*86. Pictorul.

Seara, după despărţirea de cei doi fraţi Kelso, reveniră toţi trei la bordul navei, Lucian presupunând că îşi vor găsi colegii tot acolo. Şi nu se înşelase; un avion oprit în dreptul „Pacifis”-ului semnifica faptul că Nick şi Ly începuseră probabil să-şi aducă unule lucruri personale din oraş, pentru rezervele lor. Pe putea principală se aflau Alex şi Nis, doar ei doi, pentru că lunganul schimbase rapid cablul globului de sticlă, doar nu era o operaţiune dificilă, care să necesite un timp îndelungat. Stela şi Mihai încă erau în cabinetul medical, reparând aparatura defectă, Maria asista la amenajarea rezervei soţului ei, Nick... Toţi erau ocupaţi. Bucuros să-l revadă pe lungan, Spot, sub privirea atentă a stăpânului său, şeful, căpătă totuşi de la Nis vreo câteva bomboane delicioase, pe care i le „cerşi” insistent, întinzându-i sugestiv lăbuţa.
Astfel trecu o nouă zi, joi, 27 martie 2092, la finele căreia informaticianul Mihai, cu ajutorul doctoriţei, reuşise să repare tot ceea ce stricase Spot în cabinetul medical, cât şi computerul său, pe care îl şi îmbunătăţise considerabil, făcând întregul sistem mult mai performant, iar Nick şi Ly se aleseseră cu rezerve proprii la bordul navei albastre, pe care deja le şi amenajaseră, cât de cât. Foarte probabil că-şi vor mai aduce destule lucruri personale în cursul zilelor următoare. Lucian le promise că luni, la 10.00, când se vor strânge iarăşi toţi, rezervele celor doi fraţi Kuny vor avea iniţialele lor pe uşi. În plus, Spot devenise, incontestabil, un veritabil dalmaţian, înzestrat cu petele de rigoare, ba încă una distinctivă, chiar pe unul dintre ochişorii lui albaştri, care devenise astfel maro. Colegii plecară târziu de la bordul navei albastre, aproape de miezul nopţii, cu avionul pe care Ly şi Nick îl lăsaseră în apropierea corpului metalic al „Pacifis”-ului.
Vineri, 28 martie 2092, nu se mai petrecu nimic deosebit, care să diferenţieze această zi faţă de celelalte. Iar weekendul nu anunţa nici acesta că s-ar petrece ceva care să aducă vreo noutate pe parcursul celor două zile. Era deja duminică, 20 martie 2092. La ora 12.00, la amiază, Lia se afla încă în camera ei din oraşul artificial, învârtindu-se fără folos de colo-colo, negăsindu-şi nici o ocupaţie, mai mult sau mai puţin utilă sau măcar plăcută. Cu Sid Kelso în mod clar nu se mai întâlnea, deloc, în afară de acele întâlniri la care acum participau şi Luci, cât şi Sonya. Ar fi plecat prin oraş, să se plimbe, însă de una singură, nu avea nici un rost. Nu înţelegea de ce Lucian nu o vizitase absolut deloc în acest weekend. Nu-i spusese că nu ar veni, deci, ea presupusese că-şi vor petrece împreună acest nou weekend, ca şi altădată, împreună cu năstuşnicul căţeluş, acum pătat, nu complet alb. Ar fi fost mult mai interesant, decât aşa, singură absolut. În final, plictisită de atâta singurătate, hotărî să meargă până în navă, să vadă ce se întâmplase cu colegul ei, comandantul, de nu venise deloc s-o viziteze în decursul acestui weekend. La un moment dat, se gândi chiar că s-ar fi putut întâmpla iarăşi ceva rău, însă alungă de îndată acest gând neplăcut din minte.
Porni spre nava albastră, unde ajunse în jurul orei 13.00. Pe puntea principală nu se afla nimeni. Nici roboţi, nici căţeluş, nici Lucian. La fel se întâmpla şi la bucătărie, în rezervele lor, cabinetul medical sau laboratorul cu plante al blondei. Nedumerită, Lia nu ştia ce să creadă sau unde să caute. Peste tot era ordine, curăţenie, linişte desăvârşită şi la fel de pustiu ca în oraşul aritificial, sau de parcă s-ar fi aflat pe suprafaţa tăcută a planetei albe, nu la bordul navei albastre. Pe culoarul cu rezerve, se opri în dreptul celor alese de Ly şi Nick drept rezervele lor şi admiră iniţialele ce stăluceau pe uşile respective, K.N. şi K.L. Deci, Lucian se ţinuse de cuvânt în acest sens şi ataşase iniţialele pe uşile rezervelor celor doi fraţi Kuny. La ora 13.30, Lia reveni pe puntea principală, hotărând să aştepte cel mult o oră, iar dacă în acest interval nu va catadicsi să apară nici unul dintre cei ce ar trebui să fie prezenţi la bordul navei, să se întoarcă înapoi în oraşul artificial, în camera ei, deşi nu avea deloc chef să-şi petreacă singură întreaga zi de duminică. Spre norocul ei însă, după vreo 5-10 minute apăru căţelul, acum pătat, nu doar alb complet. Zărind-o, se îndreptă bucuros spre ea, dând, ca de obicei, din codiţă.
- Ah, aici erai, năzdrăvane, exclamă Lia, gândindu-se că dacă dalmaţianul era la bordul navei, foarte probabil că şi Luci tot pe acolo era. Unde ţi-ai ascuns stăpânul? întrebă ea, însă, evident, nu primi nici un răspuns. Ia, să-ţi mai văd ocişorii! Pătatule, zâmbi Lia, privindu-l cu atenţie, categorisindu-l printr-un singur cuvânt, mângâindu-l cu blândeţe.
Căţelul se lăsă dezmierdat de ea, doar îi făcea o plăcere deosebită să fie atât de mult băgat în seamă, în centrul atenţiei, iar la un moment dat, se aşeză în faţa Liei, întinzându-i sugestiv lăbuţa, insistent. Lia îl privi încurcată:
- Scuze, Spot! Nu... Ce faci?! Mă confunzi, drăguţule... Eu nu sunt Nis, n-am bombonele să-ţi dau, drept răsplată... Fie! Hai, noroc, zâmbi ea, strângând laba căţelului, care i-o întinse de îndată pe cealaltă. Ah, şmechere... Vrei să dăm noroc şi cu asta?! Bine... Hai, noroc, repetă Lia, strângând cealaltă lăbuţă a dalmaţianului. Şi acum ce-ai vrea să primeşti ca recompensă? Doar ce ţi-am spus că n-am bomboane! Dar hai cu mine până la bucătărie, poate găsim pe acolo ceva bun pentru tine. Hai, Spotty! Vino cu mine, îl chemă ea, iar căţelul o urmă fără ezitare.
La bucătărie, Lia căută ceva, pe care să i-l poată da căţelului drept recompensă că-i întinsese lăbuţa, apoi, când găsi ceva potrivit, îi puse într-un castronel, iar dalmaţianul mâncă tot, fără a protesta. După care Lia se jucă cu Spot pe puntea principală câtva timp, până aproape de ora 14.30, când apăru Robby, ca de nicăieri. Văzând robotul, Spot se strecură uşor pe lângă el şi dispăru, fără a scânci.
- Salut, Robby, i se adresă Lia robotului.
- Domnişoară Lia... Sunteţi de mult aici?
- De aproximativ o oră, două... Nu ştii pe unde-i Luci? A plecat cumva, fără căţel?
- Nu, n-a părăsit nava, nici ieri, nici azi. Urmaţi-mă, domnişoară! Am să vă conduc la el, spuse robotul, pornind spre culoarul ce ducea spre rezervele lor, dar nu se opri în dreptul nici uneia.
Ajunşi la capătul culoarului, porniră pe un alt culoar, lateral, mai îngust.
- Aici este, spuse Robby, oprindu-se în dreptul unei uşi, pe la jumătatea culoarului respectiv. A stat şi ieri închis aici, aproape toată ziua. Iar astăzi, este cam de multişor acolo.
- Şi ce face el acolo?
- Nu ştiu. Nici eu, nici Felix. N-am verificat.
- Cum aşa?! Păi şi l-aţi lăsat să stea închis acolo, fără să aflaţi ce anume face?
- Da. Ne-a spus să nu-l deranjăm. Şi am considerat că nu există motive de îngrijorare, sau pentru care să nu putem avea încredere în el. Nu ştim ce-o face acolo, însă nu e pentru prima oară când intră aici, în această încăpere şi stă destul de mult închis în interiorul ei.
- Nu, zău?! Şi a lăsat căţelul singur, nesupravegheat? Nu-i e teamă că va face cine ştie ce năzbâtii?
- Nu-i chiar aşa! Nu-l neglijează niciodată pe Spot. I-a dat de mâncare de dimineaţă. Apoi, ne-a pus în vedere să avem noi grijă de Spot, să nu facă cine ştie ce prostii, fără ca el să ne observe. Aşa că îl urmărim îndeaproape, fără ştirea lui. Şi nu-i dăm noi voie să facă năzbâtii. În caz de necesitate, Lucian ne-a spus să-l anunţăm.
- Ah, pricep... Deci, acum Felix e cu Spot?
- Da, întocmai, aprobă Robby.
- Hmm... Deci, îl supravegheaţi îndeaproape pe Spotic, să nu facă prostii, dar pe stăpânul său cine-l supraveghează, din aceleaşi motive?!
- Nu, chiar nu-i nevoie să-l supraveghem pe domnul comandant; să nu-i spuneţi că i-am zis astfel, vă rog, domnişoară!
- Nici o problemă, n-am de gând să te dau de gol, Robby! Bine... Acum, voi intra, să văd ce face Luci aici.
- N-ar trebui să-l anunţ, înainte?
- Nu, se împotrivi Lia. Vreau să-l iau prin surprindere. Şi nu-ţi fie teamă! N-o să-l las să te certe, pentru că mi-ai spus unde este. Deci, nu-ţi va face teorie pe tema asta.
Cum se deschise uşa, Lia intră fără a cere voie, iar robotul se retrase. De cum intră, Lia îl zări pe colegul ei, care într-adevăr se afla acolo; însă el n-o observase pe ea. Lia-şi roti privirea albastră, spre a cerceta încăperea în care intrase, de a cărei existenţă nu avusese habar până în acel moment. Părea un atelier de pictură, pentru că era ticsită cu tablouri, dintre care unele erau frumoase, ba chiar foarte reuşite, tablouri pe care ea nu le văzuse până atunci. De unde apăruseră oare toate acele picturi? Aceasta era întrebarea pe care şi-o punea Lia în minte. Privind însă spre Lucian, găsi de îndată şi răspunsul căutat, căci în mijlocul încăperii, el, ca un veritabil pictor, era ocupat cu îmbinarea culorilor pe pânza din faţa lui, fixată bine pe şevalet, astfel încât să obţină ceva care să semene cu un tablou. Câteva clipe, Lia îl privi tăcută, practic neştiind ce ar putea spune.
- Salut, maestre, îşi anunţă ea prezenţa într-un târziu. Ce faci aici?
- Lia?! tresări el, întorcându-şi capul pentru o clipă în direcţia ei. Cum ai ajuns aici? Nu ştiai de această încăpere...
- Da, ai tăinuit-o bine... Robby m-a condus, dar să nu-l cerţi din cauza asta. I-am promis că nu-i vei face teorie pe această temă.
- Hmm... Bine. N-am de gând să-l cert, deşi i-am spus clar că nu vreau să fiu deranjat, replică el, continuând să picteze.
- Ah... Deci, te deranjez, trase ea concluzia.
- Nu... Absolut deloc! Tu, nu, niciodată, negă el categoric. Doar că... Sunt puţin ocupat.
- Da, văd... Deci, pictezi.
- Încerc măcar.
- Ca să vezi... Şi eu nu ştiam nimic de această preocupare a ta. Nu mi-ai spus niciodată că te pricepi.
- Păi... Nu mă pricep chiar aşa de bine, se bâlbâi el. Decât puţin. E doar un hobby, cu care încerc să-mi umplu timpul, din când în când. Ca să nu mă plictisesc.
- Aha... Un hobby, repetă ea încântată, privind în jurul e,i tăcută. Tu ai pictat toate tablourile astea? întrebă ea, iar el încuviinţă scurt. Când ai avut oare timp?
- Timp... Timp am avut destul, din belşug, zâmbi el. De inspiraţie am dus lipsă uneori.
- Tu ai timp pentru toate... Mă întreb cum reuşeşti să le faci faţă, să le îmbini pe toate, atât de bine. Să vedem, ce am aflat până acum despre tine: Matematician, comandant, bucătar, pictor, croitor, un bun dansator... Ce altceva? Nu-mi amintesc! Te pricepi la atât de multe!
- Nu mă lăuda! Te rog... Nu-mi place! Fac ce pot, aşa cum mă pricep.
- Păi, poţi fi sigur că te pricepi, teribil de bine, spuse ea, admirând cu atenţie câteva din pânzele pictate de Lucian. Şi nu te laud deloc, doar ştii că nici mie nu-mi place. Dar tablourile astea chiar sunt frumoase, aprecie ea, privind încântată spre picturile expuse acolo. Şi ce pictezi acum? se interesă ea, apropiindu-se de el, pentru a observa mai bine pânza la care lucra el în acel moment.
- Hmm... Încercam să fac ceva pentru domnul To Kuny.
- Ah, asta vrei să-i oferi dânsului? O pictură?
- Da. De ce? Crezi că ar fi nepotrivit?
- Nu, deloc. Adică, nu ştiu. Dar cred că tatălui... Ăăă... Tatălui lui Nick îi va plăcea, se bâlbâi Lia, fiind gata să spună „tatălui meu”, însă se corectase la timp. Sau cel puţin va aprecia gestul.
- Aşa sper şi eu, spuse Lucian, fără a înţelege greşeala din exprimarea Liei, pe care o sesizase imediat. De abia ieri mi-a venit ideea asta şi m-am apucat de tabloul ăsta. Dar nu ştiu dacă voi reuşi să-l termin la timp. Din cauza asta n-am venit, nici ieri, nici azi, în oraş. M-ai aşteptat cumva?
- Sincer?! Da, recunoscu ea. Nu m-ai anunţat că nu vei veni, îi reproşă ea blând.
- Scuză-mă, te rog, cred că am neglijat. Eram preocupat...
- Nici o problemă. Doar e pentru o cauză nobilă. Deci, înţeleg! Şi acum pricep şi cum ai reuşit cu tortul pentru Ly, să-i redai atât de bine chipul, ei şi campionului, pe tortul de ziua ei... Ştii, mi-a spus că a fost impresionată de acel tort şi din cauza asta te-a ales pe tine ca partener de dans, la melodia destinată exclusiv ei şi nu pe Mihai, cum ar fi fost de aşteptat.
- Ah... Serios?! Nu ştiam, surâse el. Mă bucur să aflu că i-a plăcut. Asta mi-a fost şi intenţia. Dar tot nu vrea să redevină la sentimentele iniţiale.
- Ştiu. Îi e greu, dar, probabil, vreodată, va trece şi peste faza asta. Şi am observat că ai pus iniţialele lor pe uşile rezervelor pe care şi le-au ales, Nick şi Ly.
- Da, desigur. Doar aşa le-am promis.
- Se vor bucura mult când vor vedea... Totuşi, ce pictezi acum, aici?
- Nu-ţi dai seama?! Poate că nu, nu e destul de clar încă, însă doream să reprezint o imagine de la noi, din oraş, adică, de acasă, de pe Terra, nu din acest oraş, de aici. Însă, nu ştiu... Poate greşesc. Poate ar trebui să pictez altceva; asta s-ar putea să nu-i placă!
- Nu, Luci! Cred că e foarte bine aşa, îşi dădu ea părerea. Eu zic că o să-i placă, foarte mult chiar. Dar o să reuşeşti să-l termini la timp?
- O să mă străduiesc. La nevoie, o să rămân întreaga noapte aici. Pentru că vreau să-l termin la timp. Ah, de mi-ar fi venit mai demult ideea asta... N-aş mai fi fost în criză de timp!
- Îmi place determinarea ta, dar nu te obosi prea mult. Şi îţi urez succes! Pentru că vei avea nevoie. Aş putea vedea picturile tale?
- Dacă ai putea?! Ăăă... Mda; ai putea, desigur, se bâlbâi Lucian, încurcat.
- Cred că ar fi mai bine să le văd altădată, să nu te deranjez acum.
- Păi... Poate ar fi mai bine, o aprobă el.
- Acum o să plec, să te las să lucrezi în linişte. Însă mai am doar câteva întrebări, îl anunţă ea.
- Spune, te rog, o invită Lucian, fără a se opri din pictat.
- Dacă-l termini, o să i-l oferi aşa cum e acum, doar pânza, sau ai de gând să-i pui şi o ramă? îi puse Lia o primă întrebare.
- Nu ştiu. Nu m-am gândit. Rămâne de văzut...
- Iar dacă intenţionezi să-l înrămezi, de unde o să iei rama potrivită? continuă Lia cu întrebările.
- Ah, rama... Ăsta-i lucrul cel mai puţin important acum, răspunse el. Probabil că o să găsesc ceva potrivit. Dacă nu, o să improvizez. Mai întâi de toate însă, trebuie să termin de pictat!
- Aşa e. Şi căţelul?
- Ce-i cu el?! Robby şi Felix se ocupă de el, aşa le-am pus în vedere. Iar dacă vor avea probleme cu el, o să-mi spună, explică Lucian.
- Bine, Luci. Atunci, pa! Şi spor la treabă!
- Mersi, îi răspunse el.
Lia părăsi încăperea, iar Lucian rămase să-şi vadă de pictură. Şi avea destul de mult de lucru, dacă dorea să termine la timp, dar şi să fie ceva frumos, deosebit, iar acestea erau în acel moment obiectivele lui principale. Lia reveni pe puntea principală şi mai rămase cu căţelul, jucându-se cu el.
Când să plece însă, se gândi că ar fi bine să-l ia şi pe Spot cu ea în oraş, să-l plimbe, să nu-l lase singur acolo, la bordul navei, să se plictisească, micuţul. Nu-l mai deranjă pe Luci, însă îi anunţă pe cei doi roboţi de intenţia ei, apoi plecă, împreună cu dalmaţianul, în jurul orei 17.00. Aşa nu era nici ea singură, nici căţelul. Îl aduse totuşi înapoi, la bordul navei, seara, după ora 20.30. Mai rămase cu Spot câtva, până după ora 21.00, apoi, constatând că Lucian nu părăsise încă atelierul de pictură, unde probabil continua să picteze, ea plecă spre oraş, lăsând din nou căţelul în grija celor doi roboţi, din apropiere...
Astfel se încheie această zi, duminică, 30 martie 2092, iar odată cu ea, ultimul weekend al lunii martie...