*85. Pete şi „buline”. Noile rezerve.

Prima zi a acestui weekend, sâmbătă, 22 martie 2092, trecu pentru Lucian într-un mod pe care oricare dintre colegii săi l-ar fi considerat tare neplăcut şi total nepotrivit pentru un weekend. Pentru că Lucian rămase întreaga zi la bordul navei sale albastre, continuându-şi activitatea începută zilele trecute, de curăţenie generală la bordul navei. Evident, el nu considera acest lucru o neplăcere şi îşi vedea liniştit de treabă, pe care reuşi să o sfârşească, doar cu ajutorul roboţilor, după miezul nopţii. Important era faptul că terminase, în sfârşit, iar interiorul „Pacifis”-ului arăta din nou aşa cum trebuia să arate, adică sclipind de curăţenie.
Prin urmare, ziua următoare, duminică, 23 martie 2092, Lucian putu pleca în oraş, împreună cu căţelul său, Spot, pentru a petrece împreună cu Lia această ultimă zi a weekendului, ceea ce constituia şi pentru căţeluş o mare bucurie, fiindcă nu părăsise de multişor interiorul navei albastre, iar o plimbare în aer liber era oricând binevenită, chiar şi pentru un dalmaţian neastâmpărat. Astfel trecu acest weekend, fără a aduce nimic deosebit odată cu trecerea sa.
La fel de monotone trecură şi primele zile ale săptămânii următoare, ca într-un ritual ce trebuia respectat. Lucian, Spot şi Lia se întâlniră zilnic cu cei doi fraţi Kelso, Sonya şi Sid, la aceeaşi oră 14.00, în acelaşi loc. Chiar şi dalmaţianul învăţase deja traseul.
Joi, 27 martie 2092, părea a fi o zi ca toate celelalte, care nu ar ieşi din tiparul obişnuit. Lucian se trezise, ca de obicei, devreme, găsindu-şi repede o ocupaţie utilă. Apoi, urma să se trezească Spot, iar după ce-şi primea porţia de dimineaţă, nu le rămânea decât să pornească spre oraşul artificial, pentru a ajunge la ora 10.00 în oraş, desigur, la Lia. Ca de obicei, Lucian era din timp pregătit, doar căţelul, puturos, se trezi după ora 09.00, servindu-şi masa de dimineaţă, pe care stăpânul său nu uitase să i-o pregătească. Dar când erau gata de plecare, chiar înainte de a părăsi interiorul navei albastre, Lucian observă un amănunt şi se răzgândi. Deci, spre nedumerirea căţeluşului, care-l privea insistent, nu porniră spre oraşul artificial, ci rămaseră la bordul navei.
- Lia... auzi ea în minitransmiţător glasul lui Lucian, în jurul orei 09.30.
- Da, răspunse ea simplu, rămânând în aşteptare.
- Te-ai trezit?
- Bineînţeles. Doar vorbesc cu tine.
- Atunci, ascultă-mă... Ştiu că-i aproape 10.00 şi că la ora asta ar fi trebuit să vin la tine, dar a intervenit ceva între timp şi nu voi ajunge.
- Ah, pricep... Nu poţi veni şi ai preferat să mă anunţi, ca să nu aştept degeaba. Foarte bine!
- Da, însă nu e vorba numai de atât. În plus, am să te rog să vii tu la bordul navei albastre, cât de repede poţi ajunge.
- Poftim?! Să vin eu?! Sincer, n-am nici un chef de o asemenea deplasare. Mai bine ne întâlnim direct la ora 14.00, în oraş, cu cei doi fraţi Kelso.
- Da, ne vom întâlni şi cu ei, însă acum trebuie să vii în navă!
- Nu, refuză ea. Regret, dar chiar n-am de gând. Şi nu pricep... De ce-aş veni?
- Chiar că nu pricepi, însă am să te lămuresc de îndată. Nu te chem doar pe tine, ci pe toţi ceilalţi colegi ai noştri, explică el pe scurt.
- Ah, pe toţi, se dumiri Lia. Zău, Luci... De ce? E ceva atât de important?
- Sigur este!
- Nu suferă amânare?
- Nici gând!
- Celorlalţi n-o să le placă chestia asta.
- Nu-mi pasă! O să le placă după aceea, când vor ajunge aici.
- De ce spui că o să le placă? deveni ea curioasă.
- Vei vedea, nu-i oferi el detalii. N-am timp să intru-n amănunte acum. Trebuie să-i anunţ şi pe ceilalţi, nu doar pe tine.
- Bine. Atunci, poţi conta pe mine. Voi veni, totuşi, spuse ea.
- Încearcă să ajungi înainte de ora 10.30, o sfătui el.
- Voi încerca, replică ea, încheind astfel convorbirea.
Rând pe rând, până la ora 10.00, Lucian reuşi să-i anunţe pe toţi de această nouă „şedinţă” neaşteptată de la bordul navei albastre. Şi toţi ştiau că deşi era joi, nu era una dintre acele zile în care aveau într-adevăr şedinţă. În final, Lucian reuşi să-i convingă pe toţi să vină, deşi iniţial nu păreau a fi de acord, nu le convenea ideea, dar cedară în favoarea comandantului lor, la insistenţele acestuia. Şi chiar sosiră toţi înainte de ora 10.30, deşi nu se arătau deloc foarte încântaţi de această convocare neaşteptată.
- De ce ne-ai chemat de data asta, frumosule? îi ceru Stela motivul pentru care „frumosul” îi deranjase.
- Puţină răbdare, le ceru el. Veţi afla imediat. Şi nu mai adoptaţi figurile astea de martiri, pentru că nu e deloc vorba de ceva neplăcut.
- Ai putea fi mai explicit? spuse tot Stela.
- Da, imediat, zâmbi el.
- Ai terminat curăţenia? întrebă blonda.
- Bineînţeles. De mult. Aşa că, nu vă faceţi griji, nu v-am chemat pentru a vă cere ajutorul în acest domeniu; oricum nu vi l-aş fi cerut. Şi nici pentru a vă arăta că aş fi fost conştiincios şi am terminat de pus totul la punct între timp, pentru că şi aşa nu vă interesează pe voi acest amănunt.
- Şi atunci? insistă Stela.
- Uff... oftă Mihai prelung. Între timp, dacă tot sunt aici, am să repar computerul, le aduse el la cunoştinţă celorlalţi, apucându-se de treabă.
- Ai reuşit să faci piesa de schimb, campionule? îl iscodi Lucian.
- Da, în sfârşit, am reuşit, afirmă campionul. Ce-i drept, am întârziat puţin, dar sper că n-o să-mi reproşezi nimic în acest sens.
- Fii fără teamă, îl asigură Lucian. Fiind vorba de computerul tău, normal că n-o să-ţi reproşez nimic. Nici n-aveam de gând!
- Dar să ne spui odată de ce ne-ai convocat pe toţi aici ai de gând, frumosule?
- Da, doctore! Asta chiar am de gând!
- E ceva atât de important, Luci? Nu puteam veni altădată? păru nemulţumită blonda.
- Mie mi se pare ceva important. Dacă voi veţi avea o altă opinie, îmi cer anticipat iertare de la voi că v-am făcut să veniţi până aici pentru o nimica toată.
- Păi şi ne spui odată motivul pentru care ne-ai convocat aici sau nu? insistă de data aceasta blonda.
- Sigur. Motivul pentru care v-am convocat se află pe aici, pe puntea principală. Chiar nu aţi observat până acum?
- Nu, negară ei, cu indiferenţă.
- Priviţi cu atenţie, îi sfătui Lucian. Poate veţi observa totuşi şi vă veţi da seama singuri.
Pentru câteva clipe, toţi cercetară cu atenţie aspectul punţii principale, însă nu zăriră nimic deosebit. De altfel, nici nu ştiau asupra ce să-şi oprească privirea.
- Ştii ce, frumosule?! Nu avem deloc chef de ghicitorile tale, îi spuse Stela.
- Atunci... Bine. Credeam doar că poate vă veţi da şi singuri seama. Dar dacă nu... replică Lucian, aplecându-se uşor. Unde-o fi?! Era pe aici până acum.
- Pentru căţel ne-ai chemat? îşi dădu imediat blonda seama.
- Da, pentru el, recunoscu Lucian. Spot! Spot! Vino aici, îl strigă Lucian de vreo câteva ori, rămânând apoi în aşteptare.
- Ei, bine, unde-i? Nu cumva face alte nebunii? presupuse Stela.
- Sper că nu, spuse Lucian, amintindu-şi ce se întâmplase joia trecută, după şedinţă.
De data asta însă, căţelul apăru la scurt timp după ce fusese strigat. Văzându-i pe toţi pe puntea principală, se bucură şi începu să dea puternic din codiţă. Măcar dacă nu plecaseră nicăieri, cel puţin veniseră toţi ceilalţi în navă şi tot era mai bine.
- Ah, deci, pe aici erai, puşlama mică?! îl „certă” blonda cu blândeţe. Ai mai scormonit pământul florilor mele, nebunatic mic? Ştii, Luci, puţin mai târziu, dacă tot sunt aici, am să merg să verific laboratorul.
- Eşti invitata mea!
- Şi eu am să verific cabinetul medical, frumosule, îl anunţă Stela.
- N-ai decât, doctore!
- Şi eu, adăugă Lia. Rezerva mea.
- Foarte bine! Nu veţi găsi nimic în neregulă de data asta, le asigură Lucian, fiind convins că totul era în ordine.
- Şi... Mihai, după ce termini cu computerul ăla, crezi că mă poţi ajuta cu aparatura medicală defectă, să vedem ce putem face? întrebă Stela.
- Da, desigur. Imediat ce o să termin aici şi nici nu mai am mult de lucru, o aprobă Mihai.
- Bine. Perfect, aprecie Stela. Acum însă... Ce-i cu căţelul, frumosule?!
- Cum?! N-aţi remarcat încă? se miră Lucian.
- Ce-ar trebui să obsevăm? păru nedumerită blonda.
- Ce se întâmplă cu voi?! Unde vă e spiritul observaţiei? Plecat cu sorcova?! replică Lucian, în loc de vreo lămurire.
- Nu mai face pe misteriosul cu noi, frumosule, îl sfătui Stela.
- Nu fac deloc pe misteriosul, cu nimeni, rosti cu seriozitate Lucian. Priviţi-l cu mai multă atenţie şi dacă nici acum nu veţi observa nimic deosebit la el, am să vă spun clar despre ce este vorba.
La îndemnul comandantului, ceilalţi, mai puţin campionul, care încă se ocupa de computer, luară seama la micul căţeluş, însă tot nu zăriră nimic deosebit. Iar în acest caz, după un timp, Lucian se pregăti să le spună despre ce era vorba. Însă tocmai când să înceapă, se văzu întrerupt de Lia, care observase ceva, ca o umbră, o părere, încă greu de distins, pe spatele dalmaţianului:
- Stai puţin... Cred că mi-am dat seama de ce ne-ai chemat! Spune-mi, Luci, Spot e curat? Adică, e de curând spălat?
- Absolut, afirmă el categoric.
- Atunci... Asta este, exclamă ea, după ce primi confirmarea în privinţa curăţeniei blăniţei căţelului. Să nu-mi spui că deja au început să-i apară...
- Pete?! o completară câţiva dintre colegi, privind cu mai multă atenţie spre dalmaţian.
- Ba da! Exact, confirmă Lucian bănuiala celorlalţi. În sfârşit, după o mie de ani, v-aţi dat şi voi seama! Afurisitul ăsta mic s-a pricopsit cu câteva pete de toată frumuseţea!
- Cum?! Pete?! repetară ceilalţi, apropiindu-se mai mult de căţeluş, strângându-se în jurul acestuia.
- Am auzit cumva bine sau nu? spuse şi Mihai, care abandonase computerul demontat, încă în stadiu de lucru, apropiindu-se curios de Spot, pentru a zări şi el „marele eveniment”. Năzdrăvanul ăsta mic are deja pete?
- Da, mă, puştiule! Chiar are câteva, zâmbi din apropiere Alex, care, prin lentilele noilor perechi de ocelari, zări foarte clar petele dalmaţianului.
- Deci, asta doream să vă spun, sau mai exact să vă arăt. Şi de asta v-am chemat aici, pentru că am considerat că e ceva important. Dacă voi credeţi că am greşit, încă odată îmi cer iertare de la voi, că v-am deranjat degeaba.
- Nu, ce tot spui?! îl „certă” blonda. Cum o să ne deranjezi degeaba?
- Chiar aşa! Bineînţeles că e ceva important, o aprobă Mihai.
- Ai făcut foarte bine că ne-ai chemat, frumosule, îl lăudă şi doamna doctor. Ne-am fi supărat dacă nu ne anunţai, să ştii.
- Atunci, mă bucur că nu v-am dat motive de supărare, surâse comandantul.
- Dar chiar, Luci, când ai observat prima lui pată?! se interesă Maria. Trebuia să ne anunţi atunci, imediat!
- Uşurel, blondino, o domoli Lucian. Chiar aşa am şi făcut; v-am anunţat imediat ce am zărit prima lui pată, iar acest lucru s-a petrecut de curând. Nu v-aş putea spune când anume, însă cu puţin timp în urmă. Pentru că tocmai mă pregăteam să plec împreună cu el spre oraş, când ceva din fizionomia lui mi-a reţinut atenţia. Ceva părea schimbat la el. Şi chiar era. Avea pete.
- Deci, de fapt, nu ştii cu exactitate când i-au apărut aceste pete? îl iscodi blonda.
- Nu, cu exactitate, nu. Le-am observat puţin mai devreme, dar n-aş putea spune cu siguranţă dacă i-au apărut azi, ieri sau zilele trecute, deşi până azi n-am remarcat nimic la el, de genul petelor.
- Poate ţi-a slăbit şi ţie spiritul observaţiei, frumosule, deşi n-aş crede asta, presupuse Stela.
- Cine ştie?! Poate, replică „frumosul”. Însă, dacă tot e vorba de spiritul observaţiei, ceea ce e şi mai interesant... Uitaţi-vă cu atenţie la petele pe care le are!
La îndemnul lui, se strânseră şi mai mult în jurul căţelului, aplecându-se, sau stând pe „ciuci”, pentru a observa mai bine petele dalmaţianului. Acesta era bucuros că i se acordă atât de multă atenţie şi se lăsa mângâiat când de unul, când de altul, când de mai mulţi deodată, poate chiar de toţi, sau nu... Ce ştia el? Ştia doar că se simţea bine, fiind în centrul atenţiei.
- Priviţi! Are câteva pete pe urechi, se auzi glasul blondinei.
- Şi pe lăbuţele din faţă, adăugă Stela. Şi nu sunt de la pământul florilor tale, blondo!
- Ce vă face să credeţi că are pete doar pe lăbuţele din faţă? Are el câteva şi pe cele din spate, observă Alex petele de pe lăbuţele din spate, mai mult ca o părere.
- Are şi pe spate câteva, spuse campionul.
- Ba are chiar şi pe codiţă una, remarcă lunganul. Una mică; minusculă!
- Şi pe faţă, adăugă Nick, încântat de observaţia făcută.
- Aşa e, îl aprobă Lia. Dar ia priviţi-i ochii! Nu vedeţi nimic deosebit? îi provocă Lia.
- Ochişorii?! se mirară ceilalţi, înghesuindu-se care mai de care să observe mai bine ochii dalmaţianului, pe care ei îi ştiau ca fiind albaştri ca cerul senin, aşa cum îi creaseră ei pe computer, cu ajutorul campionului.
- Măiculiţă... scăpă fără să vrea Mihai o exclamaţie care stârni câteva râsete voioase.
- Nu se poate, replică mai apoi Alex, neîncrezător.
- Tu ai observat chestia asta, Luci? îl întrebă Maria.
- Da, afirmă el. De fapt, acesta a fost primul amănunt care mi-a atras atenţia la el. Când s-a uitat spre mine...
- Ai observat schimbarea, îl completă blonda.
- Exact, o aprobă Lucian. Şi cum era să nu observ că ochiul lui drept devenise dintr-o dată, din albastru, maro?
- Iar celălalt, cel stâng, i-a rămas albastru, remarcă nedumerit Nick. Oare cum de e posibil?
- Simplu, dragul meu. Una dintre pete i s-a suprapus peste ochiul drept, care era albastru, astfel acesta devenind maro, explică blonda.
- Negru şi albastru... rosti Nick îngândurat. Nu ştiam că din această combinaţie rezultă culoarea maro.
- Dar cine crezi că ştia? îl completă Alex.
- Ca să vezi, şefu’, acum căţelul tău chiar e pătat, zise lunganul.
Şeful se mulţumi doar să-i zâmbească lunganului.
- Iar petele de abia au început să-i apară, comentă campionul, întorcându-se spre computerul său, pentru a-l repara complet.
Între timp, ceilalţi încă admirau căţelul şi noile sale pete. Proaspătul „pătat” se apropie de lungan, de care nu se mai temea deloc, datorită înălţimii sale, se aşeză în faţa acestuia şi-i întinse cu subînţeles lăbuţa, de parcă ştia că-n schimbul acestui gest va fi recompensat, numai de către înaltul geograf, cu ceva dulce şi delicios. Şi nu se înşela, pentru că, evident, buzunarele lunganului erau ca de obicei, doldora de bombonele delicioase.
- Ia te uită la el, şmecherul! Va să zică n-ai uitat ce te-am învăţat, remarcă Nis. Noroc, amice, spuse lunganul, în timp ce strânse lăbuţa dalmaţianului, scuturându-i-o uşor, apoi scoase din buzunar recompensa mult aşteptată, o bombonică dulce, pe care i-o oferi căţelului, după ce o despachetă din ambalajul colorat.
- Vezi ce memorie are! remarcă Nick, privind cu drag spre căţeluş.
- Da, văd... răspunse lunganul. Şi se pare că-i place să-mi dea lăbuţa, remarcă Nis, dat fiind că dalmaţianul ridicase din nou lăbuţa spre el.
- Nu, se împotrivi Stela. Eu cred că-i plac mai mult bomboanele tale.
- Nis, să nu-i dai prea multe, îi atrase din apropiere şeful atenţia.
- Nu, şefu’, nu prea multe, îl aprobă lunganul, după ce-i dăduse, după „câteva strângeri de lăbuţă”, vreo 4-5 bombonele, iar dalmaţianul ridicase din nou lăbuţa. Îmi pare rău, Spot, i se adresă Nis căţelului, strângându-i din nou lăbuţa. Noroc, dar... L-ai auzit pe stăpânul tău! Nu pot să-ţi mai dau bomboane, pentru că nu-mi dă voie. Şi ce să-ţi fac? El e şeful meu... Trebuie să-i dau ascultare, explică Nis, dacă avea cui, fiindcă dalmaţianul insista, ridicând când o lăbuţă, când pe cealaltă. Ah, mai vrei una?! şopti Nis, pentru a nu fi auzit de şef. Fie, uite, treacă de la mine! Mai ia una, spuse lunganul, dezvelind o altă bomboană, după ce strânsese laba căţelului. Dar ia aminte: E ultima! Aşa că nu-mi mai cere degeaba alta, pentru că n-o să cedez în faţa ta! Nu vreau să se supere şeful pe mine şi să mă certe, din cauza ta.
Abia reuşi lunganul să scape de „lăbuţele pătatului”, care ar fi făcut aproape orice pentru delicioasele bomboane, de care, aidoma lunganului, nu s-ar fi săturat niciodată, chiar dacă, în general, avea parte numai de bunătăţi. Iar în timp ce Mihăiţă, campionul, îşi vedea de computerul său, Lia, Stela şi Maria porniră să-şi verifice rezerva, cabinetul medical, respectiv laboratorul de plante, iar Ly le însoţi, deci, plecă împreună cu ele. Spot rămase doar în compania lui Alex, care nu avea bomboane sau dulciuri, ca lunganul.
- Drăguţ căţeluş, aprecie Nick.
- Într-adevăr, drăguţ, răspunse zâmbind Lucian, considerând că lui i se adresase Nick.
- Iar acum chiar are pete, pe bune. Ba chiar una pe unul dintre ochi! Deci, un semn distinctiv.
- Asta-l face şi mai deosebit decât cum e, zise Lucian.
- Aşa e, îl aprobă Nick. Pete... Ştii, asta-mi aminteşte de altceva.
- De ce anume? se interesă Lucian.
- De aceste mici buline metalice de pe reverul uniformelor. Ce semnificaţie au?
- Ah, nimic important, răspunse Lucian cu indiferenţă, evitând un răspuns concret, direct.
- N-ai putea fi un pic mai explicit? insistă Nick. Adică, acum, că tot sunt membru al echipajului, aş vrea să aflu unele lucruri.
- Nick, o poţi întreba oricând pe blondă şi-ţi va explica ea.
- Totuşi, te-am întrebat acum, pe tine. Tu nu-mi poţi răspunde? E vreun secret? Aş vrea să mă lămureşti tu, doar eşti comandantul...
- Păi, nu văd de ce... începu Lucian, însă zărind curiozitatea interlocutorului său, se simţi dator să-i ofere o explicaţie cât de cât satisfăcătoare. De fapt, sunt menite să indice într-un fel rolul fiecăruia în cadrul echipajului.
- Aha, pricep... Deci, deoarece tu eşti comandantul, cea mai importantă funcţie din echipaj, ai cele mai multe asemenea bulinuţe, şase la număr, observă Nick.
- Da, cam aşa ceva, mormăi a aprobare Lucian. Iar Mihai, fiind imediat după mine, şeful securităţii, are cinci. Doamna doctor şi Lia, medicul şi consilierul misiunii, au câte patru, iar restul membrilor echipajului, cercetători ştiinţifici, câte trei. Deci, asta ar fi.
- Înţeleg... Şi tot din cauza asta le-ai înlăturat tu de pe reverul uniformei tale, atunci, în timpul celor şase luni de separare, când nu mai doreai să fii comandantul.
- Te rog, nu-mi aminti de acea perioadă, îi ceru Lucian.
- De acord. Însă, de ce eu am doar două asemenea bulinuţe?
- Nick, numărul acestor buline nu contează foarte mult. Nu ele te fac ceea ce eşti. Şi nici nu arată ceea ce ştii.
- Ştiu asta, însă doream doar să aflu de ce totuşi numai două?
- Îmi pare rău. Eu propusesem ca tu şi sora ta să aveţi tot câte trei bulinuţe, la fel ca restul membrilor echipajului nostru, respectiv cercetătorii ştiinţifici; însă ei n-au fost de acord. Au spus că sunteţi începători sau nou-veniţi şi n-ar fi corect. S-au împotrivit inclusiv blonda şi Mihai. Şi n-am avut încotro. Oi fi eu comandantul, însă eram doar unul contra celorlalţi. Iar după cum ştii, minoritatea se supune majorităţii. Însă, după cum ţi-am mai spus, bulinele astea nu au nici o însemnătate. Ele nu reflectă nici personalitatea ta, nici nivelul tău de cunoştinţe, mult ridicat faţă de al nostru. E doar... O banalitate, o formalitate fără rost, menită să determine o diferenţiere inexistentă. Dacă ar fi după mine, nu ar conta dacă n-aş avea nici o asemenea bulină, sau, dimpotrivă, mai multe. Numărul lor nu mă fac cu nimic superior colegilor mei. Şi nici nu sunt ceea ce sunt datorită lor. Deci... Sper să nu te deranjeze faptul că ţi s-au atribuit doar două.
- Nu, chiar deloc, afirmă Nick. Dimpotrivă, fiind într-adevăr novice, mă simt onorat! Chiar şi de-ar fi fost una singură, sau nici una... Mă simt onorat şi de simplul fapt că m-aţi acceptat totuşi în mijlocul echipajului şi mi-aţi dat o uniformă; de fapt, mai multe asemenea uniforme, ca să am de schimb. Deci, oare aş putea avea şi pretenţii?
- Hmm... Da, replică Lucian, zâmbind. După toate câte ai făcut pentru noi, cred că ai tot dreptul la pretenţii, de orice fel. Însă dacă nu te deranjează...
- Nu, nu mă deranjează deloc, îl întrerupse Nick.
- În privinţa surorii tale, sunt convins că nici pe ea nu o deranjează cu nimic numărul acestor bulinuţe.
- Ly?! întrebă Nick, cercetând puntea principală cu privirea, să vadă dacă Ly era sau nu acolo; pentru că ea nu era, zise: Glumeşti?! Să o deranjeze?! Cred că nici măcar n-o interesează acest amănunt. În plus, având în vedere că nu poartă uniforma, mă îndoiesc că ar fi observat vreodată ceva în acest sens, presupuse Nick.
- Ai dreptate! Însă n-o condamn! O înţeleg. Şi pe tine... zâmbi Lucian. Şi nu-ţi face griji, n-am să te uit aşa. Am să propun în curând, la o şedinţă viitoare, ca pentru merite deosebite în cadrul colectivului nostru, pentru că ţi-ai dat interesul să ne ajuţi, mereu, să fii „avansat” în grad sau în funcţie, cu alte cuvinte, să ţi se acorde încă o asemenea bulinuţă, deci, să ai şi tu tot trei.
- Ah, nu, mulţumesc, refuză Nick îngândurat. Nu pentru că nu mi-ar conveni mie sau nu mi-ar plăcea, însă n-ar fi corect faţă de sora mea. Imaginează-ţi numai cum s-ar simţi ea în situaţia aceea. Sau poate că nici n-ar interesa-o. Oricum, pentru a recompensa diferenţa, din nefericire, ei nu i-aţi putea acorda o bulinuţă, să nu se simtă mai prejos decât mine, pentru că ea nu s-a deranjat nici măcar să poarte uniforma primită, măcar o singură dată, la vreo şedinţă, sau cu oricare altă ocazie.
- Ai dreptate, îl aprobă Lucian. Şi atunci, ce propui? Ce rămâne de făcut?
- Nimic altceva, decât să laşi lucrurile aşa cum sunt. La urma urmei, după cum ai spus chiar tu, sunt doar nişte bulinuţe banale... Serios, sunt foarte mulţumit aşa, încercă Nick să-l convingă.
- Bine. Cum doreşti, îi zâmbi Lucian prieteneşte, înţelegător.
- Gata cu computerul, le întrerupse Mihai discuţia despre bulinuţele uniformelor.
- L-ai reparat, campionule? se interesă cel cu „şase buline”, comandantul.
- Da, în sfârşit... Priveşte! spuse Mihai, pornind fără ezitare computerul, care se aprinse de îndată. Vezi?! Acum întreg sistemul este operaţional şi chiar mai performant decât înainte de acest incident, pentru că, odată cu această minusculă piesă nouă, am adus „mici” îmbunătăţiri considerabile întregului sistem al navei. Şi de vreme ce totul este în reţea...
- Bine, bine, îl întrerupse Lucian. Mă bucur că ai reparat computerul şi ai adus îmbunătăţiri întregului sistem, însă scuteşte-mă de aceste amănunte, te rog! Fără detalii! Păstrează-le pentru tine.
- Foarte bine! Cum doreşti, îl aprobă Mihai, oprind din nou computerul, care, în sfârşit, nu mai era deloc defect. Principal e faptul că totul funcţionează la parametrii normali, sau chiar mai ridicaţi decât de obicei, încheie mulţumit de munca sa, informaticianul, şeful securităţii, posesor a „cinci bulinuţe gălbui”.
- Şi totuşi... începu Nick o idee, făcând o pauză, îngândurat; reluă, privind spre comandant: Uite că am o pretenţie.
- Serios?! Spune, îl îndemnă Lucian, nedumerit.
- Păi, comandante...
- De ce-mi vorbeşti astfel? se strâmbă a nemulţumire Lucian.
- Păi, nu asta eşti?! Adică, totuşi, comandantul misiunii; asta semnifică cele şase bulinuţe aurii de pe uniforma ta, replică Nick.
- Da, bine... Lasă asta! Spune-mi odată ce vrei!
- Păi, aş vrea, dacă se poate, să am o rezervă a mea, cu iniţialele mele pe uşă, aici, la bordul navei. Adică, ştiu că o pot utiliza oricând pe a Mariei, dar aş prefera să am una, a mea, la fel ca toţi ceilalţi membrii ai echipajului, ca să mă simt ca făcând cu adevărat parte din echipaj.
- Ah, asta... Sigur, cum să nu?! E chiar o idee bună! Se rezolvă imediat! Chiar acum, dacă vrei! Poţi să-ţi alegi dintre rezervele libere, pe oricare dintre ele.
- Deci, chiar se poate?!
- Bineînţeles, întări Lucian. Mă mir că nu ne-am gândit până acum... Haide!
- Unde?! se miră Nick.
- Cum, unde?! Să-ţi alegi o rezervă.
- Ah... Da, sigur, zise Nick, zâmbind.
Lucian, Nick şi Mihai porniră spre culoarul cu rezerve şi se întâlniră cu fetele, care terminaseră „inspecţia” încăperilor ce fuseseră „devastate” de dalmaţian şi reveniseră cu impresia certă că, într-adevăr, totul era bine pus la punct. Peste tot era curăţenie şi ordine desăvârşită, nimic nu mai amintea de ceea ce se petrecuse în urmă cu o săptămână.
- Gata inspecţia? se interesă Lucian.
- Da, frumosule! Nimic de reproşat. Totul e perfect! Cel puţin în cabinetul medical.
- Şi-n laboratorul meu la fel, Luci! Se vede că ţi-ai dat silinţa! Mersi, surâse blonda.
- Pentru nimic, blondo. Tu nu eşti mulţumită, Lia? o întrebă şi pe ea.
- Ah, ba da, normal. Şi-n rezerva mea e totul în ordine, aprobă ea.
- Şi voi? Încotro? îi privi blonda întrebător.
- Nick tocmai intenţionează să-şi aleagă una dintre rezervele libere, pentru a deveni a lui, explică Lucian.
- Cum aşa, iubitule? Nu-ţi mai convine să stai cu mine?! se miră Maria.
- Nu-i vorba despre asta, dar, fiind membru al echipajului, aş vrea să fiu în rând cu ceilalţi, adică, să am o rezervă care să-mi aparţină mie, în totalitate, replică Nick.
- Ah, da, sigur, mai bine să ai şi o rezervă a ta... Când sunt supărată pe tine, te pot goni în rezerva ta! Iar eu rămân singură, liniştită, în a mea, desigur, surâse Maria.
- Poftim?! se strâmbă Nick.
- Glumeam, iubitule. Deşi, nu se ştie niciodată...
- Blondo, nu-l deruta, te rog, spuse Lucian. Nick, mai ai curaj să-ţi alegi o rezervă pentru tine sau nu?
- Sigur, îmi aleg una. Nu-mi schimb hotărârea.
- Bine, să vedem pe care, spuse comandantul şi îşi continuară drumul.
Trecură de rezervele celor şapte, cele ce aveau deja iniţiale pe uşi. Nick se opri în dreptul unei uşi fără iniţiale.
- Aceasta să fie rezerva mea, decise el. E destul de aproape de a Mariei, deci, e numai bine!
- Eşti sigur, Nick?! Nu vrei să intri să le vezi mai întâi? Adică... Deşi aşa, goale, sunt toate identice, atât ca mărime, cât şi în privinţa mobilierului, destul de sumar în acest stadiu, spuse Lucian.
- Păi, atunci, clar, asta rămâne, nu-şi schimbă Nick hotărârea. Şi vor fi iniţialele numelui meu pe această uşă?!
- Normal. K.N. – mai întâi iniţiala numelui de familie, apoi prenumele. Ne vom ocupa de acest aspect cât de curând. Mâine chiar. Nu-i ceva dificil de rezolvat, rosti comandantul.
- Şi pot să-mi aduc lucruri personale din oraş, orice doresc eu, începând chiar de azi, spre exemplu?
- Bineînţeles, poţi aduce orice doreşti, să-ţi decorezi interiorul. Şi tot ceea ce consideri că ţi-ar fi necesar, în limita spaţiului existent, desigur, explică Lucian.
- Aha... Aş putea intra la tine, dacă-mi permiţi, să văd rezerva ta? îi ceru Nick.
- Cum să nu?! N-ai intrat până acum?! se miră Lucian.
- Nu. Am văzut doar rezerva Mariei, până acum.
- Mare greşeală! Hai, surâse comandantul.
- Staţi puţin, interveni Ly, îngândurată. Rezervă proprie... Aş putea să-mi aleg şi eu una? formulă ea o cerinţă la care nici unul nu s-ar fi aşteptat.
- Ăăă... Da. De ce nu? replică Lucian încurcat, după câteva clipe de ezitare, privind-o uimit.
- Atunci, să fie... aceasta, decise ea, indicând rezerva pe care o mai ocupase ea de vreo câteva ori nu demult, în dreptul celei pe care o alesese fratele ei, pe partea cealaltă a culoarului. Şi voi avea şi eu iniţialele mele pe uşă, la fel ca fratele meu, Nick?
- Normal, iubito; K.L., îi răspunse Mihai. Şi-ţi vei putea aduce lucruri personale din oraş, orice vrei tu. Oricâte.
- Interesant, aprecie ea, surâzătoare.
- Păi... Luci, putem merge să-mi arăţi rezerva ta? îi aminti Nick.
- Desigur, Nick, rosti comandantul şi porniră spre rezerva lui.
- „EL”, citi Nick scurt iniţialele de pe uşă.
- Da. „EL” – adică eu, nu el; astea-s iniţialele numelui meu. Să intrăm, îl invită pe Nick şi intrară doar ei doi. Iată! Aici, în această navă, acesta este „regatul” meu... Destul de mic, dar, nu am pretenţii, deci, nu mă plâng. E suficient.
- Drăguţ loc, aprecie Nick, rotindu-şi privirea, pentru a analiza încăperea micuţă. Ţi-ai aranjat frumos aici. Pot afirma că te reprezintă. Nimic de zis... Într-adevăr, plăcut!
- Mersi, zâmbi modest Lucian. Nick, nu mă aşteptam ca sora ta... Adică...
- Înţeleg ce vrei să spui, îl întrerupse Nick. Sincer, chiar şi pe mine m-a surprins cererea ei, de a-şi alege o rezervă. Dar... Nu ştiu ce-i în mintea ei, adică, nici eu n-o înţeleg întotdeauna. Aş vrea să-ţi pot spune altceva, care să te lămurească, dar, sincer, habar n-am. Mai ales că în ultimul timp, nu ştiu ce-i cu ea; parcă n-o recunosc.
- Nici o problemă. N-ai cum să ştii ce gândeşte ea, chiar dacă e sora ta.
- Păi, cam aşa e... Să ieşim acum, am văzut destul, spuse Nick.
- Dacă vrei, o să-ţi arăt şi rezerva mea, i se adresă campionul cumnatului său, Nick, după ce acesta şi Lucian părăsiră rezerva comandantului, cea cu iniţialele „EL”.
- N-am nimic împotrivă, acceptă Nick oferta lui Mihai. Chiar te rog să mi-o arăţi.
- Mihai, ai terminat de reparat calculatorul? se interesă Stela.
- Da, am terminat. Şi vom repara aparatura medicală, imediat, după ce-i arăt lui Nick rezerva mea, pricepu campionul ce dorea doctoriţa de la el.
- Bine. Te aştept, spuse Stela, zâmbind.
Mihai şi Nick intrară în rezerva şefului securităţii misiunii.
- E frumos şi la tine, surâse Nick, admirând interiorul micuţei rezerve. Sigur, îmi place!
- Mulţumesc, îi răspunse Mihai.
- Deci, aceasta-i rezerva ta, spuse Nick. Văd şi câteva lucruri de-ale surorii mele pe aici.
- Ah, păi... încercă Mihai să justifice ceva.
- Lasă, n-am nevoie de explicaţii, îl întrerupse Nick. Bine, să ieşim! Te aşteaptă Stela!
- Desigur, surâse campionul, iar cei doi ieşiră din micuţa încăpere, cu iniţialele R.M. pe uşă.
- Mihai, ne putem ocupa acum de aparatura medicală? întrebă Stela.
- Cred că da, răspunse Mihai.
- Un moment, îi opri comandantul. Haideţi puţin pe puntea principală, să ne înţelegem, toţi, să ştim ce avem de făcut în continuare.
- Bine, comandante, zâmbi blonda. Te urmăm.
Lucian îşi întoarse privirea spre ea, dar nu-i reproşă nimic. Ajunseră pe puntea principală. Spot era acolo, cu Alex, dar cum îl văzu pe Lucian, veni lângă acesta.
- Luaţi loc la masă, vă rog, toţi... le ceru comandantul, iar ceilalţi îi dădură ascultare. Trebuie să vorbim, puţin. Bătrâne, ştii cumva unde-i Nis?
- Nu ştiu sigur, Luci, răspunse Alex. Presupun că-n rezerva lui; parcă într-acolo s-a retras.
- Bine. Adu-l, te rog, aici! Trebuie să ne înţelegem.
- Sigur, Luci, aprobă Alex şi porni spre rezerva colegului său cel înalt, cu care reveni pe puntea principală în scurt timp; ambii se aşezară la masă, doar comandantul lor stătea încă în picioare, în faţă, în capul mesei, să-şi vadă toţi colegii astfel.
- Da... Ştiu că n-avem şedinţă azi, deci, nu mă priviţi aşa de speriaţi, n-am să vă cer rapoarte sau cine ştie ce explicaţii... Vreau doar să lămurim câteva aspecte. Lia... Noi doi va trebui să plecăm în oraş, în curând.
- Ştiu, Luci, îl aprobă ea. Se apropie ora 14.00 şi ne vom întâlni cu fraţii Kelso.
- Bun. Deci, noi vom pleca în curând, cu sau fără Spot. Voi, ceilalţi?! privi Lucian întrebător spre ei.
- Frumosule, eu şi Mihai rămânem sigur, pentru că vreau să reparăm aparatura medicală, cea care nu funcţionează momentan, ştii tu din ce cauză.
- Da, n-am uitat, o aprobă Lucian.
- Şi ştii, Luci, asta s-ar putea să dureze câtva, poate destul de mult, deci, clar vom întârzia azi aici, la bordul navei, explică Mihai.
- Bine. N-am nimic împotrivă, îl asigură comandantul.
- Eu o să merg cu avionul până-n oraş, să-mi aduc de acolo câteva lucruri personale, pentru noua mea rezervă, să mi le aranjez, spuse Nick, fiind absolut încântat de idee.
- La fel şi eu, îl completă sora lui, Ly. Merg cu fratele meu.
- Scuze, iubito, nu cred că voi putea merge cu tine, să te ajut cu ceva, pentru că sunt ocupat, cu Stela, încercă Mihai să explice.
- Ştiu şi înţeleg, replică Ly. Nu-ţi face griji. Mă descurc, cu fratele meu, desigur. Doar nu-i nici o problemă.
- Bineînţeles, surioară, surâse Nick.
- Păi, eu o să rămân în navă, să văd cum îşi aranjează Nick noua lui rezervă, decise blonda.
- Şi eu rămân, şefu’, să schimb cablul ros de Spot, de la globul de sticlă. Până acum nu m-am ocupat de el.
- De acord, Nis. Poţi rămâne. Bătrâne, tu?!
- Ce să zic, Luci?! Rămân şi eu, ce-aş putea face? Să plec singur în oraş? Nu am nimic de lucru pe aici, dar văd eu. Mă descurc.
- Bine, acceptă comandantul. Deci, rămâneţi, toţi. Spuneţi-mi acum dacă vă e foame, să vă servesc cu ceva, înainte să plec, împreună cu Lia.
- Dacă te oferi, să ştii că nu avem de gând să te refuzăm, frumosule, rosti doctoriţa.
- Am înţeles, zâmbi Lucian şi porni spre bucătăria navei, de unde reveni, evident, cu nelipsitul său şorţ roşu.
Îşi servi colegii, dalmaţianul, apoi se aşeză şi el la masă, să mânânce împreună cu ceilalţi. Şi mâncară toţi, pe săturatelea. După care, evident, Lucian strânse şi curăţă masa. Şi se întoarse din bucătărie, după ce spălase şi pusese la loc vasele, fără şorţul său cel roşu. Reveni în capul mesei, fără a se aşeza.
- Mai ai ceva să ne spui, frumosule?
- Da, ar mai fi... Dacă aveţi încă puţină răbdare să mă ascultaţi.
- Păi, spune odată, îl zori Maria.
- Înainte de a pleca, aş dori să vă mai spun un singur lucru. Pentru că nu ştiu sigur dacă ne vom reîntâlni în această seară, am să vă anunţ pe această cale că marţi este ziua onomastică a domnului To Kuny, care, după calculele mele, în ani tereştri, ar împlini vârsta de 49 de ani.
- Cum?! replică Ly uimită. De unde ştii tu acest lucru?
- Să zicem doar că m-am informat.
- Eşti foarte bine informat. Pentru că, într-adevăr, este ziua tatălui meu, confirmă Ly spusele lui. Şi aceasta-i vârsta pe care o împlineşte.
- Ziua domnului To Kuny?! repetă Alex, încurcat.
- Tatăl tău?! Nu mi-ai spus nimic, Ly, îi reproşă Mihai, şoptit.
- Până marţi îţi spuneam eu, se încruntă uşor Ly.
- Uau, şefu’... Ziua domnului To Kuny?! Conducătorul Proximei... Şi ce ne facem? Ce cadouri să-i oferim?
- Nu ştiu, Nis. Nu m-am gândit. Însă presupun că ar fi mult mai indicat să-i oferim un singur cadou, reprezentativ, din partea noastră, a tuturor, propuse Lucian.
- Ah, înţeleg. Ceva gen „căţeluşul”, şefule?
- Nu tocmai, Nis, negă şeful. Nimic gen „căţeluşul”. De fapt, nu-mi imaginez ce-ar putea fi mai potrivit domnului Kuny. Poate Ly şi Nick ne-ar putea ajuta cu o idee.
- Noi, Luci?! se miră Nick. Cu ce crezi că te-am putea ajuta?
- Spre exemplu, spunându-ne ce-i ofereaţi voi de ziua dânsului, în anii trecuţi?
- Păi, vezi, Luci, tocmai asta e problema. La noi nu se obişnuieşte să se ofere cadouri, explică Nick, încurcat. Cel mult, un pupic dulce şi câteva sincere urări, ceva gen „La mulţi ani!” Şi cam atât!
- Doar atât?! replică Lucian, mirat. Nu cred că informaţia asta ne e cu mult de folos. Mă îndoiesc că noi i-am putea oferi tatălui tău din partea noastră doar pupicuri şi urări...
- Poate ai dreptate, presupuse Nick. Pe de altă parte, tata nu are pretenţia să primească vreun cadou de la voi. În plus, anul trecut, de ziua lui, eraţi tot aici, pe suprafaţa Proximei şi totuşi nu i-aţi oferit nimic.
- Nick, situaţia e total diferită acum! Anul trecut era vorba de separarea aceea survenită între noi. În fine, n-are rost să amintim; tot eu am greşit şi atunci, ştiu... Iar dacă anul trecut am fost proşti, asta nu înseamnă să repetăm şi anul acesta aceeaşi greşeală banală. Şi nici nu e nevoie ca tatăl tău să aibă pretenţia de a primi cadouri de la noi. În sfârşit... Acum, pe moment, n-am nici o idee. Nu-mi imaginez ce ar fi mai potrivit domnului To Kuny. Vă sugerez însă să veniţi luni de dimineaţă la bordul navei şi să discutăm atunci serios despre această problemă, poate împreună găsim totuşi o soluţie rezonabilă. Iar până atunci, vă rog să reflectaţi serios asupra problemei, poate aveţi vreo idee salvatoare, vreunul dintre voi, presupuse Lucian.
- Bine, îl aprobară ceilalţi.
- Rămâne pe luni, Luci, spuse Alex.
- La ce oră, frumosule? se interesă Stela.
- N-am să stabilesc o oră anume. Să zicem, spre exemplu, că ar fi preferabil să vă adunaţi toţi aici, la bordul navei, în jurul orei 10.00; e o oră potrivită, spuse Lucian.
- Atunci, aşa rămâne, şefu’, îl asigură Nis.
- Bine. Vă aştept luni, le spuse Lucian, apoi el, Lia şi Spot plecară spre oraş, în vederea întâlnirii cu fraţii Kelso, de la ora 14.00.
Tot spre oraş plecară şi cei doi fraţi Kuny, împreună, cu un avion local, pentru a aduce la bordul navei câteva lucruri personale, cu care să-şi împodobească noile lor rezerve din „Pacifis”. Ceilalţi rămaseră în nava albastră, Mihai şi Stela ocupându-se de aparatura medicală defectă, Nis în rezerva sa, pentru a schimba cablul globului de sticlă, Maria intră din nou în laborator, printre plantele ei cele dragi, iar Alex, fiind singur, se retrase în rezerva sa, să tragă un pui de somn. Pentru Lia, noutatea aflată, mai mult cea despre ziua tatălui ei, domnul To Kuny, decât cea despre petele căţelului, o puse serios pe gânduri, deşi Lucian îi mai spusese odată când era ziua dumnealui, însă ea uitase, nu reţinuse data... Ce neglijenţă din partea ei! În privinţa lui Spot, el nu-şi făcea griji în legătură cu toate acestea. El nu-şi dădea deloc seama de agitaţia din jurul lui. Era doar bucuros că plecau totuşi să se plimbe prin marele oraş. Ce bine că nu era nevoit să stea închis toată ziua la bordul navei albastre!
Sonya şi Sid observară şi ei petele căţelului, iar vestea despre petele dalmaţianului se răspândi iute, ca un fulger, la cei din laborator, care contribuiseră mult la crearea lui, apoi pe întreaga suprafaţă a Proximei, în marele oraş artificial şi nu numai, fără a fi nevoie de televiziune, camere de luat vederi, sateliţi de telecomunicaţii, programe speciale pe computer, reţele sociale, poştă electronică ori tradiţională, fax, sau orice alte mijloace de comunicare rapidă cunoscute celor de pe Terra...