*97. Ultimele dezvăluiri.

Nici nu ajunseră bine afară, că Lucian, după cum îi era obiceiul, o îmbrăţişă şi o sărută.
- Luci, te rog... îi şopti ea sugestiv.
- Lia, parcă suntem prieteni acum, îi aminti el.
- Ştiu, dar...
- Înţeleg, o întrerupse el, întristându-se şi o lăsă liberă, însă îi reproşă: Încă te temi de mine, în ciuda faptului că mi-ai acceptat prietenia. Şi chiar dacă ţi-am spus de nenumărate ori că te iubesc. Pentru că te iubesc, din tot sufletul! Nu înţelegi?!
- Luci, te rog... repetă ea scurt.
- Mă rogi?! Ce?! Nu te înţeleg, Lia... Parcă doar ce am stabilit că totuşi, de fapt şi tu mă iubeşti, într-un fel. Mă întreb doar, cum?! Oare, cum?! De ce te temi de mine, Lia? Ce ţi se pare atât de ciudat la mine? Sunt chiar atât de rău, încât să-ţi provoc această teamă, deşi ştii că te iubesc, de atâta timp?! Şi tu pe mine...
- Nu, nu eşti deloc rău, şopti ea.
- Şi atunci?! Care-i totuşi problema? De ce nu-mi spui? De ce nu ai încredere în mine? Preferi să ai încă secrete faţă de mine? Sau e din cauza chestiei cu Don Juan...
- Te rog, nu insista...
- Să nu insist?! Am să încerc, mormăi el nemulţumit. Atunci, să-ţi povestesc în continuare ce-am început. Sau nu mai vrei?
- Să-mi povesteşti?! se miră ea. Cum să nu vreau? Dar, cum, adică n-ai terminat?!
- Nu. Nu încă. Sunt departe de a fi încheiat povestirea. Iar ceea ce urmează e chiar mai important decât ceea ce ţi-am spus până acum. Chiar te grăbeşti să ajungi înapoi în oraş?
- Nu.
- Bine. Atunci îţi propun să nu ne îndepărtăm de „Pacifis” încă, iar pentru că aici, pe afară, nu avem unde să stăm, să luăm loc pe treptele navei noastre.
- De acord, acceptă ea.
Şi cum nu se îndepărtaseră de nava albastră, nu le luă prea mult timp până să ajungă în dreptul treptelor, unde se aşezară din nou.
- Deci, ce-ar mai fi de spus? îl întrebă Lia, pentru a-l determina să înceapă odată să povestească şi restul, deşi, până în acel moment nu aflase nimic nou de la el; ea ştia deja toate acestea.
- Destul de multe, răspunse Lucian, încercând să-şi aleagă cuvintele cu care să i se adreseze. Nu ştiu cum să-ţi spun, pentru că ceea ce urmează e destul de şocant, deci...
- Spune direct, orice ar fi, îl îndemnă ea.
- Bine, acceptă el. Deci, îţi vorbeam despre cei doi copii, Ly şi Nick.
- Chiar... îl întrerupse Lia. Nu mi-ai spus de unde i-a luat domnul Kuny pe aceşti doi copii, care nu sunt ai dânsului.
- Tocmai asta e! De unde anume i-a luat. De la o familie, evident... Lia, numele real al lui Nick este Viorel, iar Ly este de fapt, Lucia.
- Ştiu, mi-ai mai spus acest amănunt.
- Da, dar ceea ce nu ţi-am spus încă e că, numele lor de familie nu e deloc Kuny, ci... Stancu, afirmă Lucian, rămânând în aşteptarea reacţiei colegei sale.
- Stancu?! repetă ea întrebător. Ce înseamnă asta?
- Că nu e doar o coincidenţă, o potrivire de nume, ci că ei sunt fraţii tăi, tatăl lor fiind domnul Virgil Stancu, cel pe care tu-l considerai ca fiind tatăl tău.
- Stai puţin, îl întrerupse ea. Cum adică, îl consideram ca fiind tatăl meu?
- Pentru că, de fapt, nu este, afirmă Lucian.
- Nu este?!
- Nu, întări Lucian. Tatăl tău e... Preda Victor, adică, To Kuny, spuse el, aşteptând din nou reacţia colegei sale, care, spre surprinderea lui, nu fu deloc aşa cum s-ar fi aşteptat el, pentru că, după câteva clipe de tăcere, Lia replică, deşi emoţionată, foarte firesc:
- Ah, da?! Victor, adică To Kuny, tatăl meu?! Iar Ly şi Nick, de fapt, Lucia şi Viorel, fraţii mei?!
- Da, afirmă Lucian încurcat, deocamdată nedumerit de reacţia ei.
- Foarte bine, surâse ea.
- Foarte bine?! se încruntă el, bănuitor. Şi „Ah, da?!” Asta-i tot?!
- Dar ce-ai fi vrut? La ce te-ai fi aşteptat?
- Lia! exclamă Lucian, privind-o cu seriozitate, bănuitor. Ştiai toate astea, nu-i aşa?!
- Păi... Da, ştiam, nu putu ea să-i ascundă acest lucru.
- Deci, ştiai?! Probabil de mult timp, iar mie nu mi-ai spus nimic!
- Luci, te rog, înţelege-mă... E adevărat, am aflat de mult... Şi nu ţi-am spus nimic, pentru că n-am avut încotro, am fost obligată de împrejurări. Adică, ei sunt totuşi familia mea, i-am regăsit după mult timp... Şi cum tata m-a rugat insistent să ţin secret toate acestea, să nu spun nimănui, în cele din urmă, i-am dat ascultare. I-am promis că nu vă voi spune nimic.
- Tatăl tău?! repetă Lucian, îngândurat. Domnul To Kuny?! Conducătorul Proximei... Nu mi-aş fi închipuit niciodată! Şi totuşi, tu ştiai, dar nu mi-ai spus... Nu-ţi face griji, într-un fel, te înţeleg şi te aprob. Însă, doar într-un fel... Mă întreb oare dacă şi blondina ştie ceva?
- Maria?! Da, ştie şi ea, recunoscu Lia. Pentru că Nick i-a spus. Totul, cu lux de amănunte, atât cât ştie el, de la tata.
- Îmi imaginam... Deci şi blonda... Şi nici ea nu mi-a spus nimic, în tot acest timp.
- Luci, în cazul ei... începu Lia o idee.
- O înţeleg foarte bine, o întrerupse Lucian. Şi nu o condamn deloc. Nick e soţul ei, se înţeleg de minune şi le stă foarte bine împreună. Ei doi formează un cuplu reuşit şi nu am de gând să mă pun deloc între ei, să stric relaţia lor, în vreun fel sau altul... Deci, având în vedere faptul că Nick ţi-e frate, atunci, blondina noastră ţi-e cumnată?! Aşa-i?
- Da, îl aprobă Lia, zâmbind.
- Şi Mihăiţă, campionul... Şi el îţi este cumnat, pentru că Ly e sora ta, adăugă Lucian.
- Da, însă mă îndoiesc că el ar ştii ceva în acest sens; nu cred că Ly i-a spus între timp.
- Deci, sora ta e mai secretoasă, ca şi tine, de altfel... Iar prenumele ei e atât de apropiat de al meu; Lucia... De abia acum înţeleg de ce atât ea, cât şi fratele ei au avut o reacţie pe care atunci am considerat-o cel puţin bizară, când mi-au auzit pentru prima oară numele... Probabil că au făcut şi ei legătura, imediat.
- Probabil, îl aprobă Lia.
- Deci, ca să vezi... Eşti, de fapt, membră a familiei Kuny... Nu mi-aş fi închipuit niciodată că ai putea fi rudă cu ei. Că tatăl tău ar putea fi chiar domnul To Kuny, conducătorul acestei planete... Deşi, dacă-ţi aminteşti, la început, într-un timp, parcă ţi-am spus că ai semăna cu dânsul, de parcă aţi fi tată şi fiică.
- Da, îmi amintesc!
- Nu mi-aş fi imaginat că aş fi putut avea totuşi, dreptate!
- Dar ai avut, îl completă ea. Ai spiritul observaţiei... Dar tu îţi aminteşti că tot atunci ţi-am spus că semeni cu domnul director?
- Da, îmi amintesc... Ca de obicei, ne necăjeam unul pe altul, ne tachinam. Însă, iată că, spre deosebire de tine, s-a adeverit că ceea ce am spus eu era totuşi real. Şi n-aş putea spune acelaşi lucru despre cele presupuse de tine.
- De unde ştii că n-ar putea fi adevărat? replică ea, întrebător. În locul tău, n-aş fi atât de sigură.
- Poftim?! Ce vrei să spui? o privi el fix, întrebător, gândul purtându-l la discuţia dintre mama lui şi dom’ director, din data de 10 ianuarie, acest an, la ziua dânsei...
- Nimic.
- Ştii cumva ceva sigur în acest sens? insistă Lucian.
- Nu, negă ea. Încercam doar să te pun în încurcătură.
- Aşa, deci... Domnişoara Kuny încearcă să mă pună în încurcătură, i se adresă el astfel colegei sale.
- Luci, te rog...
- Ce-i, ai de gând să spui că nu eşti „domnişoara Kuny”?!
- Nu, n-am de gând să neg, dar... Nu încerca să mă enervezi!
- Să te enervez?! Tot eu?! Prea bine, se miră el. Nu vreau să te enervez! Şi totuşi, m-ai lăsat să-ţi povestesc toate astea, atâta timp, deşi tu le ştiai deja... Spune-mi acum, cine ar trebui să se enerveze, oare?!
- Probabil că tu...
- Probabil, doar?! Bine, probabil... Pentru că totuşi, n-am de gând să mă enervez! Deşi, tot probabil, aş avea suficiente motive. Ca să vezi însă, tot mai sunt înţelegător; şi răbdător... Aş mai avea însă, o mică nelămurire.
- Care ar fi aceea?
- N-am înţeles încă până acum ce anume s-a întâmplat cu al patrulea pasager al „Vulturului”.
- Al patrulea?! se miră Lia. Nu există un al patrulea! Care al patrulea?
- Păi, al patrulea! Pentru că există, afirmă Lucian. Dom’ director mi-a spus, destul de clar, că n-a plecat doar Victor împreună cu cei doi copii, ci şi Pavel.
- Pavel?! repetă Lia uimită. Pavel Velcescu?
- Da, Pavel Velcescu, întări Lucian. Pavel a plecat împreună cu ei atunci, însă, după cum am aflat de la supercomputer, aici au ajuns doar trei. E foarte clar cine... Şi atunci, ce s-a întâmplat cu Pavel, pe parcurs?
- Nu, nu se poate, se împotrivi Lia. E o greşeală! Cred că domnul director s-a înşelat. Domnul Velcescu n-a plecat cu „Vulturul” atunci. Tata mi-a spus destul de clar. N-a fost nimeni altcineva, decât el, cu fraţii mei la bordul „Vulturului”. Nimeni altcineva, repetă Lia. Domnul Pavel Velcescu a rămas pe Terra, probabil, la Institut.
- Nu, se împotrivi, la rândul său, Lucian. Nu cred că dom’ director s-ar fi înşelat... A plecat şi Pavel cu ei!
- Nu se poate! Tata nu m-ar fi minţit!
- Nici n-am susţinut că tatăl tău te-ar fi minţit! Doar că nu ştiu ce s-a întâmplat cu Pavel pe parcurs... Pentru că nici dom’ director nu m-ar fi minţit.
- Da, poate că nu te-ar fi minţit... presupuse Lia, ştiind sigur cine era directorul Institutului faţă de Lucian.
- Deci, domnişoară Kuny, cred că e cazul să stăm de vorbă cu tatăl tău, la modul cel mai serios posibil, propuse Lucian.
- Acum?! se miră Lia.
- Da! Exact, chiar acum! Nu-i încă foarte târziu. Trebuie să ne lămurim...
- Luci, să nu-l deranjăm!
- Păi, cred că e cazul să-l deranjăm totuşi, de data asta, insistă el. Dacă nu vrei să mergi cu mine la dânsul acum, nu-i nici o problemă; mă duc şi singur!
- De acord, acceptă Lia în cele din urmă, ridicându-se de pe trepte. Vrei să mergem la tata, acum? N-am nimic împotrivă, să ştii!
- Nici eu, replică Lucian, ridicându-se şi el de pe trepte.
- Atunci... Hai, îl zori ea.
- Stai, o opri însă el, justificând: Înainte de a porni, încă mai am ceva de spus.
- Încă mai ai?! se miră ea. N-ai terminat cu noutăţile?!
- Noutăţile cele vechi... o completă el, surâzător. Nu, n-am terminat. Dar de data asta, chiar e ceva mai nou. Sau poate că nu... se contrazise el, apropiindu-se de colega lui, pe care o cuprinse din nou în braţe. Deci, domnişoară Kuny...
- Luci, te rog... începu ea.
- Lasă, nu mă mai ruga atât, o întrerupse el. Ştiu, încă te mai temi de mine... Ai oare şi motive?!
- Motive?! replică ea încurcată, ridicându-şi privirea albastră spre el.
Întâlnindu-i însă privirea lui cea ageră, pătrunzătoare, cât şi chipul lui plăcut, îşi plecă de îndată, uşor, capul.
- Aşa, fereşte-te de mine, remarcă el imediat, zâmbind acru. Vezi, ai grijă, nu cumva să te mănânc! Doar sunt monstrul cel mai rău, nu?!
- Tu, monstru?! Zău, Luci... repetă ea. Nu. Nici gând!
- Atunci, ascultă-mă, te rog! Ştiu că în final, deşi cu greu, mi-ai acceptat totuşi prietenia. Iar dacă nu aş fi găsit jurnalul tău şi n-aş fi rupt de acolo cele câteva foi, nu cred că până acum aş fi aflat de la tine că mă iubeşti; mă îndoiesc că tu mi-ai fi spus acest lucru. Cu toate astea, am de gând să-ţi cer ceva.
Lia tresări emoţionată. „Ce are de gând?” se întrebă ea, şoptindu-i:
- Spune-mi...
- Lia... Te iubesc! Foarte mult! Nu ştiu cât de important consideri tu acest amănunt, dar... Nu mă pot mulţumi doar cu prietenia ta, pentru că... Nu, nu pot! Aş vrea puţin mai mult de atât. Dacă se poate... Nu-ţi face însă griji, spre deosebire de fratele tău, am mai multă răbdare, nu mă grăbesc atât de mult, deci, nu intenţionez încă să-ţi cer mâna în căsătorie, deşi recunosc că mi-aş dori acest lucru, însă nu e cazul, deocamdată. Adică, doar ce mi-ai acceptat prietenia şi... Nu! Ar fi prea curând, aşa că am să mă mulţumesc cu mai puţin. Şi pentru că nu demult mi-ai spus că sunt demodat, ca o relicvă din antichitate şi deci, îmi plac obiceiurile învechite, am să te întreb dacă vrei să fii nu doar prietena mea, ci şi... Logodnica mea?!
Lia îl privi uimită, neştiind ce-ar putea răspunde. Nu se aştepta la o asemenea cerere din partea lui. Era foarte emoţionată, inima bătându-i repede de tot, mai-mai să-i spargă pieptul.
- Logodnica ta?! rosti ea într-un târziu, abia şoptit, cu glasul sugrumat de emoţie. Luci, nu ştiu ce să-ţi răspund... M-ai luat prin surprindere. De aceea te-aş ruga să-mi laşi timp de gândire.
- Timp?! Ce nevoie mai ai de timp?
- Pentru a cântări mai bine ce răspuns să-ţi dau. Acum, pe loc, nu ţi-aş putea spune nimic concret.
- Timp?! repetă el. De cât timp crezi că ai avea nevoie?
- Cred că mâine, de dimineaţă, ţi-aş putea răspunde la această întrebare.
- Mâine?! De ce mâine şi nu acum?
- Luci, te rog... Îmi trebuie un scurt răgaz.
- Lia, nu înţeleg... Ce nevoie mai ai de acest timp, de răgaz?! Doar mă cunoşti atât de bine, mai bine chiar decât mine însumi... Ai avut suficient timp, de când am plecat de pe Terra, pentru a mă cunoaşte, pentru a-ţi da seama cum sunt. Şi m-ai văzut în toate ipostazele posibile: vesel, trist, bun, rău, furios, blând, exigent, indulgent, dur sau nu, ba chiar şi beat, ceva foarte rar întâlnit la mine... Şi nu numai astfel; acum mă vezi îndrăgostit, de tine, deşi, de fapt, aşa eram mereu, îndrăgostit de tine, cel puţin din momentul în care te-am cunoscut, dar nu m-am manifestat nicicum, până acum, pentru că nu mi-ai permis tu, prin comportamentul tău agresiv faţă de mine şi prin refuzurile tale repetate... Deci, presupun că mă cunoşti, suficient de bine, pentru a-mi putea da un răspuns, în acest sens.
- Aşa e, ai dreptate, dar... Nu mă aşteptam la o asemenea propunere din partea ta; m-ai luat pe nepregătite, n-aş şti ce să-ţi răspund acum... Sunt derutată.
- Nu te aşteptai?! Te rog, Lia... Ar fi trebuit să te aştepţi totuşi la aşa ceva din partea mea, de când ţi-am declarat că te iubesc, iar asta s-a întâmplat cu câteva luni în urmă, la începutul lui martie, imediat după ziua mea, deci... În plus, acum ţi-am găsit jurnalul şi... La naiba! Nici nu mai ştiu să mă exprim! Nu vorbesc coerent, de parcă aş fi un elev corigent la limba română...
- Te rog, Luci! Doar până dimineaţă... Sunt câteva ore, atât.
- Până dimineaţă?! repetă el îngândurat. Bine, acceptă în cele din urmă. Sunt dispus să aştept și până dimineaţă. De moment ce am putut aştepta timp de opt ani, presupun că o să pot rezista vreo câteva ore în plus...
- Mulţumesc, şopti ea.
- Nu-mi mulţumi, pentru că nu-mi face plăcere să-ţi acord acest răgaz. Aceste câteva ore mi se vor părea mai lungi decât toţi cei opt ani adunaţi la un loc. Mi se vor părea interminabile şi chinuitoare.
- Poate, dar nu vor fi interminabile. Iar la sfârşitul lor vei avea totuşi un răspuns, s-ar putea chiar, favorabil ţie.
- Lia, nu-mi da speranţe false, te rog...
- Nu sunt false, Luci! Dacă ai insista să primeşti acum un răspuns, foarte probabil că va fi un refuz, pe când, dacă aştepţi până dimineaţă, şansele ca acest refuz să se transforme într-o acceptare sunt foarte mari. Deci, cum crezi că ar fi mai bine?
- Ţi-am spus; am luat deja o decizie. Deci, aştept, repetă el, deşi această decizie părea a-l întrista.
- Te rog, Luci, nu fi trist! Oricum, sunt deja prietena ta, iar acest lucru nu se va schimba, indiferent de răspunsul pe care-l vei primi, rosti ea în cele din urmă, punâdu-şi sfioasă braţele delicate pe umerii lui. Te iubesc, Luci... îi şopti ea, înălţându-se spre el şi sărutându-l uşor, abia atingându-i buzele. Dar... adăugă ea mai apoi şi îşi retrase rapid braţele de pe umerii lui, temătoare, de parcă s-ar fi speriat ea însăşi de gestul ei anterior.
- Mă iubeşti... Dar... repetă el încet, parcă ameţit de gestul ei de mai înainte. Iarăşi te împiedici de acel „dar”?! Nu poţi scăpa de el?
- Aş vrea să pot, însă... Nu e din cauza ta, doar că... rosti ea încurcată, oprindu-se de fiecare dată.
- Lia, nu mai începe explicaţii pe care nu mi le poţi da, o întrerupse el. Mi le vei da, atunci când te vei simţi în stare; vreodată, sper... Deocamdată, mă mulţumesc şi cu atât, deşi... La naiba, mă înnebuneşti! Complet!
- Îmi pare rău. Nu vreau să te înnebunesc, doar sunt psihiatru...
- Nu-ţi face griji în privinţa asta. Oricum, eu te iubesc, spre deosebire de tine, fără nici un „dar”, din tot sufletul meu, îi zâmbi el. Şi de fapt, aş avea şi eu un „dar”, de altă natură. Darul meu constă într-un inel de logodnă, poate nu foarte valoros, dar... Uite, încep ca tine! Mă molipsesc de la tine... spuse el, căutând în buzunar cutiuţa cu inelul. Ah, nu se poate... M-am schimbat de atâtea ori... Se pare că n-am inelul la mine. Ce aiurit pot fi! A rămas într-un alt costum, în navă. Mă duc chiar acum să-l iau şi...
- Luci, nu, nu-i nevoie, îl întrerupse ea.
- De ce? Mă refuzi, totuşi? Din nou?
- Nu, nu te refuz! Dar nici nu te accept, deci, nu e nevoie de nici un inel acum. Ţi-am cerut timp de gândire, până dimineaţă, iar tu mi l-ai acordat, deci, poţi aduce dimineaţă inelul; să-l ai la tine, pregătit.
- Ai dreptate, oftă el. Dimineaţă...
- Acum, te-aş ruga eu ceva pe tine.
- Tu?! se miră el.
- Da, dacă se poate, replică ea.
- Bineînţeles că se poate, afirmă el. Ştii bine că aş fi în stare să fac orice mi-ai cere, pentru că ai o influenţă uimitoare asupra mea. Aş muta şi munţii de la locul lor, dacă mi-ai cere... I-aş duce pe aceştia de aici, de pe Proxima, acasă, la noi, pe Terra, sau invers; pe aceia de acolo – aici... Deci, spune! o invită el.
- Să muţi munţii din locul lor?! De pe Proxima pe Terra; şi invers?! repetă Lia, surâzând amuzată. Nu, nu ţi-aş cere aşa ceva, însă tot despre o mutare este vorba. Luci, cred că ar fi cazul să te muţi şi tu în oraş acum, să nu rămâi la bordul navei; mai sunt doar câteva luni până la plecare...
- Să... Mă mut?! Eu? În oraş?! Cum aşa? Şi Spotty? Ce se va întâmpla cu el? Nu poate rămâne în oraş, cu mine, pentru că nu poate mânca în restaurantele din oraş...
- De moment ce Spot se înţelege foarte bine cu roboţii, poate rămâne cu ei, la bordul „Pacifis”-ului, fără probleme. Sunt sigură că roboţii vor avea grijă de el şi nu-i va lipsi absolut nimic.
- Da, dar... Am să-i lipsesc eu! Şi el mie. Doar e căţelul meu, de la voi... În special, de la tine! E cadoul meu...
- Păi, oricum îl vei putea vedea zilnic, ori de câte ori vei dori. Te vei putea duce în navă, îl poţi lua cu tine în oraş...
- Să mă mut, în oraş?! se strâmbă el, a nemulţumire. Nu ştiu, nu mă încântă deloc ideea asta. După atâta timp, doar la bordul „Pacifis”-ului...
- Tocmai, prea mult timp, petrecut doar acolo. Luci, te rog... insistă ea, privindu-l într-un mod absolut irezistibil.
- Ce-mi faci?! Mă zăpăceşti! Nu mă privi astfel! Ştii bine că nu te pot refuza.
- Tocmai de aceea insist! Te rog, Luci... repetă ea.
- Bine, acceptă el, în cele din urmă. Am să mă mut în oraş. Deşi... Nu-mi vine să cred că tocmai am spus chestia asta!
- Deci, vei veni şi tu în oraş? îi ceru ea o confirmare.
- Da, întări el, parcă fără voia lui. Deşi... Nu ştiu de ce accept, nu-mi dau seama ce m-a apucat, mie nu-mi convine deloc, eu n-aş vrea... Serios! Nu vreau! Nu vreau să mă mut din navă şi să vin în oraş! Nu!
- Mulţumesc, rosti ea zâmbitoare şi pe neaşteptate, se ridică din nou spre el, îl îmbrăţişă timid şi-l sărută uşor, pe buze, fugitiv, în semn de mulţumire, şoptindu-i: Te iubesc, Luci!
- Uau... exclamă el, surprins. Atunci, merită acceptul meu. Aş putea chiar să mă obişnuiesc cu asta, se referi el la faptul că ea îl săruta, fie doar şi timid, fugitiv şi-i rostea şoptit „Te iubesc, Luci!”
- Deci, vei veni totuşi în oraş? repetă ea temătoare întrebarea, fără a fi convinsă că el acceptase totuşi.
- Da, voi veni. Începând din această seară, dacă vrei. Doar aşa am spus. Iar dacă am spus aşa, aşa rămâne!
- Foarte bine. Mai ales că de asta depinde şi dacă vei primi sau nu un răspuns dimineaţă sau ce răspuns vei primi.
- Ce vrei să spui?
- Că dacă n-ai fi acceptat să te muţi în oraş, mi-aş fi putut schimba brusc părerea şi ţi-aş fi putut da un răspuns la întrebarea ta chiar acum, pe loc, însă nu unul favorabil ţie; te-aş fi refuzat.
- Deci, îmi pui şi condiţii, remarcă Lucian.
- Dacă pot, da, recunoscu Lia.
- Dacă poţi?! repetă el. Ei bine, se pare că poţi. Acum însă, hai să mergem la tatăl tău, până nu se face într-adevăr prea târziu, propuse Lucian.
- Luci, te asigur că tata nu va fi deloc surprins că-l vizitez, indiferent de oră...
- Înţeleg. Deci, obişnuieşti să-l vizitezi destul de des, indiferent de oră... presupuse el.
- Exact, îl aprobă ea.
- În schimb, va fi surprins când mă va vedea pe mine la ora asta.
- Probabil... Şi-i vom spune tatălui meu că ai acceptat să rămâi în oraş, ca să-ţi arate camera în care vei fi repartizat.
- O cameră în oraş?! Camera mea...? Bine; de acord, doar am acceptat; nu dau înapoi. Deci, îi vom spune. Orice doreşti tu, acceptă Lucian.
Apoi amândoi porniră spre marele oraş artificial...