*65. Sărutul.

Plecase de la supercomputer şi încercă să nu se mai gândească deloc la dom’ director şi la posibilitatea ca dânsul să-i fie tată. Alungă, deci, această idee din gândul său, fiind încă neclar formulată. Deocamdată. Însă, de cum o alungă pe aceasta, imediat îi luă locul o alta, la fel de importantă pentru el: Jurnalul Liei, pe care-l găsise în camera colegei sale, însă din care nu reuşise să citească nimic, din nefericire pentru el, din cauză că tocmai în acel moment apăruse Ly şi intrase în cameră. Se plimbă tăcut pe străzile oraşului, de unul singur, fără nici o ţintă precisă, cu gândul când la jurnalul Liei, când la dom’ director. După vreo oră, două de plimbare, reveni în apropierea camerei Liei, sperând că Ly plecase între timp şi că Lia nu sosise încă, pentru a putea răsfoi jurnalul colegei sale şi a citi ceva din el, nu doar prima filă, pe care scria „Jurnal personal – Stancu Laura-Lia”. Intră în cameră, însă nici de data asta nu avu noroc. Chiar dacă Lia nu sosise, Ly era încă acolo.
- N-a venit Lia? întrebă el, deşi observase deja că aceasta nu venise.
- Nu, răspunse Ly. Nici ea, nici Mihai. Apropo, n-ai vorbit cu el?!
- Ba da, desigur. L-am găsit şi am vorbit deja... L-am lăsat acolo, la supercomputer. Eu n-aveam chef să rămân. Nu mă pasionează atât de mult.
- Înţeleg.
- Păi, scuză-mă; dacă nu e Lia aici, eu o să plec, spuse el.
- Cum vrei, însă ai putea rămâne, să o aştepţi pe Lia.
- Ah, nu... De altfel, eşti deja tu aici şi o aştepţi. Doi ar fi prea mulţi! Mai ales, noi doi... Aşa că, mai bine plec, repetă el şi ieşi.
„Off, Ly... Oare de ce se încăpăţânează să o aştepte pe Lia tocmai acum, când, dacă n-ar fi ea acolo, aş putea citi nestingherit din jurnalul Liei... Ar fi fost atât de interesant!” se gândi el.
Şi din nou se plimbă aiurea prin oraş, fără o ţintă anume, intenţionând să revină în camera Liei după vreo alte câteva ore de plimbare prin marele oraş, poate va avea mai mult noroc de data aceea. Trecând pe la un restaurant, fără să-şi dea seama de ce, intră. Probabil că doar pentru a pierde din timp, fiindcă de mâncare artificială cu siguranţă că nu avea chef! La o masă zări chipul bălai al Mariei, pe care, dat fiind că era singura persoană blondă de acolo, era imposibil să nu o observe. Se îndreptă spre acea masă, cu intenţia de a se aşeza lângă blondă, indiferent că era singură sau cu Nick. Spre surprinderea lui însă, blonda era singură.
- Salut, blondino, îi spuse Lucian. Pot să iau loc lângă tine?
- Sigur, Luci. După cum vezi, e liber.
- Eşti singură? o întrebă el, după ce se aşeză.
- Bineînţeles. Ce, nu vezi bine?! Ai nevoie de ochelari? Cere-i lui Alex, doar e prietenul tău; ţi-i împrumută el! Oricând ai nevoie...
- Ba am văzut, dar credeam că poate Nick e şi el pe aici, pe undeva şi trebuie să apară dintr-o clipă într-alta. Apropo, pe unde l-ai lăsat?
- Nu ştiu. Când am plecat eu, era acasă, însă lui nu-i era foame, deci, am venit singură. De ce?! Ai impresia că trebuie să fie întotdeauna acolo unde sunt eu?
- Nu, n-am această impresie, însă de obicei, aşa se întâmplă. De asta mă miram să te văd singură, fără el.
- Ai dreptate, însă, de data asta m-a lăsat singură. În plus, nici nu l-am rugat să mă însoţească, fiindcă dacă l-aş fi rugat, nu m-ar fi refuzat, explică Maria.
- Înţeleg. Şi e încă în uniformă?
- Îţi închipui că da. De moment ce n-a renunţat la ea de Anul Nou, cum crezi c-ar face-o acum, doar pentru un weekend banal?
- Aşa e. Mare figură şi Nick! Dacă ştiam că va reacţiona astfel, îi făceam acest cadou după Anul Nou, nu înainte.
- Nu aveai de unde să ştii, spuse blonda.
- Chiar nu aveam. Şi cred că va fi nevoie să-i facem mai multe perechi de uniformă, să aibă de schimb.
- Deocamdată are destule, doar erau zece în cutie, fără cea pe care o scosese de acolo, deci, 11 în total. Mai are zece de rezervă.
- Da, îi vor fi de ajuns un timp, deşi, dacă le poartă mereu, se vor uza mai repede decât în mod normal.
- Posibil... Dar tu, cu ce ocazie pe aici? Ţi-e foame?
- Nu, chiar deloc! Dacă mi-ar fi, aş mânca în nava noastră, doar am ce. În plus, mâncare artificială... Oricum ar fi şi oricât de gustoasă, nu-mi convine ideea. Însă, eram în trecere pe aici şi... explică el, dar se opri brusc în momentul în care o zări pe Lia, împreună cu Sid, care intraseră în acelaşi restaurant şi rămase cu privirea aţintită asupra lor.
Ei doi de abia veniseră şi se aşezară la o masă liberă, apropiată faţă de cea la care stătea Lucian, cu blonda.
- Luci, ai de gând să comanzi ceva sau nu? întrebă blonda, însă nu primi nici un răspuns, aşa că-l atenţionă: Luci!? Ce-ai păţit? Domnule comandant! spuse ea, lovindu-l uşor, cu vârful piciorului.
- Ah, scuză-mă, blondino, zise el, încă privind spre cei doi. Ce spuneai?
- Că ar trebui să comanzi totuşi ceva, repetă Maria. Mă asculţi sau nu? îl certă ea.
- Da, sigur... Te ascult. Bine. Am să comand ceva şi pentru mine. Imediat, desigur...
- La ce te tot uiţi aşa? se interesă blonda.
- Poftim?! replică el, încurcat. La ce mă uitam?! Păi, la nimic... încercă el să o convingă pe blondă că ar fi aşa, însă cum ea insistă cu privirea-i verde, neîncrezătoare, se simţi dator să adauge explicaţia: Lia şi Sid tocmai au intrat şi s-au aşezat la o masă apropiată.
- Deci, asta era... se lămuri blonda, privind şi ea în treacăt către masa la care se aşezaseră cei doi. Luci, lasă-i în pace! Nu-i fixa atâta cu privirea! N-auzi...?! Domnule comandant! Nu te mai holba la ei!
- Nu pot, pentru că stau exact în faţa mea! I-aş vedea chiar şi fără să vreau!
- Atunci, să schimbăm locurile şi sigur nu-i vei mai vedea, propuse blonda.
- Nu, se împotrivi el. E-n ordine! Am să încerc să nu-i bag în seamă, promise el, însă nu reuşea acest lucru. Ştii, de fapt, venisem în oraş să o caut, evident, pe ea, dar nu era acasă. În schimb, Ly era acolo, în camera ei.
- Ly?! se miră Maria.
- Da. Venise să vorbească cu fosta ei colegă de cameră. Iar cum Ly era acolo, nu puteam rămâne şi eu, să o aştept pe Lia, îţi imaginezi din ce motive.
- Îmi dau seama.
- Îmi închipuiam că, de moment ce nu era acasă, trebuie să fie pe undeva, prin oraş, împreună cu Sid, însă speram să nu-i întâlnesc. Ca să vezi, ce neşansă! Să intre exact în acelaşi restaurant în care am venit şi eu... De ce, oare?
- Luci, linişteşte-te! Mai bine comandă ceva, îl sfătui blonda. Sau ai prefera să plecăm la alt restaurant? Poate ar fi mai bine.
- Nu, putem rămâne aici, o asigură el, deşi mai bine poate ar fi plecat, fiindcă nu-şi putea desprinde privirea de la cei doi.
În cele din urmă, comandă totuşi ceva, aiurea, orice, deşi nu-i era foame deloc şi mai ales, nu avea chef de hrană artificială, deci, nici nu intenţiona să mănânce. Era însă, poate, doar un pretext pentru a rămâne în acel local. Lia venise împreună cu Sid, după cum stabilise, pentru ultima oară. Era, deci, pentru ultima dată când servea masa împreună cu el la restaurant; de acum încolo, îl va întâlni doar în scop strict profesional, fără alte weekenduri împreună, fără alte seri de dans, fără a cina cu el la restaurant, sau altceva de genul acesta, doar aşa se înţeleseseră amândoi. Însă Lucian nu avea cunoştinţă de aceste amănunte; nu avea de unde! Oricum, lui nu-i convenea deloc să-i vadă împreună, din nou! Evident, ar fi preferat să se afle el în locul lui Sid, alături de Lia, la masă, sau oriunde altundeva. Iar gelozia puse din nou stăpânire pe sufletul lui; îl rodea necontenit, nu-i dădea pace, deşi ştia că n-ar trebui să se lase influenţat de asemenea sentimente. Dar nu se putea abţine, oricât de logic încerca să fie în acele momente; logica îşi pierdea brusc orice sens.
Evident, Lia îl zări şi ea pe Lucian, doar nici nu era greu să-l observe, mai ales că el continua să-i privească insistent, în ciuda observaţiilor blondinei de a nu proceda astfel, pentru că n-ar fi frumos din partea lui. Însă, în acel moment, acest amănunt era total lipsit de orice importanţă pentru el, de parcă uitase complet de bunele maniere.
„Off, Luci... Chiar mi-era dor de el, mult; doream să-l văd, dar nu în aceste împrejurări, nu în aceste condiţii... Oare de ce-l întâlnesc mereu, ca un făcut, exact când n-ar trebui, în cele mai nepotrivite momente şi locuri?” se gândi Lia.
- Sid, Lucian este aici, îi aduse Lia la cunoştinţă lui Sid. Stă la o masă apropiată, împreună cu blonda.
- Am observat şi eu.
- Ne priveşte neîncetat, spuse Lia.
- Am observat şi acest lucru. Dacă te deranjează, poate ar trebui să plecăm în altă parte.
- Nu, lasă-l în pace! N-are decât să ne privească, oricât doreşte!
- Poate ar trebui să mergem la alt restaurant, sau cel puţin să ne mutăm la o altă masă, propuse Sid.
- Nu! Să rămânem aici! Nu-mi fac programul în funcţie de el! Hai să nu-l băgăm în seamă. Dacă nu-i convine, n-are decât să plece el în altă parte, nu noi, se încăpăţână Lia.
- Cum doreşti, o aprobă Sid.
- Luci, încetează o dată! insistă blonda, de partea cealaltă. Nu-i mai tot privi atâta! Controlează-te! Nu-i frumos din partea ta!
- Ca să vezi... Se pare că mi-am uitat bunele maniere. Undeva, departe, acasă; pe Terra, presupun... replică el, continuând să-i fixeze cu privirea lui cea ageră, incendiară, de pasăre de pradă.
- Luci, ştiu că te deranjează să-i vezi împreună, dar asta-i prea de tot! E jenant! Și de prost gust. Hai să plecăm de aici! Acum! propuse blonda, dând să se ridice.
- Nu, stai! o opri el. Nu vreau să plecăm!
- Atunci, încăpăţânatule, încearcă să te controlezi! Zău aşa... Eşti foarte enervant, domnule comandant! repetă Maria.
- Ştiu că aşa ar trebui, să mă controlez, dar nu pot! Nu reuşesc, explică el, încercând totuşi să nu se mai uite mereu spre ei, însă fără succes; parcă fără voia lui, privirea tot într-acolo i se îndrepta.
„Ce ridicol... Dacă tot se uită mereu, atât de insistent, măcar să-i dau un motiv, să aibă totuşi ce vedea, să nu privească degeaba!” se gândi Lia şi pe neaşteptate, îl îmbrăţişă delicat pe Sid şi îl sărută pentru câteva clipe. Luat prin surprindere, Sid nu schiţă nici un gest; el nu îndrăznise niciodată până în acel moment să facă aşa ceva şi nici n-ar fi îndrăznit! Însă Lucian, când zări acest lucru, se ridică brusc, doborând zgomotos scaunul pe care şezuse. În plus, spuse, vorbind mult prea tare, după standardele locale, ba chiar folosind un limbaj deloc adecvat lui, după părerea localnicilor:
- Ce mama dracului?! L-a sărutat! Pe naiba! Ce-nseamnă asta?! Ce dracu’?! L-a sărutat... se încruntă Lucian, strigând nervos, scăpând din mână un pahar, din care luase doar câteva înghiţituri.
Paharul căzu în farfuria cu mâncarea artificială pe care o comandase, din care nu gustase deloc, se sparse, se vărsă, conţinutul paharului amestecându-se cu mâncarea din farfurie, câţiva stropi sărind de jur-împrejur, pe masă, chiar şi pe hainele comandantului, iar câteva cioburi ajunseră pe jos, rostogolindu-se pe sub masă.
Zgomotul produs de căderea scaunului, cât şi cel produs de paharul spart în farfurie, atrase imediat atenţia localnicilor aflaţi în acel restaurant, care priviră dojenitor, doar pentru câteva clipe, spre comandantul echipajului terestru, al cărui comportament era de neînţeles pentru ei, însă nimeni nu-i reproşă nimic, cu excepţia blondei, care se ridică şi ea repede, dar uşor, fără a doborî nimic şi fără a mai face gălăgie şi-i spuse şoptit, la ureche, luându-l de braţ:
- Luci, deranjăm localnicii...
- Nu-mi pasă! rosti el, strigând, deloc şoptit, glasul răsunându-i puternic în încăperea aceea tăcută. Mii de draci! L-a sărutat! Pe Sid... Ai văzut? Ce dracului? L-a sărutat...
- Luci, te rog, să plecăm! Nu face gălăgie! Nu uita că nu suntem la noi acasă, pe Terra. Să nu ne dăm în spectacol!
- Dar... începu el.
- Te rog, să ieşim de aici, îl întrerupse blonda, trăgându-l uşor spre ieşire. Haide, Luci, te rog! Încet! Fără gălăgie... Scuzaţi-ne, vă rugăm, mai spunea ea din când în când în şoaptă, spre localnicii prezenţi în acel restaurant.
Încet, încet, blonda reuşi să-l scoată afară pe Lucian din acel restaurant. Ţinându-l încă de braţ, merse cu el până într-un părculeţ din apropiere, unde se aşezară pe o bancă.
- Luci, ce-a fost asta? Cum poţi să te comporţi astfel, să te faci de râs, tocmai tu? Zău aşa... îi ceru Maria o explicaţie.
- Poftim?! rosti el nedumerit. Cine şi cum se face de râs?
- Tu, te-ai făcut deja; de fapt, nu doar pe tine, ci şi pe mine, că eram împreună cu tine la acea masă... M-ai făcut serios de râs acum!
- Eu?! Nu înţeleg absolut nimic din ce-mi spui, Maria...
- Ah, Luci... Ştii foarte bine că nu trebuie să facem zgomote aici, pe Proxima, îi oferi blonda o explicaţie.
- Off... La naiba! Cui îi mai pasă? Ce contează? Chiar e lipsit de orice importanţă! N-are sens; nimic...
- Te rog, nu vorbi astfel, îl certă blonda, cu indulgenţă.
- Dar... L-a sărutat! Nu-mi vine să cred! Chiar l-a sărutat, repetă el, de parcă era obsedat de acest lucru; nimic altceva nu conta!
- Ştiu, Luci. Am văzut şi te înţeleg. Eu, da, însă nu şi localnicii. Trebuie să te controlezi, nu să reacţionezi astfel.
- Poate că ai dreptate. Însă, în acel moment, cine s-ar mai fi putut controla?! Eu nu, eram mult prea furios!
- Luci, te înţeleg foarte bine! Ştiu că ţi-a fost greu să-i vezi astfel, însă asta nu explică modul în care ai reacţionat. Indiferent de situaţie, nu trebuie să uităm unde ne aflăm şi care e regula de bază aici: Liniştea! Pentru localnici, liniştea e sfântă. Şi noi trebuie să o respectăm.
- Păi, ştiu foarte bine asta, dar... încercă el să explice, ceea ce nu reuşi. La naiba! L-a sărutat! Chiar l-a sărutat! Pe Sid! De ce tocmai pe el? Ea pe el, nu invers. Adică... Măcar dacă o săruta Sid pe ea, nu mă deranja atât de mult. Înţelegeam. Dar aşa... Nu înţeleg, nu mai înţeleg nimic! Nu pot... Ce-nseamnă asta?! E-o nebunie!
- Off, Luci... Ce complicat! Aş vrea să te pot ajuta cu ceva, încercă blonda să-l consoleze. Cum să te ajut, Luci?! Cu ce?! Te rog, spune-mi, ce-aş putea face pentru tine?
- Nimic, blondo. Nimic! Oricum, mulţumesc pentru intenţie, spuse el, părând mai calm, însă tot obsedat de ceea ce văzuse în restaurant: Nu înţeleg, oare de ce a procedat astfel? Ce-a fost în mintea ei? Ce i-a venit, dintr-o dată? De ce l-a sărutat? De ce?!
- Evident, pentru a te provoca, în mare parte, din cauza ta.
- Cum adică, din cauza mea, blondo?
- Păi, probabil se simţea jenată de privirile tale şi s-a gândit că astfel ţi-ar putea da o lecţie. Şi doar ţi-am spus de nu ştiu câte ori să nu-i mai fixezi atâta cu privirea!
- Nu m-am putut abţine. La naiba! Trebuia să-ţi fi dat ascultare de la bun început şi să fi plecat când au intrat ei doi acolo.
- Ar fi trebuit, întări blonda. Acum însă nu putem schimba nimic.
- Dar şi mai bine ar fi fost dacă nu veneam deloc în oraş azi. Oare nu stăteam liniştit în nava noastră, fără probleme?! Aşa, m-am învârtit ca un idiot prin oraş şi... Până la urmă, am găsit ce căutam!
- Ah, Luci, de ce trebuie să ai tu mereu probleme?
- Nu ştiu, blondo, nu-mi dau seama, spuse el, îngândurat. Oare, de ce?!
- Păi, după cum spui chiar tu, prea le cauţi...
- Da, tot eu le caut; cu lumânarea... Hmm... Opt ani din viaţa mea, de aşteptare, de iluzii, de speranţe... S-au dus! Aşa, dintr-o dată! Brusc... Într-o singură clipă! Cât ai bate din palme doar. Am pierdut, e clar! Totul.
- Luci, nu vorbi aşa! N-ai pierdut încă nimic!
- Nu?! Oare?! Am tăcut tot timpul ca idiotul şi am amânat mereu momentul, aşa că... E numai vina mea! Eu am greşit, mereu. Ce-aş putea face acum? Nu mai pot schimba nimic. Eu... Am pierdut, totul! Ce mi-a rămas? Sunt un nimic! Zero barat! Inutil...
- Luci, te bat! Nu mai vorbi astfel, îi interzise Maria.
- Ah, mă baţi?! Ai vrea tu... De parcă ai şi putea!? Poate aş merita şi o bătaie. Zău... Dar am dreptate. Am pierdut, totul. Totul...
- Nu, n-ai dreptate! N-ai pierdut încă nimic! Încă poţi schimba ceva. Spune-i odată! Ce tot aştepţi?! Vrei să-i spun eu?
- La ce bun?! Să mă refuze? Din nou? A câta oară? Nu m-am învăţat oare minte? N-am la ce să mă mai aştept din partea ei... Rămân doar comandantul... Sau condamnatul misiunii, mai bine zis. Atâta tot! Nimic mai mult.
- Nu-i aşa, Luci... Eşti tot tu, aşa cum te ştiam. Aşteaptă doar să ajungem înapoi, pe Terra, să vezi cum te vor înconjura iarăşi o mulţime de tinere frumoase. Ai de unde alege. Deci, nu vei rămâne niciodată singur; nu s-ar putea. Nu tu!
- Te rog, blondo! Nu-mi aminti de ele! Nu-i momentul potrivit, se încruntă Lucian. Nu mă interesează, nici una! Alesesem deja...
- Da, ştiu, tu o alesesei pe Lia, încă de atunci, de mult timp...
- Am ales greşit, se pare... Însă doar ea mă interesează. Nici o alta. Asta e... Mai şi pierzi în viaţă, nu poate fi totul aşa cum ţi-ai dori... Ar fi prea frumos. Doar nu trăim în basme... Ce credeam?! Cât de naiv puteam oare fi? Tocmai eu? Hmm... Aici e vorba de realitate.
- Totul, Luci?
- Păi, da... Restul dorinţelor mi s-au împlinit, aproape toate. Cea mai importantă însă, tocmai s-a îndepărtat teribil... Ascultă, mă simt mult mai bine acum, aşa că te poţi întoarce liniştită, să mănânci. Eu te-am întrerupt de la masă şi nu aveam nici un drept să fac asta.
- Nu-mi mai e deloc foame, preciză Maria, cu seriozitate.
- Atunci, te poţi întoarce la Nick, probabil te aşteaptă nerăbdător şi nu vreau să ai din nou probleme cu el, mai ales nu din cauza mea! Nu din nou. Pricepi?
- Nick?! Lasă-l în pace pe Nick! N-am nici un fel de probleme cu el. Cu excepţia uniformei ăleia afurisite, pe care o poartă într-una. Ar lua-o şi ca pijama, dacă s-ar putea...
- Hmm... surâse şters Lucian. Oricum, eu mă întorc în navă acum, n-am nici un motiv să mai rămân pe aici, o anunţă el.
- Nu, nu te las să pleci, se împotrivi categoric blonda. În starea asta, în care eşti acum, să te duci în navă şi cine ştie ce să mai faci acolo, singur? Ce alte boacăne?
- Ah, haide, blondino, promit că voi fi foarte cuminte! Nu sunt prost! Nici tâmpit! N-am deloc de gând să mai fac şi alte greşeli. Am făcut destule. Mi-au ajuns chiar şi mie! La ce mi-ar folosi?
- Aşa e, tu n-ai de gând, însă cine ştie ce-o să-ţi mai treacă prin cap când vei ajunge la bordul navei şi te vei vedea singur? Aşa că nu intenţionez să te las să pleci singur.
- Ce vrei să spui?
- Dacă vrei să pleci, am să vin cu tine! Îl luăm şi pe Nick şi rămânem amândoi cu tine, o zi, două, trei, oricâte ar fi nevoie, să ne asigurăm că nu faci vreo prostie.
- La naiba, blondino; serios, n-am nevoie de pază! În plus, roboţii sunt deja acolo, se supără el.
- Roboţii au fost acolo de fiecare dată, Luci! Nu ştiu cum reuşeşti să-i păcăleşti, sau să scapi de ei, însă se pare că nu se pot descurca cu tine, nu fac faţă situaţiei.
- Te rog, blondo...
- De fapt, ştiu cum scapi de roboţi. Le ordoni, pur şi simplu, să te lase în pace, doar tu eşti comandantul!
- Hmm... îi atribui el o privire severă, dezaprobatoare.
- Ah, deci, nu le ordoni nimic... Oricum, eu şi Nick vom veni cu tine, decise Maria.
- Nu, te rog! Promit că voi fi cuminte! Foarte cuminte!
- Luci, aşa ai promis de fiecare dată, păru blonda neîncrezătoare.
- De data asta e diferit. Jur, încercă el s-o convingă.
- Fără trucuri?! păru blonda să se lase înduplecată.
- Fără, o asigură el ferm.
- Bine, cedă ea în cele din urmă. Deşi, nu ştiu, nu sunt atât de sigură că ar trebui...
- Te rog, blondo! Ţi-am dat cuvântul meu. Am jurat chiar. Ar trebui să fie de ajuns. Nu te voi dezamăgi, insistă el. Promit; din nou.
- Bine... acceptă ea. Dar să ştii că voi veni de dimineaţă, devreme, cu Nick.
- De acord, poţi veni, o aprobă el. Împreună cu Nick, desigur.
În final reuşi să o convingă pe blondă să plece, pentru că totul va fi în ordine, deşi ea tot nu părea atât de sigură de acest lucru. În orice caz, blonda plecase, iar el rămase singur pe acea bancă din acel parc, trist şi îngândurat. Gândul nu-i mai era acum deloc la dom’ director, nici la jurnalul Liei, pe care-l găsise, însă nu reuşise să citească nimic din el. Nu mai intenţiona să se întoarcă în camera colegei sale, pentru a lua jurnalul, dacă nu mai era Ly acolo. Acum în minte îi persista imaginea Liei, săruntându-l pe Sid. Oare doar pentru a-l provoca pe el, îl sărutase pe Sid? Din cauza lui, că-i privea insistent? Era oare pentru prima oară când îl săruta, sau o mai făcuse şi altă dată? Doar se întâlnise des cu el, în ultima vreme şi-şi petrecuse mult timp în compania lui... Orice ar fi făcut, Lucian nu reuşi să alunge acest gând şi se frământa teribil, chinuitor. Crezuse că se liniştise, însă după plecarea blondinei, îşi dădu seama că se înşelase! Nu era deloc liniştit, absolut deloc! Dimpotrivă; total devastat! Însă nu avea de gând să mai comită vreo greşeală, aşa că trebuia să se calmeze cumva. Întrebarea era, cum?!
Într-un târziu, porni abătut spre ieşirea din oraş. Se opri însă în dreptul cabinetului medical şi deşi era destul de târziu, intră, sperând să o găsească pe Stela acolo. Spre norocul lui, doctoriţa chiar era acolo, încă nu se retrăsese la culcare.
- Luci?! se miră ea de prezenţa lui la acea oră târzie. Ce-i cu tine, frumosule? Să te aud! Ce-ai mai păţit de data asta?
- Nimic, doctore, nu-ţi face griji!
- Şi atunci?! Sigur te simţi bine? insistă ea.
- Da, sunt bine, încercă el să pară convingător, însă nu reuşi. Şi Alex?
- Doarme. Ai treabă cu el? Vrei să-l trezesc?
- Nu, nu-l deranja! N-am nimic cu el. De fapt, pe tine te căutam, preciză el.
- Serios, frumosule? Cu ce ocazie?
- Pentru că vreau să... Să te rog ceva.
- Păi, spune, îl invită Stela.
- Doctore, aş vrea să... Ştii, de fapt... se încurcă el.
- Poţi vorbi clar? Mai ales la ora asta... Deci, ce doreşti? îl întrerupse Stela.
- Păi, nu pot să dorm, deşi mi-e somn şi mă gândeam că ai putea să-mi dai ceva, care să mă ajute să adorm.
- Ah, ai insomnie, se lămuri ea. Aş putea să ştiu şi de ce?
- Păi, nici eu nu ştiu de ce, spuse el.
- Nu ştii?! Ce-a zice atunci de o scurtă examinare rapidă, să stabilim care-i motivul acestei insomnii!?
- Nu, nu-i nevoie, se împotrivi el.
- Nu-i nevoie?! Atunci, spune-mi tu care-i motivul! îi ceru Stela.
- Practic, nu-i nici un motiv, replică el. Te rog, doctore, mă poţi ajuta, fără examinări sau explicaţii?
- Nu ştiu dacă ar trebui.
- Te rog, doctore! Am nevoie de odihnă, însă nu pot închide un ochi! Te rog mult...
- Ştiu şi eu?! se codi Stela, însă în cele din urmă cedă şi ea insistenţelor „frumosului”. Bine, fie. Uite, încerc să fiu înţelegătoare, să te ajut şi de data asta, tot eu. Doar să mă asculţi cu mare atenţie!
- Eu?! Întotdeauna, doctore!
- Ai vrea să te şi cred, nu?! surâse Stela.
Dintr-un dulap, Stela luă o cutiuţă, din care scoase două pastile mici, galbene, pe care i le înmână „frumosului”, împreună cu un pahar de apă.
- Astea mă vor ajuta? se interesă el.
- Da, evident, răspunse doctoriţa. Dacă le înghiţi acum, va trebui să mergi direct în navă, cât mai repede, fără să întârzii pe drum, altfel există riscul să adormi pe undeva, pe afară. Dacă vrei să le iei când vei ajunge în navă, nu va dura mult până vei adormi.
- Mai bine le iau chiar acum, decise el şi le înghiţi la repezeală, apoi îi înapoie doctoriţei paharul gol. Mulţumesc, doctore!
- Pentru nimic, frumosule. Însă ia aminte, sunt nişte somnifere puternice, foarte eficiente. Vei dormi neîntors mai mult de 12 ore, cel puţin. Pricepi?! Acum, grăbeşte-te, dacă vrei să ajungi în navă şi să nu adormi prin oraş! Noapte bună, frumosule!
- Noapte bună, doctore, îi răspunse el şi părăsi cabinetul medical.
Se îndreptă grăbit spre nava albastră, încercând să nu se mai gândească la nimic. Reuşi să ajungă în interiorul „Pacifis”-ului, constatând că pastilele începeau să-şi facă efectul dorit. Îi era somn! Evident, nu mai mâncă nimic, intră în rezerva sa, iar cu un ultim efort, reuşi să se schimbe în pijama, apoi, trântindu-se nepăsător pe salteaua sa, adormi. Iar fiind sub efectul somniferelor, nu se mai gândi la nimic din ceea ce se petrecuse în acea zi, deci, se putea odihni liniştit...