebuit să fie, desigur, Lucian, dar nu şi Enka, ci... Simionescu!
- Poftim?! rosti Lucian încurcat, devenind brusc palid; simţea că-şi pierde echilibrul, deşi bănuia deja acest lucru, de când cu imaginile de la ziua mamei sale, însă, în acest sens, parcă nu dorea atât de curând o confirmare, mai ales venită de la domnul To Kuny, alias Preda Victor, fostul bun prieten al directorului. Ce-aţi spus?! Cum, adică?! Nu! Nu se poate! Nu e posibil! Nu! Nu eu... Nu el!
- Comandante, te simţi bine?! Ia loc, te rog, îi spuse To Kuny, apucându-l de braţ şi indicându-i unde să se aşeze; i se adresă fiicei sale: Scumpa mea, adu-i, te rog, un pahar cu apă!
- Sigur, tăticule, îl aprobă ea grăbită, revenind repede cu un pahar cu apă. Poftim, Luci, îi oferi ea paharul cu apă colegului ei, care încă era răvăşit de ceea ce aflase.
El luă paharul şi-i goli repede conţinutul, fără a realiza că apa era, evident, artificială, iar Lia aşeză paharul gol pe biroul tatălui ei, apoi i se adresă colegului ei:
- Luci, ţi-ai revenit?!
- Da... murmură el şoptit, încă aflat sub şocul provocat de confirmarea bănuielii lui. Mulţumesc pentru apă.
- Comandante, te simţi bine? repetă To Kuny această întrebare.
- Da, domnule, puţin mai bine, deşi...
- Scuză-mă că ţi-am spus aşa, direct, dar nu credeam că vei reacţiona astfel.
- Nu, domnule, nici o problemă! Deşi; Simionescu, eu?! De la un timp, bănuiam ceva, dar nu eram foarte sigur şi parcă nu doream o confirmare în acest sens. Adică... Încă nu-mi vine să cred că... Sunteţi sigur de acest lucru?
- Da, dragul meu! Foarte sigur! Eu şi Traian eram prieteni foarte buni, deci... Pot spune că mă număr printre puţinii care cunosc acest amănunt.
- Înţeleg, dar... Eu, Simionescu?! repetă Lucian acest amănunt, ce-l chinuia în acel moment şi-şi sprijini capul între palme, ca pentru a-şi feri chipul de cei prezenţi în încăpere. Nu mi-aş fi putut imagina niciodată una ca asta! Asta înseamnă că... Vai, nu...
- Da, dragul meu, îl completă domnul Kuny aprobator, închipuindu-şi ce urma să spună. Înseamnă că Traian, domnul director, este tatăl tău. Iar tu, fiul lui.
- Eu... Nu ştiu ce să zic. Mi se pare imposibil. Nu se poate, repetă Lucian cu glas sfârşit, parcă nevenindu-i totuşi să creadă aşa ceva. Nu e posibil! Cum să...?! Eu, fiul lui...? De ce tocmai eu?! De ce tocmai el?!
- Luci, linişteşte-te, îi şopti Lia din apropiere, ca o încurajare.
- Chiar aşa, comandante, adăugă To. Linişteşte-te, doar nu e ceva atât de grav, sau aşa de greu de suportat.
- Dumneavoastră nu înţelegeţi... începu Lucian.
- Nu, nu înţeleg, replică domnul Kuny.
- Deci, dânsul este tatăl meu, spuse Lucian, ridicându-şi în sfârşit privirea spre interlocutorul său. Şi ştia... Însă a tăcut mereu! Nu mi-a spus nimic, niciodată! Nu mi-a spus. Deşi ar fi avut ocazia, de atâtea ori... Tatăl meu; dom’ director... Uff... Ce dificil!
Lia observă că el era încă tulburat de cele aflate; îl trăda privirea. „E atât de sensibil! Şi nu-şi poate ascunde sentimentele, emoţiile, nu întotdeauna, cum credeam eu. Atunci, înseamnă că e sincer, ceea ce presupune că, într-adevăr, mă iubeşte, aşa cum mi-a spus; nu mă amăgeşte, nici nu se preface... Nu mă minte.” se gândi Lia, descoperind ceva nou la Lucian, fiindcă n-ar fi crezut că el ar putea fi atât de sensibil.
- Da, comandante! Traian Simionescu este tatăl tău, afirmă To.
- Tatăl meu... De ce tocmai el? Şi de ce-o fi tăcut? De ce nu mi-a spus? A avut destule ocazii, ar fi putut...
- Se poate să fi avut destule ocazii, însă a preferat să nu-ţi spună... De ce?! Nu pot să-mi dau seama, comandante! Nu pot şti ce motive ar fi putut avea. Aş putea presupune, însă n-ar fi corect.
- Bineînţeles că se pot face numeroase presupuneri, însă chiar n-are rost... Nu e cazul. Dar cum, domnule?! Cum e posibil ca tocmai dumnealui să fie tatăl meu?! De ce sunteţi atât de sigur? întrebă Lucian, revenindu-şi cât de cât din starea care-l cuprinsese.
- N-ai remarcat niciodată diferenţele dintre tine şi cel pe care-l considerai a-ţi fi tată? îi răspunse domnul Kuny printr-o întrebare.
- Ba da, normal, am remarcat, doar nu era dificil, replică Lucian. E blond, cu ochii albaştri...
- Nu mă refeream deloc la înfăţişare; aici totul este foarte evident, îl corectă To. Sunt însă şi altele, nu?
- Da, aşa e, sunt... El e specialist în informatică, iar mie nu-mi plac computerele; eu sunt matematician, iar lui nu-i place matematica... El e prea blând, calm, nepăsător, ceea ce n-aş putea spune şi despre mine; şi ar mai fi, multe altele, pe care n-are rost să le amintesc, rosti Lucian îngândurat.
- Păi, vezi... Diferenţele sunt multe şi mari, îl aprobă To Kuny. Pe când domnul director... Gândeşte-te! L-ai cunoscut destul de bine! Nu ţi se pare mai apropiat?
- Ba da... Şi dânsul e matematician.
- Exact! Traian e un matematician strălucit, zise To Kuny. În plus, l-ai văzut gătind?
- Da, de vreo câteva ori, la Institut, recunoscu Lucian, liniştindu-se totuşi. La naiba! M-a servit personal, destul de des, ori de câte ori avea ocazia; dom’ director, tatăl meu... Mă întreb de ce tocmai el?! Înţeleg acum de ce mă considera mereu preferatul dumnealui. Avea motive...
- Nu te pripi, băiete! E adevărat, ştia că eşti fiul lui, dar sunt sigur că nu doar din acest motiv te considera preferat. Avea şi fără asta, destul de multe alte motive.
- Totuşi, asta l-a influenţat, păru Lucian convins de acest lucru. Era, deci, subiectiv, când era vorba despre mine... Şi atunci înseamnă că de asta a insistat ca eu să fiu comandantul acestei misiuni. Deci, a intervenit totuşi în favoarea mea; a făcut uz de funcţia sa...
- Luci, încetează odată cu asta! îi ceru Lia, din apropiere.
- Aşa e, băiete! Nu te chinui degeaba, îl sfătui şi domnul Kuny. Îl cunosc foarte bine şi pot afirma că Traian n-ar fi intervenit în nici un caz, în favoarea nimănui, nici măcar pentru fiul lui! În plus, comandante, tu nu ai nevoie de intervenţii, în favoarea ta.
- Aş, nu contează... rosti Lucian, părând a-şi fi revenit, deşi nu definitiv şi se ridică de pe scaun. Nu pentru asta venisem aici, domnule Kuny... Adică, Victor. Despre altceva doream să discutăm, cu totul altceva.
- Spune, băiete! Te ascult, îl invită To, aşezându-se dânsul de data aceasta.
Fără a se grăbi, Lucian îi povesti domnului To Kuny tot ceea ce-şi amintise din discuţia pe care o avusese cu domnul director, iar domnul Kuny aprobă tot, numai până în momentul în care Lucian ajunse la partea cu al patrulea pasager al navei „Vulturul”, Pavel.
- Deci, domnule, după cum i-am spus şi fiicei dumneavoastră, dom’ director m-a asigurat că...
- Nu „dom’ director”, băiete, ci tatăl tău, îl întrerupse To, corectându-l.
- Mda... Cum spuneţi dumneavoastră, acceptă cu greu Lucian.
- Nu pentru că aşa spun eu, ci pentru că aşa este, îl corectă din nou domnul Kuny.
- Înţeleg, rosti şoptit Lucian. Cu toate astea, domnule, nu m-aş putea referi la dânsul ca la tatăl meu; regret, dar mi-e imposibil! Nu mi-l pot imagina altfel, decât ca fiind „dom’ director”, cum îl ştiu, aşa că n-am să-i spun altfel.
- Dar nu-i corect, băiete, se împotrivi To Kuny.
- Corect sau nu, asta-i situaţia! Din punctul meu de vedere, e suficient de corect. Incorect ar fi faptul că, deşi ştia, a tăcut, în toţi acei ani, mi-a ascuns acest mare adevăr, cu toate că mi-ar fi putut spune. Dacă l-aş fi înţeles sau nu, e o altă problemă; poate m-aş fi străduit... Dar am să vă rog să nu mai discutăm despre dânsul; problema aceasta n-o voi putea lămuri, decât în momentul în care mă voi afla faţă în faţă chiar cu dumnealui, peste... Oricâţi ani vor mai trece până vom ajunge înapoi, pe Terra. Altfel, orice discuţie legată de acest subiect nu-şi are rostul. Iar până atunci, prefer să fiu doar ceea ce sunt, aşa cum ştiu, adică, simplu, tot eu, Enka Lucian, nimic altceva şi nimeni altcineva! Şi aş vrea să încheiem aici pe această temă!
- Cum vrei, băiete! Nu te contrazic, acceptă To Kuny.
- Bun; în cazul acesta putem relua de unde am rămas. Deci, dom’ director m-a asigurat că pe data de 30 mai 2070, la bordul navei „Vulturul”, nu vă aflaţi doar dumneavoastră şi cei doi copii, ci şi o altă persoană, un al patrulea pasager...
- Altă persoană?! Nu se poate, se miră sincer To Kuny. N-a mai fost nimeni altcineva! Cred că Traian s-a înşelat... Deşi, după spusele lui, cine era acea persoană? Despre cine credea Traian că ar putea fi vorba?
- Domnul Pavel Velcescu, afirmă Lucian.
- Pavel?! Nu... Pavel a rămas pe Terra, din câte ştiu eu, se împotrivi domnul Kuny.
- Nu, domnule! N-a rămas, îl contrazise Lucian.
- Pavel?! Nu se poate, comandante! Traian s-a înşelat. Pavel nu putea fi la bordul „Vulturului”. Altfel, cum îţi explici că nu este aici, comandante?!
- Tocmai, că nu-mi explic deloc. Nu pot înţelege ce s-a întâmplat cu dânsul, unde a dispărut?! Pentru că de plecat de pe Terra, e clar că a plecat, însă aici nu a ajuns, conform datelor de pe supercomputer, pe care le-am obţinut...
- Dragul meu, sper că nu ai de gând să susţii că i-aş fi făcut eu ceva lui Pavel, pentru că n-aş fi fost în stare, chiar dacă ştii bine despre mine că sunt un fost puşcăriaş.
- Vă rog, domnule! N-am susţinut că dumneavoastră i-aţi fi făcut ceva anume domnului Pavel... Doar că nu înţeleg de ce n-a mai ajuns aici?!
- Asta nu înţeleg nici eu, comandante! Dacă Pavel a fost vreodată la bordul „Vulturului”, atunci eu cum de nu ştiu?! Nu l-am văzut niciodată de când am plecat de pe Terra! Nu putea să se ascundă, pur şi simplu, în tot timpul acesta...
- Să se ascundă?! rămase dus pe gânduri Lucian.
- Da. N-ar fi avut cum. Şi te rog, comandante, să nu-ţi închipui cumva că eu i-aş fi putut face ceva lui Pavel, pentru a scăpa de el, dacă aş fi ştiut că ar fi fost totuşi la bordul „Vulturului”, pentru că... Nu, n-aş fi putut! Nu sunt răzbunător! Ştiu că n-aş obţine nimic astfel. În plus, Pavel mi-a fost prieten mult timp. Îl cunosc destul de bine. Ştiu că, de fapt, nu e deloc un tip rău, cum vrea să lase impresia, deci... Nu înţeleg!
- Domnule... Cred că ştiu...
- Ce anume ştii, comandante?
- Cum ar fi putut sta Pavel ascuns în toţi aceşti ani, afirmă Luci. Şi atunci, probabil că n-a păţit nimic şi că este totuşi, încă aici!
- Poftim?! Ce vrei să spui? îl fixă To Kuny cu ochii săi mici, albaştri.
- Păi... Dom’ director mi-a arătat schiţele navei sale, în detaliu. Mi-a spus şi faptul că „Vulturul” dispunea de nişte pasaje secrete, pe care mi le-a şi arătat, pe schiţe, evident; altfel n-avea cum...
- „Vulturul”?! Pasaje secrete?! repetă nedumerit To Kuny. Nu ştiam...
- Da, pasaje secrete... Presupunând că Pavel ştia de existenţa acestora, se putea ascunde acolo pe tot parcursul călătoriei spre Proxima.
- Un moment, îl întrerupse To. Cum putea Pavel să ştie de existenţa acelor pasaje, iar eu nu?!
- Păi, ar fi putut, dacă ar fi găsit schiţele lui dom’ director. Era suficient să arunce o singură privire şi şi-ar fi dat imediat seama, presupuse Lucian.
- Pasaje secrete... repetă To Kuny, îngândurat.
- Da. De altfel, chiar şi „Pacifis” dispune de existenţa unor asemenea pasaje secrete.
- Poftim?! interveni uimită Lia. „Pacifis”?!
- Da, recunoscu Lucian. „Pacifis”; chiar de un sistem foarte dezvoltat de asemenea pasaje.
- Ca să vezi! Şi eu habar n-aveam, replică Lia, ca un fel de reproş la adresa lui.
- Doar eu ştiam de existenţa lor; plus Alex, Nis şi dom’ director. Dacă vrei, am să ţi le arăt şi ţie, cât de curând.
- Păi, poţi să fii convins că vreau şi că o să mi le arăţi, cât mai curând, îl asigură Lia, ca de obicei, foarte curioasă.
- Deci, comandante... Vrei să spui că e posibil ca Pavel să fie aici, pe Proxima? reluă domnul Kuny.
- Da, domnule. Foarte posibil chiar, afirmă Lucian.
- Bine... Să presupunem că ar fi posibil. Însă cum ar fi putut scăpa neobservat şi de aparatura locală? Şi încă atâţia ani...
- Nu ştiu cum; nu-mi dau seama, replică încurcat Lucian. Dar poate ar fi reuşit, dacă ar fi suficient de isteţ.
- Pavel?! E chiar foarte isteţ.
- Şi atunci, vedeţi?! N-ar fi imposibil, presupuse Lucian.
- Poate... rămase dus pe gânduri domnul To Kuny. Pavel, aici?! Oare ce caută? Şi ce are de gând? De ce ar sta ascuns? Şi când are de gând să-şi facă totuşi apariţia?! Nu pricep...
- Nici eu, domnule... Victor. Eu doar m-am simţit dator să vă anunţ ceea ce mi-am adus aminte. De la... dom’ director!
- Ai făcut foarte bine, dragul meu. Chiar foarte bine.
- Mă bucur că gândiţi astfel. Şi totuşi, cum rămâne cu ceilalţi colegi ai mei? Credeţi că le-aţi putea spune şi lor totul?
- Ah, deci, ne-am întors de unde am început... replică To Kuny îngândurat. Comandante, dacă ţi-aş cere şi ţie să păstrezi totuşi secretul, consideri că ţi-aş cere prea mult?!
- Păi... Da, domnule, afirmă Lucian, după o clipă de ezitare. Cu siguranţă mi-aţi cere prea mult, pentru că... Cred că ei au totuşi dreptul să afle, nu le putem ascunde, mai ales eu... Le-am promis, de la bun început, că nu voi avea secrete faţă de ei, niciodată. Nu, n-aş putea! Clar, nu! În nici un caz!
- Te rog, comandante! Încearcă să mă înţelegi!
- Pot încerca, domnule, însă nu vă garantez că voi şi reuşi acest lucru. Chiar nu are rost să ascundeţi adevărul! Şi faţă de cine?! Să vedem, cine n-ar ştii... Sunt doar câţiva; îi numărăm pe degete: Alex, Stela, Nis şi Mihai. Patru persoane, domnule... Atât! De ce le-am ascunde lor acest lucru? De ce v-ar deranja pe dumneavoastră reacţia lor? Deşi vă garantez că nu vă vor judeca nici ei, vor fi înţelegători... Eu îi cunosc şi ştiu prea bine acest lucru.
- Comandante... Dacă le vom spune adevărul, vor ieşi la iveală unele amănunte din trecut, cu care nu mă mândresc deloc. Aşa este, au rămas doar ei patru, care nu cunosc adevărul în ceea ce mă priveşte. Dar ce-ar crede ei despre mine, aflând aceste amănunte?
- Domnule, dacă eu am fost capabil să pricep că sunteţi nevinovat pentru ceea ce s-a întâmplat în trecutul dumneavoastră, sunt convins că şi ceilalţi patru vor pricepe acest lucru.
- Tu, comandante?! Tu ai înţeles, pentru că Traian ţi-a spus. Şi presupun că a fost destul de convingător. În privinţa celorlalţi... Nu mă îndoiesc de capacitatea lor de a înţelege, însă... Nu putem şti cum vor reacţiona. Nu putem şti cum va gândi fiecare. Şi nu vreau să fiu rejudecat pentru nişte fapte pe care nici măcar nu le-am comis. Ştiu că poate n-a fost corect cum am procedat, pentru că am fugit, dar...
- Domnule, nu vă vor judeca deloc, cel puţin nu greşit! Vă asigur eu! Vă garantez în numele lor. Sunt toţi foarte înţelegători. Şi buni... Deci, nu aveţi de ce să vă temeţi, în această privinţă.
- Şi totuşi, comandante... Din anumite motive, prefer să fiu cunoscut drept ceea ce sunt acum, adică, To Kuny, un locuitor al Proximei, ba chiar conducătorul acestei planete, nu drept Victor Preda, cel de pe Terra... Lasă-mă pe mine să decid când să dezvălui întregul adevăr, în faţa tuturor; am acest drept. Deocamdată, am să te rog din nou, la nevoie, chiar de mai multe ori, să nu le spui totuşi...
- Dar... Nu pot! Nu pot, domnule! Mi-e imposibil! Aş vrea, dar... Nu le pot ascunde un asemenea adevăr. Sincer, nu-mi pot permite! V-aş ruga să mă înţelegeţi şi pe mine. Să înţelegeţi situaţia în care sunt pus faţă de ei. În calitate de comandant al misiunii, eu însumi le-am cerut, încă de la bun început, doar vreo câteva chestii esenţiale, pentru reuşita misiunii noastre. Printre acestea se număra şi a nu avea secrete unul faţă de altul! Deci, cum aş putea ca tocmai eu să... Nu, e imposibil! Nu mă pot transforma într-un mincinos, faţă de ei. Ar fi un sacrificiu mult prea mare.
- Te înţeleg foarte bine, comandante! Însă şi eu te-aş ruga să mă înţelegi pe mine. Şi să-mi dai posibilitatea să le spun eu însumi tuturor, în felul meu, atunci când voi considera că este necesar şi când într-adevăr voi fi pregătit. Nu mi se pare că-ţi cer prea mult şi consider că este destul de corect ceea ce ţi-am spus.
- Da, domnule, aveţi dreptate. Este foarte corect ceea ce mi-aţi spus acum. Însă vă întreb când anume s-ar putea întâmpla acest lucru? Când veţi considera că veţi fi pregătit să vorbiţi?
- Nu ştiu, nu ţi-aş putea răspunde acum la această întrebare. Destul de curând, sper...
- Curând, domnule? S-ar putea ca acest curând să fie înainte ca „Pacifis” să părăsească suprafaţa Proximei?
- Mă abţin de la a stabili o dată anume. Deci, nu-ţi pot promite nimic, recunoscu To Kuny.
- Păi, vedeţi, tocmai de aceea, vă avertizez... Dacă dumneavoastră nu intenţionaţi să spuneţi nimic în acest sens, în cursul zilelor următoare, atunci mă voi vedea nevoit să le spun chiar eu totul, foarte probabil, la următoarea noastră şedinţă de la bordul navei. Atât vă las la dispoziţie. Şi n-am să prelungesc termenul!
- Îmi dai, deci, un ultimatum?! Şi... Vei fi dispus să le spui şi despre domnul director? Anume, că ţi-e tată?! încercă domnul Kuny să-l pună în încurcătură.
- Da, domnule. La nevoie, le voi spune şi acest amănunt. Pentru că-mi place să fiu întotdeauna sincer cu ei, să n-am nimic de ascuns, ca ei să nu aibă niciodată, la rândul lor, ce să-mi reproşeze.
- Destul de corect, comandante, remarcă To Kuny. Însă atunci va trebui să le spui şi altceva, pentru că n-ai aflat încă totul.
- Altceva?! se miră Lucian.
- Da, comandante. Altceva. Iar acest lucru îl va afecta foarte mult, în special pe ginerele meu.
- Pe... Mihăiţă? La el vă referiţi?
- Exact! Chiar la el.
- Ce vrei să spui, tăticule? Ce legătură ar avea Mihai cu toate astea? i se adresă din apropiere Lia, la fel de nedumerită ca şi Lucian.
Lucian reţinu căldura cu care Lia rostea cuvântul „tăticule”, deşi încă i se părea ciudat să o audă pe colega lui adresându-i-se astfel domnului To Kuny. Îi plăcea însă afecţiunea sinceră faţă de tatăl ei, ce reieşea clar din glasul ei, din modul în care i se adresa. Pentru o clipă, Lucian o privi trecător, zâmbindu-i admirativ. Îi părea bine că era şi ea prezentă acolo, în acea încăpere şi asista la discuţie.
- Păi, e vorba despre Pavel, pentru că, presupun că le vei spune şi despre Pavel, comandante...
- Bineînţeles, domnule! De moment ce le voi spune totuşi ceva, atunci le voi spune totul, întreg adevărul! Nu fragmente!
- Foarte bine! Aşa şi trebuie, aprecie To. Însă atunci va trebui să-i explici colegului tău, Mihai, campionul, că de fapt, Pavel Velcescu este... tatăl lui!
La auzul acestei afirmaţii, Lucian rămase interzis, fără replică. Dar chiar şi Lia îşi privea tatăl întrebător.
- Poftim?! îndrăzni totuşi Lucian să reia întrebările. Cum adică?! Nu înţeleg...
- Adică, dragul meu, ca şi în cazul tău sau al fiicei mele, Lia, aici de faţă, tot aşa şi-n cazul colegului vostru, Mihai, tatăl lui nu este cel pe care-l considera el că ar fi, adică domnul Ristea Emilian, ci, de fapt, chiar Pavel. Pavel Velcescu!
- Oh, nu... oftă Lucian. Ce de încurcături!
- Ca să vezi, comandante... Ce de coincidenţe, replică domnul Kuny.
- Off... oftă din nou Lucian, îngândurat. Nu... Nu se poate! De ce trebuie să fie atât de complicat?!
- Deci, dragul meu, tot mai ai de gând să le spui totul? îl întrebă To Kuny.
- Da, domnule, afirmă Lucian. Indiferent cât de complicat ar fi, rămân la părerea potrivit căreia ei trebuie să afle totul, cât mai curând posibil. După cum v-am spus, de preferinţă, la următoarea noastră şedinţă de la bordul navei „Pacifis”. Ar fi mult mai bine să vorbiţi dumneavoastră până atunci, să spuneţi totul, din proprie iniţiativă.
- Şi dacă eu insist, cerându-ţi să nu le spui totuşi nimic, nu încă? Şi să-mi permiţi să o fac eu însumi, după cum ţi-am spus, în felul meu, când voi considera de cuviinţă că voi putea, însă nu atât de curând, ar fi posibil?
- Nu, domnule, nu se poate, se arătă Lucian de neclintit.
- Luci, te rog... interveni Lia. Ştiu cât de greu îţi va fi, dar te rog să-i facem pe plac tatălui meu. Deci, să fie aşa cum vrea tata!
- Lia?! se miră el, privind-o nedumerit. Nu, te rog, nu-mi face asta! Nu-mi cere aşa ceva! Nici măcar tu!
- Şi eu te rog, Luci, insistă ea, în favoarea tatălui ei.
- Dar, nu-i corect... începu Lucian o idee, pe care, privind-o, nu reuşi s-o termine. Ştii foarte bine că nu te pot refuza!
- Tocmai de aceea insist; să-i facem pe plac tatălui meu!
- Îţi închipui ce-mi ceri?! privi el deznădăjduit spre ea.
- Da, ştiu foarte bine, afirmă Lia. Te rog, Luci... Insist.
- Uff... Nu-i bine! Deloc! Dar... Fie. Se pare că aţi câştigat, domnule. Nu le voi spune nimic în acest sens colegilor mei, până în momentul în care o veţi face chiar dumneavoastră, personal, promise, cu mare greutate, Lucian.
- Adevărat?! tresări To Kuny. Mulţumesc, comandante!
- Nu-mi mulţumiţi mie, domnule! Dacă ar fi după mine, le-aş spune totuşi, totul, cât mai curând, fără ezitare. După cum afirmasem, de preferinţă la următoarea noastră şedinţă de la bordul navei. Deci, mulţumiţi-i fiicei dumneavoastră; aveţi în ea un aliat puternic, căruia nu mă pot împotrivi, chiar dacă aş vrea. Are o influenţă deosebită asupra mea şi se pare că ştie deja acest lucru, chiar foarte bine.
- Deci, pot fi sigur că nu vei spune absolut nimic, nici unuia dintre colegii tăi?! păru domnul Kuny nu foarte convins de acest amănunt.
- Da, domnule! Puteţi fi liniştit. Vă dau cuvântul meu în acest sens! Cu toate că nu-mi convine, îl asigură Lucian, cu seriozitate în glas. Iar Lia ştie ce înseamnă cuvântul meu.
- Aşa e, tati, îl aprobă Lia. Poţi fi liniştit în privinţa lui. Are... Cel puţin cuvânt!
- Poftim?! replică, zâmbind, Lucian. Am; cel puţin cuvânt?! Mulţumesc, Lia... Aşa mă prezinţi tu tatălui tău?!
- N-o certa pe fiica mea, comandante, îi luă To Kuny apărarea.
- Nu vă faceţi griji, domnule. N-o cert! N-aş putea să o cert, nici dacă aş vrea, zâmbi el.
- Bine, foarte bine, aprecie, mulţumit de rezultatul discuţiei, To Kuny.
- Şi atunci pot fi şi eu la fel de sigur că nici dumneavoastră nu le veţi spune nimic colegilor mei despre dom’ director; tatăl meu...
- Bineînţeles, comandante! Şi tu poţi conta pe cuvântul meu. Ca şi tine, am; cel puţin cuvânt... Întreab-o pe fiica mea!
- Aşa-i, Luci! Şi tati are; cel puţin cuvânt, surâse Lia.
- Da... Înţeleg... Foarte bine, domnule! Atunci ne vom retrage, e destul de târziu.
- Nu, Luci! Nu încă, îl opri Lia, amintindu-i: Mai e ceva de zis. Ai uitat deja?!
- Ce anume?! privi el nedumerit spre ea, fiindcă, într-adevăr, uitase.
- Păi, uitucule... Cât de aiurit poţi fi?! începu Lia, apoi i se adresă domnului Kuny: Ştii, tati, Luci s-a hotărât ca începând de acum să rămână în oraş. Deci, ar avea nevoie de o cameră liberă.
- Ah, da?! Serios, comandante?!
- Păi... începu încurcat acesta. Da... De fapt, eu nu doream, însă tot fiica dumneavoastră m-a convins să accept, în cele din urmă. Iar eu, evident, n-am putut-o refuza.
- Foarte bine a făcut, spuse To Kuny, bucuros. În cazul ăsta, să mergem, să-ţi arăt noua ta cameră, comandante! Vii şi tu, draga mea?
- Da, tati, vin... spuse Lia.
Porniră, deci, toţi trei spre ieşirea din biroul domnului To Kuny, conducătorul Proximei, alias Preda Victor, tatăl Liei...